Fatal traffic accident: presumption of moral damages for de facto family ties and limitation of liability via victims' contributory negligence

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat în judecată pe pârâta S.C. Q. S.A., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului rudelor reclamanţilor, numiţii R. şi S., după cum urmează: 364.158,98 RON pentru A., în calitate de mamă a defunctului R., din care: 350.000 RON cu titlu de daune morale şi 14.158,98 RON cu titlu de daune materiale, conform chitanţelor anexate; 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru D., în calitate de tată biologic al defunctului R.; câte 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., E., F., G., C., în calitate de fraţi şi soră ai defunctului R.; 60.000 RON cu titlu de daune morale pentru H., în calitate de bunică a defunctului R.; câte 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru I. şi J., în calitate de părinţi ai defunctei S.; câte 150.000 RON cu titlu de daune morale pentru K., L., M., N., O., P., în calitate de fraţi ai defunctei S.; la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 şi art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 46 din 21 ianuarie 2019, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D., invocată prin întâmpinare; a respins acţiunea promovată de D. ca fiind introdusă de o persoană care nu are calitate procesuală activă; a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii A., B., prin reprezentant legal A., C., prin reprezentant legal A., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi intervenţii în interes propriu T. şi U., prin tutore A., intervenienţii forţaţi V. şi W., prin curator special X.; a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu; obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 9.051 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiului său, R.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta I. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiicei sale, S.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamantul J. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiicei sale, S.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către intervenientul în interes propriu T. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului mamei sale, S.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către intervenienta în interes propriu U. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului mamei sale, S. şi a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului tatălui său, R.; a respins în rest acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., în nume personal şi ca reprezentant legal al minorilor B. şi E., de apelanţii-reclamanţii D., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi de apelanţii-intervenienţi în interes propriu T. şi U., prin tutore A., împotriva sentinţei civile nr. 46 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017; a admis apelul declarat de apelanţii-intervenienţi forţaţi V. şi W., prin curator special X.; a respins ca nefondat apelul declarat de A., ca reprezentant legal al minorei C., împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D.; a admis acţiunea formulată de reclamantul D.; a admis acţiunea formulată de reclamanţii B., E., prin reprezentant legal A., de reclamanţii F., G., H., K., L., M., N., O., P.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 4.525 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanţii A., D., I., J. a sumei de câte 50.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru fiecare reclamant; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către intervenienţii în interes propriu T. şi U. la plata sumei de câte 60.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru fiecare dintre cei doi intervenienţi; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către reclamanţii B., E., F., G., H., K., L., M., N., O., P. a sumei de câte 20.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru fiecare reclamant; a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea acţiunii promovate de A., ca reprezentant legal al minorei C.; a obligat pârâta S.C. Q. S.A. la plata către apelanţii-reclamanţi la 1000 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta Q. S.A.

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea spre o nouă judecare a cauzei în faza apelului.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire calitatea procesuală activă a intimaţilor-reclamanţi.

Astfel, pentru ca intimaţii-reclamanţi să poată formula pretenţii în cadrul unui proces, trebuie să aibă calitate procesuală activă în acord cu prevederile art. 36 din C. proc. civ., iar legiuitorul a prevăzut posibilitatea acordării daunelor morale doar în măsura în care persoanele enumerate în art. 1391 alin. (2) din C. civ., ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Cu toate acestea, instanţa de apel a pronunţat o soluţie doar în baza afirmaţiilor părţilor fără a fi administrată vreo probă de natură a stabili prejudiciul moral efectiv suferit de către intimaţii-reclamanţi.

Cu privire la intimaţii T. şi D., instanţa de apel s-a rezumat în a considera că din moment ce în comunitatea din care fac parte nu se obişnuieşte oficializarea relaţiilor de familie, această împrejurare este de natură să creeze o prezumţie în favoarea acestora că au suferit un prejudiciu moral, însă în mod corect a reţinut prima instanţă că în cazurile în care nu a fost dovedită prin acte de stare civilă relaţia de rudenie, iar prin probele administrate în cauză nu s-a dovedit legătura biologică cu victimele accidentului, nu se pot acorda despăgubiri.

