RCA insurer liability and the hierarchy of administrative norms limiting damages under Civil Code delictual liability

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08 august 2017 pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Societatea C. S.A., a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale, la plata unei prestaţii periodice lunare de 1.000 RON, începând din data de 6 august 2014 şi până la încetarea stării de nevoie şi la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 21 iunie 2018, reclamantul şi-a modificat acţiunea în sensul că a solicitat, în temeiul art. 1099 alin. (3) din C. proc. civ., recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei penale, pronunţată de Tribunalul Districtual din Berettyoujfalu sub nr. 10. B.434/2014/20, precum şi a deciziei penale, pronunţată de Tribunalul din Debrecen sub nr. 18. Bf. 364/2016/8.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 805 din 05 iulie 2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis cererea incidentală formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă,a recunoscut efectele sentinţei penale pronunţate sub nr. 10. B.434/2014/20 de Tribunalul Districtual din Berettyoujfalu, în data de 31 martie 2016, şi a deciziei penale pronunţate sub nr. 18. BO64/2016/8 de Tribunalul din Debrecen, Republica Ungară, în data de 24 noiembrie 2016, privind pe inculpatul B. şi a conferit acestor hotărâri judecătoreşti străine efectele juridice corespunzătoare unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în România; a admis în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantul A. împotriva pârâtei Societatea C. S.A. şi a intervenientului forţat B.; a obligat pârâta Societatea C. S.A. la plata către reclamant a unei sume lunare egale cu diferenţa dintre venitul minim net lunar garantat şi indemnizaţia lunară pentru incapacitate de muncă încasată începând de la data de 20 mai 2015 şi până la schimbarea condiţiilor actuale; a obligat pârâta Societatea C. S.A. la plata către reclamant a sumei de 40.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale; a respins celelalte pretenţii ale reclamantului privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru daunele materiale; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.063 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 628 A din 05 decembrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 805 din 05 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Mureş; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi hotărâri, precum şi împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 pronunţate în acelaşi dosar.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 628 A din 05 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. C. S.A.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Târgu Mureş, iar conform art. 500, art. 643, art. 723 din C. proc. civ., a solicitat desfiinţarea actelor de executare privind executarea prestaţiei periodice efectuate în baza deciziei civile nr. 628 A din 05 decembrie 2019, cu consecinţa întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 şi urm. din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că în mod nelegal a fost obligată la plata daunelor materiale care exced sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. a) - e) din Ordinul CSA nr. 14/2011 (norma specială incidentă în raport de emiterea poliţei RCA) în condiţiile în care, deşi art. 691 din Legea nr. 136/1995 prevede faptul că în România, asigurările şi reasigurările sunt supuse dispoziţiilor C. civ. şi ale prezentei legi (art. 691 fiind modificat de pct. 2 al art. 192 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011), art. 692 din Legea nr. 136/1995 prevede că:

"Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme obligatorii în aplicarea dispoziţiilor C. civ. şi ale prezentei legi."

Or, tocmai norma specială incidenţă în cauză (Ordinul 14/2011 emis de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), normă obligatorie în aplicarea dispoziţiilor C. civ. şi a Legii nr. 136/1995, arată, la art. 49 "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării si a concediului medical (...)."

În atare condiţii, recurenta a apreciat că obligarea la plata "unei sume lunare egale cu diferenţa dintre venitul minim garantat şi indemnizaţia lunară pentru incapacitate de muncă încasată de către reclamant, începând cu data de 20.05.2015 şi până la schimbarea condiţiilor actuale", cu titlu de prejudiciu material, este nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 49 din Ordinul CSA 14/2011.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel. În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, a arătat că motivarea cererii de recurs nu se raportează la cuprinsul hotărârii atacate şi la motivele de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., ci reprezintă o reiterare a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi apel.

Pe fondul recursului, a susţinut că prevederile invocate de către recurentă nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 1387 din C. civ. în situaţia în care victima unui accident rutier a dobândit o stare de invaliditate permanentă şi o diminuare a capacităţii sale de muncă, precum este cazul intimatului.

Expertiza medico-legală şi decizia nr. 3240 din 07 decembrie 2017 confirmă faptul că intimatul a fost încadrat în gradul III de invaliditate, iar decizia nr. 1599 din 01 iunie 2016 arată că este încadrat în deficienţă funcţională accentuată.

Astfel, capacitatea de muncă a intimatului este pierdută în proporţie de 50 %, ceea ce prezumă posibilitatea desfăşurării unei activităţi cu jumătate de normă, chiar dacă nu în domeniul în care a activat anterior.

Intimatul-intervenient B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea hotărârii atacate, ca temeinică şi legală. În opinia sa, instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a legii şi o justă apreciere a materialului probator.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant, solicitând respingerea apărărilor acestuia, cu consecinţa admiterii recursului. În opinia sa, excepţia inadmisibilităţii recursului este nefondată atâta timp cât critica de nelegalitate a deciziei atacate este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în contextul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 49 pct. 1 lit. a)-e) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în privinţa obligării la plata unei sume lunare egale cu diferenţa dintre venitul minim garantat şi indemnizaţia lunară pentru incapacitatea de muncă încasată de către reclamant, începând cu data de 20 mai 2015 şi până la schimbarea condiţiilor actuale.

A precizat că intimatul-reclamant a reiterat apărările invocate în faţa instanţei de apel ce excedează sferei răspunderii recurentei-pârâte, cu consecinţa obligării la plata unei indemnizaţii nelegale.