În mod corect prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatului D. şi a respins pretenţiilor acestuia, ca neîntemeiate, reţinând că nu a fost stabilită filiaţia acestuia faţă de defunctul R., din certificatul său de naştere rezultând doar filiaţia faţă de mama sa, S.

Totodată, a arătat că nici în privinţa intimatului T. nu s-a stabilit legătura de filiaţie cu defunctul R. prin actele de stare civilă sau alte probe administrate în cauză.

A susţinut că prin încălcarea dispoziţiilor art. 1391 din C. civ. şi fără a administra un probatoriu susceptibil să stabilească legătura de afectivitate între membrii familiei extinse şi victimele accidentului, instanţa de apel a reţinut existenţa unui prejudiciu de ordin afectiv în urma decesului atâta timp cât familia extinsă nu mai locuia cu victimele accidentului şi nu depindea financiar de acestea.

O altă critică a vizat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept material cu privire la culpa exclusivă a victimelor în producerea prejudiciului suferit în contextul în care victima contribuie prin propria conduită la producerea prejudiciului sau nu l-a evitat, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, la stabilirea cuantumului despăgubirilor care trebuie acordate devenind relevante dispoziţiile art. 1371 din C. civ., care au fost ignorate de instanţa de apel.

În speţă, cele două victime şi-au asumat riscul de a merge într-un autoturism condus de către o persoană care consumase băuturi alcoolice, precum şi consecinţele acestui fapt, astfel încât se impune a fi reţinută culpa exclusivă a acestora în prejudiciul suferit.

Cu referire la art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, decizia nr. 1 din 28 martie 2005 şi decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, a susţinut că răspunderea asigurătorului poate opera în condiţiile îndeplinirii răspunderii civile delictuale în raport de persoana asiguratului, iar suma ce va reveni asigurătorului la plată constă în despăgubirile ce sunt stabilite în sarcina asiguratului.

Aşadar, asigurătorul nu ar putea fi obligat la plata unei sume mai mari decât cea la care ar fi obligat asiguratul, iar prin subrogarea în obligaţiile asiguratului, are posibilitatea de a invoca toate apărările pe care el însuşi le-ar fi putut invoca. În speţă, deşi nu s-a reţinut existenţa unor cauze externe ce au condus la producerea accidentului, ci neadaptarea vitezei la condiţiile de drum, vina exclusivă în producerea prejudiciului o poartă victimele R. şi S., prin lipsa lor de prudenţă.

Prin urmare, instanţa de judecată este obligată să stabilească despăgubirile în considerarea culpei ce va fi reţinută cu privire la conducătorul auto, reţinând faptul că victimele au contribuit exclusiv la producerea accidentului în condiţiile în care au acceptat să fie transportate de un conducător auto ce a consumat băuturi alcoolice şi au ignorat efectele potenţiale ale unei asemenea decizii.

Recurenta a mai criticat decizia şi sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept material cu privire la daunele morale. Din această perspectivă, prin raportare la art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicabilă la data producerii evenimentului rutier în cauză, care a stabilit criteriile legale în funcţie de care instanţa de judecată trebuie să aprecieze cuantumul daunelor morale solicitate, instanţa de apel nu a luat în calcul criteriul jurisprudenţial al instanţelor din România cu privire la cuantumul daunelor morale acordate în speţe similare de ucidere din culpă, precizând cu titlu general că va avea în vedere doar situaţia de fapt în cauză, nicidecum criteriile conturate prin jurisprudenţă. Or, în lipsa valorificării acestor criterii, decizia atacată este rezultatul, pe de o parte, a încălcării normelor de drept material şi, pe de altă parte, aceasta reprezintă o cercetare incompletă a fondului şi a motivelor de apel.

În cazul uciderii unei persoane din culpă, despăgubirile acordate sunt semnificativ mai reduse decât cele pretinse de reclamanţi şi intervenienţi, enumerând cu titlu de exemplu: decizia nr. 324/R/2011 a Curţii de Apel Braşov, sentinţa civilă nr. 7509/2015 a Tribunalului Iaşi, decizia nr. 352/A/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi decizia nr. 2129/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Instanţa de apel a acordat în mod discriminatoriu un cuantum exagerat al daunelor morale comparativ cu situaţia altor cazuri similare în care instanţele judecătoreşti au ţinut cont de criteriul jurisprudenţial, exigenţele legale în această materie neputând fi complinite prin simpla invocare a situaţiei de fapt şi o menţionare generică a unor prevederi legale.

Scopul despăgubirilor morale nu este acela de a schimba condiţiile de viaţă, consolarea neînfăptuindu-se prin modificarea nivelului de trai al intimaţilor, un atare efect constituindu-se tocmai în definiţia îmbogăţirii fără just dată de C. civ.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a indicat în concret care sunt probele care au condus la pronunţarea soluţiei şi nici nu a motivat în vreun fel argumentele recurentei-pârâte rezumându-se la aprecieri generale cu privire la necesitatea angajării răspunderii acesteia în calitate de asigurător.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul fiecărei părţi de a prezenta judecătorului observaţiile şi argumentele sale coroborat cu dreptul părţilor, recunoscut de Curte, ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, iar obligaţia de motivare este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor menţionate anterior, piloni de bază ai unui proces echitabil făcând referire la jurispudenţa C.E.D.O. (cauza Albina împotriva României) şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile nr. 7285/01.11.2007, nr. 732/2000 şi 1726/2000).

Or, instanţa de apel a trecut peste apărările pârâtei cu referire la prevederile legale care stabilesc necesitatea analizării dovezilor în virtutea cărora intimaţii ar avea vocaţie la primirea despăgubirilor, caracterul obligatoriu al practicii judiciare în stabilirea daunelor morale, respectiv culpa exclusivă a victimelor în producerea prejudiciului.

Cu referire la netemeinicia pretenţiilor formulate de persoanele care nu au dovedit prin acte de stare civilă sau prin alte probe legătura de rudenie cu persoanele decedate în accident, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a administrat nicio probă care să conducă la concluzia că aceste persoane ar fi îndreptăţite să primească despăgubiri pentru prejudiciul moral, fapt ce echivalează cu o necercetare a cauzei;

Cu încălcarea prevederilor legale şi înlăturarea criteriului jurisprudenţial în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel nu a arătat în concret care a fost raţionamentul ce a stat la baza concluziei potrivit căreia suma acordată cu titlu de daune morale de prima instanţă ar fi fost corect stabilită.

Dincolo de acest aspect, instanţa a înlăturat de la aplicare criteriile instituite de practica judiciară pentru stabilirea daunelor morale susţinând că aceasta din urmă nu constituie un izvor de drept, împrejurare ce relevă că o astfel de cercetare nu s-a realizat în concret în cazul de faţă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorilor C. şi B., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi A., în calitate de tutore al minorilor T. şi U., au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimaţii au arătat că motivele de recurs ce vizează greşita aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte daunele morale acordate nu se încadrează în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, au precizat că prin recursul declarat în cauză se aduc critici sub aspectul netemeiniciei hotărârii atacate, reiterându-se situaţii de fapt şi făcându-se trimiteri la doctrina şi jurisprudenţa în materie, aspecte ce fac imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Cu referire la încălcarea normelor de drept material prin prisma calităţii procesuale active a intimaţilor, au arătat că instanţa de apel în mod corect a constatat că au suferit un prejudiciu determinat de decesul persoanelor pe care familia extinsă se baza, între aceştia şi defuncţi existând o relaţie strânsă şi o afecţiune puternică, după cum a rezultat din probele administrate la fond şi în apel.

În raport de art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu era necesar a se stabili dacă D. este sau nu tatăl lui R., întrucât nu a fost învestită cu o acţiune în stabilirea filiaţiei, ci a fost suficient să se dovedească că persoana perspectivă a suferit un prejudiciu moral prin decesul unei persoane apropiate, fiind de altfel cunoscut faptul că în anumite comunităţi legăturile de familie nu se oficializează şi nici nu sunt îndeplinite formalităţile de recunoaştere a descendenţilor. Inclusiv martorii audiaţi au arătat ca la nivel de comunitate se cunoaştea şi era acceptat faptul că D. este tatăl lui R. şi că aceştia au locuit împreună până la deces.