Cu privire la netemeinicia recursului, a arătat că sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate critica s-a raportat la aplicarea eronată a dispoziţiilor C. civ. în condiţiile în care Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezintă norma obligatorie în aplicarea dispoziţiilor C. civ. cu referire la categoria de daune materiale la care poate fi obligat asigurătorul printre care nu se regăseşte indemnizaţia acordată reclamantului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-intervenient, prin care a arătat că această parte nu a expus argumente de natură să combată calea de atac exercitat în cauză şi că îşi menţinea cererea de recurs, astfel cum a fost formulată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul fitru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant; a admis în principiu recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 02 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus prechimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la data de 23 martie 2021 la data de 09 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma aplicări eronate a dispoziţiilor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea Ordinului CSA nr. 14/2011, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, cu consecinţa obligării în mod nelegal la plata prestaţiei periodice către reclamant.

Criticile sunt nefondate.

În motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel nu a reţinut faptul că Ordinul CSA nr. 14/2011 nu ar avea caracter special în materia ce face obiect de reglementare a Legii nr. 136/1995 (privind asigurările şi reasigurările din România) în raport cu dispoziţiile din C. civ. referitoare la contractul de asigurare, ci a apreciat că nu poate fi primită susţinerea pârâtei conform căreia în recunoaşterea dreptului la despăgubiri al reclamantului ar trebui avute în vedere condiţiile restrictive instituite de art. 49 pct. 1 lit. a) din Norma Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 (adică, repararea prejudiciului prin acordarea diferenţei dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical), întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparaţie reglementat de dispoziţiile C. civ., faţă de situaţia de fapt rezultată în legătură cu desfăşurarea de către victimă a unei activităţi remunerate anterior producerii evenimentului rutier din 06 august 2014 şi diminuarea capacităţii de muncă posterior acestuia.

În acest context s-a apreciat, în mod corect, că Ordinul C.S.A. menţionat de către recurentă nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalenţă în aplicare faţă de normele din C. civ., întrucât acesta are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior.

Un astfel de raţionament al instanţei este corect, întrucât dă eficienţă ierarhiei actelor normative şi forţei juridice a acestora, ţinând seama de faptul că Ordinul nr. 14/2011 este unul emis în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuşi (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule (...)", iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare (…)".

Or, în ceea ce priveşte "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Câtă vreme actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conţine o reglementare detaliată asupra întinderii prejudiciului, trebuie considerat că se completează cu dispoziţiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

De aceea, în mod corect instanţa de apel a aplicat în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, dispoziţiile art. 1387 din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale.

Dispoziţiile art. 1387 din C. civ. referitoare la acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrităţii corporale, respectiv pierderea/nerealizarea câştigului din muncă dau expresie şi fac aplicarea, la situaţiile particulare, normelor ce reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparaţiei (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) şi formele reparaţiei (în natură, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestaţii periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate).

Or, prima instanţă a fondului a realizat această analiză atunci când a stabilit prestaţiile periodice datorate de către asigurător, raţionamentul acesteia fiind validat de către instanţa de apel.

Astfel, s-a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unor prestaţii băneşti periodice, formă de reparaţie reglementată art. 1387 alin. (1) din C. civ. pentru ipoteza în care vătămarea integrităţii corporale a determinat diminuarea capacităţii de muncă (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin raportul medico-legal întocmit în cauză - dosar fond şi decizia asupra capacităţii de muncă nr. 3240/07.12.2017, în care se consemnează gradul III de invaliditate, nerevizuibil).

De aceea, în privinţa cuantumului acestor prestaţii periodice, prin raportarea realizată la salariul de încadrare (975 RON) la data producerii evenimentului rutier şi pensia de invaliditate stabilită în prezent (979 RON) s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1388 alin. (1) din C. civ., reţinându-se că reclamantul este îndreptăţit la diferenţa de 1/2 din aceste venituri începând cu data emiterii deciziei de pensionare şi până la momentul schimbării situaţiei sale actuale.

Atâta timp cât diminuarea capacităţii de muncă s-a produs în proporţie de 50%, în mod evident acordarea prestaţiilor periodice în favoarea reclamantului s-a impus din perspectiva diferenţei de venit, pe care, în condiţii obişnuite, reclamantul ar fi putut să îl realizeze, cât şi a efortului suplimentar generat de desfăşurarea activităţilor zilnice de cel în cauză determinat de gradul de invaliditate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 628 A din 05 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-pârâte de aplicare a dispoziţiilor art. 500, art. 643 şi art. 723 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că efectele prevăzute de aceste texte de lege se produc de drept, astfel încât o constatare ar fi necesară, potrivit alin. (2) al art. 500 din C. proc. civ., doar în situaţia în care instanţa de recurs ar dispune "altfel". De altfel, având în vedere soluţia de respingere a recursului pârâtei, nu este întrunită situaţia premisă instituită de art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., şi anume casarea hotărârii recurate, pentru a se dispune desfiinţarea actelor de executare şi întoarcerea executării silite.

În baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte, Înalta Curte va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului-reclamant în cuantum de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocat, potrivit chitanţei nr. x/08.04.2020 .

Reţinând că potrivit chitanţei nr. x/23.05.2019, cheltuielile solicitate în cuantum de 300 RON au fost efectuate în scopul asigurării asistenţei juridice în faţa instanţei de apel, va respinge ca neîntemeiată cererea formulată de intimatul-intervenient privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 628 A din 05 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant.

Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de intimatul-intervenient privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.