Astfel, instanţa de apel a acordat aceste despăgubiri nu ca urmare a dovedirii relaţiilor de rudenie dintre reclamanţi şi decedaţi, ci a administrării în cauză a unui probatoriu din care a reieşit situaţia acestora anterior producerii accidentului, modul în care a fost afectată viaţa socială şi profesională ca urmare a producerii accidentului, gradul de afectivitate şi suferinţa rezultată ca urmare a producerii decesului defuncţilor.

Cu privire la motivul de recurs ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material sub aspectul culpei exclusive a victimele în producerea accidentului suferit, intimaţii au opinat că instanţa de apel a stabilit în mod corect culpa conducătorului auto în producerea accidentului datorită comportamentului său nediligent şi a faptului că a condus sub influenţa alcolului şi nu faptei victimelor ca fiind una dintre cauzele de înlăturare a răspunderii civile delictuale, conform art. 1352 din C. civ.

Cu privire la nemotivarea deciziei atacate au susţinut că în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că reclamanţii au calitate procesuală activă şi că există o culpă din partea conducătorului autoturismului ce atrage implicit obligaţia de a despăgubi din partea asigurătorului nu se poate reţine absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, aceasta nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (6) din C. proc. civ.

Intimatul V., prin curator special, a depus întâmpinare şi răspuns la întâmpinarea formulată de ceilalţi intimaţi, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, în apel.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de ceilalţi intimaţi, a arătat că motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. în condiţiile în care criticile deduse judecăţii vizează nemotivarea deciziei atacate, aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a lui T. şi D., culpa concurentă a victimelor în producerea prejudiciului suferit şi daunele morale acordate.

Cu privire la aplicarea greşită a normelor de drept material în referire la calitatea procesuală activă a intimaţilor-reclamanţi, a susţinut că minorul T. trebuia să primească despăgubiri morale doar ca urmare a decesului mamei sale, S., întrucât aceasta este singura filiaţie stabilită, conform certificatului de naştere aflat la dosar. În ceea ce-l priveşte pe prezumtivul tată biologic al defunctului R., reclamantul D., paternitatea nu a fost stabilită conform normelor legale în vigoare, iar declaraţii martorilor audiaţi în faţa primei instanţe nu au fost de natură a forma convingerea instanţei în ceea ce priveşte legătura biologică între cei doi.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., având în vedere cele statuate de doctrină şi jurisprudenţă, în condiţiile în care daunele morale se cuvin doar ascendenţilor şi descendenţilor defuncţilor, având în vedere legătura strânsă de rudenie existentă între aceştia, precum şi faptul că decesul celor doi soţi, R. şi S., i-a afectat pe copii şi pe părinţii acestora.

Cu privire la familia extinsă, a arătat că fraţii şi surorile defuncţilor au un grad de rudenie mai îndepărtat cu defuncţii şi nu erau în relaţie de dependenţă financiară faţă de victimele accidentului.

Instanţa de apel nu a reţinut apărările recurentei potrivit cu care culpa aparţine exclusiv victimelor în ceea ce priveşte producerea prejudiciului, astfel încât autorul Y. nu poate să răspundă şi, pe cale de consecinţă, nici asigurătorul, aducând în sprijinul acestor susţineri atât concluziile probatoriului administrat în cauză, cât şi exemple concrete din practica judiciară în cazuri similare.

Raportându-se la art. 1371 alin. (1) din C. civ., a arătat că cele două victime ale accidentului şi-au asumat posibilitatea producerii unei vătămări în condiţiile în care au urcat în autoturism şi au insistat să fie duse acasă, deşi cunoşteau că Y. era în stare de ebrietate.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicabilă la data producerii evenimentului rutier, prin care se stabilesc criteriile legale în funcţie de care instanţa de judecată trebuie să aprecieze cuantumul daunelor morale solicitate.

Recurenta a invocat, prin apelul formulat, atât prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cât şi jurisprudenţa referitoare la daunele morale acordate în cazuri similare de ucidere din culpă, însă instanţa de apel nu a reţinut deloc aceste argumente şi nici de criteriile conturate prin jurisprudenţa, încălcând astfel prevederile legale.

În raport de art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu indicat în mod concret care sunt probele care au condus la pronunţarea soluţiei şi nici nu s-a raportat la susţinerile recurentei dând prevalentă apărărilor intimaţilor.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul fitru a admis în principiu a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţi; a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. Q. S.A. împotriva deciziei nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus prechimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la data de 23 martie 2021 la data de 09 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului şi soluţia pronunţată

Examinând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă Q. S.A. a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma aplicării eronate a dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ. şi a celor ale art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Înalta Curte observă că prin majoritatea argumentelor circumscrise acestor critici, recursul aduce de fapt în dezbatere problematica acordării unor daune morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial în raport de neîndeplinirea criteriului rudeniei cu victimele accidentului, solicitându-se în concret o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma unor elemente de probatoriu, împrejurare ce excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac în condiţiile art. 488 din C. proc. civ.

Trecând peste acest aspect, în examinarea calităţii procesuale active a reclamantului D. şi intervenientului T., instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora:

"Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu."

Din analiza dispoziţiilor alin. (2) al art. 1391 C. civ. rezultă că dincolo de sfera persoanelor legate de victima directă printr-o relaţie strânsă de rudenie sau prin căsătorie (ascendenţi, descendenţi, fără a fi limitaţi în privinţa gradului de rudenie, fraţi, surori, soţ), legiuitorul recunoaşte posibilitatea de a reclama repararea unui astfel de prejudiciu şi altor persoane, dar care invocă un prejudiciu similar celui încercat de către acestea în măsura în care, în fiecare caz în parte, se va face dovada unei strânse legături de afecţiune cu victima decedată, la momentul decesului acesteia.

Din modalitatea de redactare a textului rezultă că impunându-se condiţia dovedirii prejudiciului nepatrimonial în sarcina altor persoane decât cele enumerate, înseamnă că acestea din urmă sunt prezumate - dată fiind legătura de rudenie/afinitate - că au suferit prin moartea victimei. O asemenea distincţie pe plan probator este justificată de natura relaţiilor (apropiate, în cazul rudelor/soţului), aceasta fiind aptă să determine o dispensă de dovadă în legătura cu durerea încercată şi prejudiciul moral pe care l-a ocazionat.

După cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 12/2016, în interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ., situaţia "prejudiciului prin ricoşeu sau reflectare" are în vedere acel prejudiciu care este suferit de terţe persoane, victime indirecte (rudele şi cei apropiaţi), cauzat acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relaţie de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată şi care suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată.

Reţinând aplicabilitatea în speţă a deciziei menţionate, prin raportare la art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu era necesar a se stabili dacă reclamantul D. şi intervenientul T. sunt tatăl, respectiv, fiul lui R., date fiind limitele învestirii, fiind suficient a se dovedi existenţa unor relaţii specifice familiei, iar pentru acordarea daunelor morale a se reţine suferinţa generată prin decesul persoanelor apropiate.

Se cuvine remarcat că definind noţiunea de "familie", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta nu se limitează exclusiv la relaţiile bazate pe căsătorie şi poate include şi "legături de familie" de facto, precum, spre exemplu, în cazul în care părţile coabitează în afara căsătoriei (Johnston şi alţii împotriva Irlandei, pct. 56; Van der Heijden împotriva Ţărilor de Jos, pct. 50).

Relativ la conceptul de "viaţă de familie", instanţa europeană a arătat că nu trebuie făcută distincţie între familia legitimă, care are la bază o căsătorie valabilă, şi familia naturală, care este o relaţie de fapt, dreptul la viaţă de familie fiind recunoscut fără nicio distincţie. În cazul în care este vorba despre o familie de facto, pentru a determina dacă legătura dintre persoane poate fi calificată drept viaţă de familie, s-a arătat că trebuie să se ţină seama de împrejurarea că membrii familiei trăiesc împreună şi că au copii (cauza Kroon şi alţii c. Tările de Jos, hotărârea din 27.10.1994, cauza Keegan c. Marii Britanii, hotărâre din 26.05.1994), aceştia bucurându-se de aceleaşi drepturi şi acelaşi tratament ca o familie tradiţională. Curtea a considerat că, urmare a legăturilor de afectivitate şi a unei vieţi obişnuite de familie, trebuie recunoscută legătura între copil şi părinte, chiar dacă filiaţia nu este legal stabilită.

În ceea ce priveşte pe reclamantul D., instanţa de apel a reţinut că acesta a locuit cu R., în acelaşi imobil, iar relaţiile dintre ei au fost specifice raportului dintre părinte-copil, ce a fost evidenţiat prin susţinerile părţilor, declaraţiile martorilor şi înscrisuri.

Aceleaşi argumente au fost avute în vedere de către instanţa de apel cu privire la intervenientul T. atunci când a apreciat că între acesta şi tatăl său, R., a existat o viaţă de familie, considerându-se la nivelul comunităţii că S. şi R. sunt părinţii minorului, iar în societate R. s-a comportat faţă de minor ca un părinte, copilul percepându-l ca atare (declaraţiile date organelor de urmărire penală).

Câtă vreme circumstanţele factuale au demonstrat că cei doi au locuit împreună şi că şi-au acordat sprijin reciproc, în mod corect a apreciat instanţa de apel că atât reclamantul D., cât şi intervenientul T. sunt îndrituiţi la acordarea daunelor morale generate de decesul lui R., în aceleaşi condiţii ca cele recunoscute de către prima instanţă pentru reclamanta A., respectiv intervenienta U..

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că prin încălcarea dispoziţiilor art. 1391 din C. civ. şi fără a administra un probatoriu susceptibil să stabilească legătura de afecţiune între membrii familiei extinse şi victimele accidentului, instanţa de apel a reţinut existenţa unui prejudiciu de ordin afectiv în urma decesului atâta timp cât familia extinsă nu mai locuia cu victimele accidentului şi nu depindea financiar de acestea.

Critica este nefondată.

Dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. proc. civ. deschid posibilitatea ca instanţa să acorde despăgubiri morale ascendenţilor (fără a preciza până la ce grad), fraţilor şi surorilor victimei, iar inexistenţa unor raporturi de dependenţă financiară între victime şi familia extinsă nu se constituie într-un criteriu care să influenţeze stabilirea dreptului la reparaţie.

Instanţa de apel a relevat notorietatea relaţiilor apropiate între familiile de etnie rromă, impactul în plan emoţional, material şi social al dispariţiei premature a fratelui, nepotului şi surorii în privinţa fraţilor şi bunicii materne.

Toate acestea conduc la concluzia că acordarea despăgubirilor s-a circumscris gradului de afecţiune şi suferinţei rezultate în urma producerii decesului victimelor accidentului.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate se raportează la încălcarea prevederilor art. 1371 din C. civ. în ceea ce priveşte culpa exclusivă a victimelor în producerea prejudiciului suferit deoarece au acceptat să fie transportate de un conducător auto ce a consumat băuturi alcoolice şi au ignorat efectele potenţiale ale unei asemenea decizii.

Critica este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., "În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, de şi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Acest text de lege reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei realizându-se cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenţie sau din culpă."

Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect o diminuare a cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei victimei la producerea prejudiciului.

Or, în speţă, la producerea accidentului a contribuit în mod direct conducătorul auto decedat în urma accidentului rutier în sensul neadaptării vitezei la condiţiile de drum, prin nerespectarea dispoziţiilor art. 35 şi urm. din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, împrejurare cu efect cauzal în producerea accidentului, victima neavând nicio contribuţie la încălcarea respectivelor dispoziţii legale la producerea accidentului.

În raport de împrejurările arătate, Înalta Curte constată că în mod legal a reţinut instanţa de apel îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în privinţa conducătorului autovehiculului, precum şi obligaţia pârâtei de a plăti despăgubirile datorate de acesta pentru prejudiciul cauzat, în condiţiile art. 49, art. 50 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi art. 51 din Legea nr. 136/1995.

Dat fiind faptul că dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. prevăd că cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o, este necesar a se face distincţie între culpa în producerea accidentului şi culpa în producerea sau agravarea consecinţelor accidentului care trebuie analizată pentru o corectă apreciere a cuantumului daunelor morale pretinse. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină şi să evite producerea prejudiciului constituie o cauză de natură să limiteze, în condiţiile arătate mai sus, răspunderea celui vinovat de producerea accidentulului, însă cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârşită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ţinut să răspundă, condiţiile răspunderii civile delictuale fiind întrunite în ceea ce îl priveşte.

În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea art. 1371 alin. (1) din C. civ., prin decizia nr. 12/2016, reţinând că în asemenea cazuri cel chemat să acopere dauna nu este ţinut să repare şi acea parte din prejudiciu produsă din vina victimei însăşi, răspunderea fiind apreciată strict în raport cu gradul de contribuţie al fiecăruia din cei implicaţi, iar răspunderea victimei nu trebuie analizată strict din perspectiva săvârşirii sau nu a unei fapte ilicite propriu-zise de către aceasta din urmă. Altfel spus, pentru a se reţine culpa concurentă a victimei este suficient ca aceasta să-şi fi asumat un risc/să fi avut o conduită neglijentă de natură să favorizeze sau să contribuie la producerea/neevitarea/agravarea rezultatului.

Or, prin acţiunea de a se urca în autoturismul ce urma a fi condus de Y., cunoscând că acesta consumase alcool în cantitate semnificativă, rezultă culpa concurentă a victimelor R. şi S. la producerea prejudiciului, aspect reţinut în mod corect de către prima instanţă şi necontestat în apel de către reclamanţi.

Nelegalitatea deciziei atacate a fost invocată şi prin raportare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează criteriile legale în funcţie de care instanţa de apel era obligată să aprecieze asupra cuantumului daunelor morale comparativ cu situaţia altor cazuri similare, potrivit jurisprudenţei invocate, exigenţele legale în această materie neputând fi complinite prin simpla invocare a situaţiei de fapt şi menţionarea generică a unor prevederi legale.

Este de observat însă că, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise de art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

Cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel, ca urmare a aplicării criteriilor jurisprudenţiale raportat la circumstanţele particulare ale speţei stabilite pe baza probelor administrate în cauză, reprezintă rezultatul aprecierii acestei instanţe şi, în consecinţă, vizează o chestiune de netemeinicie a hotărârii pronunţate, necenzurabilă în recurs.

Ceea ce poate fi supus însă analizei instanţe de control judiciar este eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor reclamate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind de reţinut, în acest punct, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi suferinţa psihică reclamată în speţă), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât suma de bani acordată cu titlu de daune morale să nu devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic.

Aceasta întrucât pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi în consecinţele acestuia.

Din acest punct de vedere, critica este nefondată, Înalta Curte reţinând că, în speţă, având a aprecia asupra cuantumului daunelor morale, instanţa de apel în mod corect a ţinut seama de criteriile anterior menţionate, care s-au impus deja cu valoare de principiu în practica instanţelor.

Astfel, analiza judiciară s-a raportat la importanţa valorii nepatrimoniale lezate (dreptul la viaţă), dar şi la intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de reclamanţi în contextul decesului victimelor accidentului, legătura de rudenie cu acestea din urmă, suportul material asigurat în timpul vieţii descendenţilor minori şi suportul afectiv asigurat ascendenţilor, colateralilor privilegiaţi şi bunicii materne, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să corespundă scopului şi finalităţii prevăzute de lege spre a nu deveni o sursă de îmbogăţire fără just temei, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie care să păstreze un raport de proporţionalitate cu daunele suferite.

Or, în acest context, hotărârile judecătoreşti la care a făcut trimitere recurenta nu s-au impus ca jurisprudenţă relevantă sub aspectul cuantumului daunelor morale, ci s-au constituit într-un criteriu izolat în cuantificarea daunelor morale în litigiul pendinte, întrucât, pe de o parte, jurisprudenţa, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcţie de prejudiciul suferit prin pierderea unei rude apropiate, iar pe de altă parte, practica judiciară nu este izvor de drept, potrivit art. 1 alin. (1) şi (6) din C. civ. şi art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., fiecare cauză soluţionată de instanţele judecătoreşti având particularităţile sale, care determină un mod de apreciere individualizat din partea instanţei.

În altă ordine de idei, instanţa a stabilit cadrul normativ aplicabil în cuantificarea daunelor morale, respectând prevederile art. 50 şi urm. din Legea nr. 136/49, cât şi art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma Autorităţii de Supravghere Financiară nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, în sensul că, în caz de deces, daunele morale sunt stabilite în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Or, instanţa şi-a întemeiat soluţia tocmai pe cele statuate în legislaţia şi jurisprudenţa din România. Reperul, la care face trimitere art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 23/2014, este cel al jurisprudenţei constante şi unitare, iar nu al jurisprudenţei care consacră soluţii ce rămân cazuri izolate sau particulare, ce se raportează la situaţii de fapt distincte.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere în concret a circumstanţelor particulare ale cauzei, raportată la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulaţie, respectiv rudele sau alte persoane, precum şi la consecinţele negative pe care acel accident le-a avut în viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate în cauză.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

În analiza concretă a fiecărei daune morale s-a avut în vedere specificul fiecărei legături de rudenie sau de afecţiune, intensitatea fiecărei suferinţe, raportate la legăturile personale, vârsta şi consecinţele pe plan emoţional, material şi social.

Astfel, se constată că, prezumând corect existenţa unui prejudiciu de ordin moral determinat de legătura de rudenie, respectiv legătura de afecţiune existentă între copii, părinţi, colaterali privilegiaţi, bunica maternă şi victime, instanţa de apel a cuantificat despăgubirile ţinând cont, în ceea ce-i priveşte pe copii victimelor - de şocul emoţional determinat de dispariţia neaşteptată a ambilor părinţi, precum şi schimbări de ordin material cu impact negativ asupra calităţii vieţii lor, referitor la părinţi - de suferinţa puternică dublată de responsabilitatea asumată în creşterea copiilor victimelor, referitor la colateralii privilegiaţi şi bunica maternă - de relaţiile apropiate, de familie.

Prin urmare, valorile morale lezate prin decesul victimelor au fost avute în vedere de instanţa de apel atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării lor prin raportare la principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia răspunderii civile delictuale, critica nu întruneşte cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează omisiunea instanţei de apel de a indica probele care au condus la pronunţarea soluţiei şi de a arăta care au fost argumentele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, dând prevalenţă celor ale intimaţilor.

Prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în contextul analizei criticilor expuse, Înalta Curte reţine că hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi nu în ultimul rând de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Or, decizia recurată nu poate fi considerată nemotivată în sensul arătat de recurenta-pârâtă atâta timp cât considerentele acesteia relevă faptul că instanţa de apel a cenzurat hotărârea tribunalului, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, din perspectiva situaţiei de fapt stabilite în urma probatoriului administrat în cauză, precum şi a criteriilor valorificate de jurisprudenţa în materie, respectiv: inexistenţa unor repere exacte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, faptul că aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea preţului suferinţei psihice, care este inestimabilă, ci înseamnă aprecierea tuturor consecinţelor negative ale accidentului asupra stării psihice a reclamanţilor în raport cu relaţia de familie existentă între aceştia şi victime.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Q. S.A. împotriva deciziei nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, va stabili onorariu definitiv al curatorul special Z. la suma de 940 RON la plata căreia va fi obligată recurenta-pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Q. S.A. împotriva deciziei nr. 2985 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Stabileşte onorariul definitiv al curatorului special Z. la suma de 940 RON.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 940 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea curatorului special.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.