Civil recovery of tax damages after criminal lapse: Statutory interruption of limitations and civil liability for accounting fraud

Şedinţa publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2016, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâţii la achitarea despăgubirilor civile în cuantum de 496.859,44 RON, reprezentând prejudiciu produs bugetului de stat, constând în creanţe fiscale şi accesoriile acestora, calculate până la plata integrală a debitului.

Totodată, reclamantul a solicitat menţinerea măsurii asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, prin ordonanţa nr. 419350/25.09.2003 a IPJ Constanţa, secţia de Poliţie Transporturi, asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei B..

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă

Prin încheierea din 06 iulie 2016, Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 91 din 17 august 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa de menţinere a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtei B..

Prin încheierea din 10 mai 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia lipsei de interes în formularea cererii, invocată de pârâta B.; a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune; a respins proba testimonială şi proba cu expertiză contabilă, propuse de pârâta B..

Prin sentinţa civilă nr. 1150 din 24 mai 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis cererea reclamantului Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 496.859,44 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata dobânzilor şi penalităţilor calculate până la achitarea efectivă a debitului.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 140 C din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva încheierii interlocutorii din 10 mai 2017 şi a sentinţei civile nr. 1150 din 24 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta B., în solidar cu pârâtul A., la plata sumei de 86.521,14 RON cu titlu de despăgubiri şi la plata dobânzilor şi penalităţilor calculate la această sumă până la data achitării debitului; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate cu privire la obligaţiile stabilite în sarcina pârâtului A..

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs pârâta B..

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii formulate de reclamant.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente la cazul concret dedus judecaţii, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea demersului judiciar, pronunţată de instanţa de fond, ar fi una corectă.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., art. 352 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 85 alin. (1), art. 86 alin. (1) şi art. 110 din O.G. nr. 92/2003, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamantul, în calitate de autoritate publică învestită cu prerogativa administrării şi/sau colectării creanţelor fiscale, avea obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, să emită decizie de impunere, în cuprinsul căreia să fie individualizate creanţele datorate de debitorul obligaţiilor fiscale către bugetul statului.

Recurenta a apreciat că, în raport de natura prejudiciului pretins - creanţe fiscale, reclamantul era îndrituit şi obligat să emită o decizie de impunere în cuprinsul căreia să fie individualizată suma pe care o pretinde cu titlu de prejudiciu adus bugetului de stat, mai cu seamă că prin decizia penală nr. 391/P/29.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală în dosarul nr. x/2011, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, decizie de impunere care să fi fost comunicată destinatarului contribuabil şi care, în măsura în care s-ar fi apreciat, ar fi putut fi contestată potrivit dispoziţiilor art. 205 şi urm. din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

De asemenea, făcând trimitere la dispoziţiile legale anterior menţionate, recurenta a arătat că pentru a se stabili dacă reclamantul avea interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa ar fi trebuit să prefigureze folosul efectiv pe care acesta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate, examen în urma căruia s-ar fi constatat ca reclamantul ar fi avut la îndemână calea procedurală a emiterii unei decizii de impunere, iar nu direct promovarea unei cereri introductive de instanţă.

A apreciat că, în interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 92 din O.G. nr. 92/2003, în referire la art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că "formularea cererii de constituire în cadrul dosarului penal a întrerupt termenul de prescripţie până la data când prin Rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa din 05.04.2011, s-a dispus trimiterea în judecată, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie", că "acest termen a fost întrerupt tot în condiţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, ca urmare a formulării, la data de 20.07.2011, a cererii de constituire parte civilă în dosarul penal nr. x/2011", dar şi că "această întrerupere s-a realizat până la data pronunţării unei hotărâri definitive în dosarul penal, respectiv până la pronunţarea deciziei penale nr. 391/29.03.2016, prin care, ca urmare a încetării procesului penal pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă potrivit art. 25 alin. (5) C. pr. penală."

Normele procedurale fiscale, în opinia recurentei, stabilesc două termene de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale: un termen general de 5 ani şi un termen excepţional de 10 ani, în cazul în care creanţa fiscală rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (infracţiune sancţionată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă). Astfel fiind, în această materie, legiuitorul a înţeles a stabili un termen de prescripţie specială, de 10 ani, în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale rezultate din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, termen care începe să curgă de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune.

Or, în condiţiile în care faptele au fost săvârşite în perioada anilor 2001 - 2003, termenul de prescripţie specială de 10 ani s-a împlinit în anul 2013, anterior promovării cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa civilă.

Din această perspectivă, se impune a observa că, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat susţinerea acesteia, întrucât a făcut referire la data de 29 noiembrie 2003, dată care nu reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Mai mult, în situaţia în care s-ar reţine raţionamentul instanţei de apel în sensul că data la care a început să curgă termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (deşi, astfel cum s-a arătat, prescripţia a fost invocată în raport de termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut de O.G. nr. 92/2003) ar fi 29.11.2003, se impune a observa că formularea cererii de constituire de parte civilă a avut loc la data de 20.07.2011, deci ulterior împlinirii termenul de 3 ani reţinut de instanţa de apel.

Pe de altă parte, recurenta a apreciat că, în mod greşit, în cuprinsul hotărârii atacate, s-a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a solicita obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile a fost întrerupt prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal, întrucât dispoziţiile legale menţionate nu prevăd un astfel de caz de întrerupere a termenului de prescripţie.

Totodată, a susţinut că prin interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 din C. civ. de la 1864, raportat la cazul concret dedus judecăţii, faţă de probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi întrunite cumulativ condiţiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei în privinţa sumei totale de 86.521,14 RON.

Astfel fiind, motivele de recurs vizează interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de apel atât a dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 din C. civ. de la 1864, cât şi a celor cuprinse în Legea nr. 82/1991, cu privire la prejudiciul pretins cauzat de pârâtă bugetului de stat, în cuantum total de 86.521,14, compus din suma de 60.441 RON - creanţe rezultate din activitatea societăţii C. S.R.L. şi suma de 26.376,53 RON - creanţe rezultate din activitatea societăţii D. S.R.L.

Sub un prim aspect, este necesar a se face distincţie între obligaţiile de serviciu ale funcţiei de contabil angajat cu contract individual de muncă şi obligaţiile asumate prin contractul de prestări servicii, contract în temeiul căruia acesteia îi revenea obligaţia de a organiza/conduce/ţine evidenţa contabilă, fără, însă a putea reprezenta societatea şi a decide pentru aceasta.

Prin urmare, modalitatea în care celălalt pârât a înţeles să gestioneze sumele de bani ridicate din bancă nu poate fi interpretată ca faptă personală a recurentei, în condiţiile în care neplata debitului datorat bugetului, cu consecinţa producerii prejudiciului, nu reprezenta o atribuţie de serviciu legală sau contractuală a acesteia.

Cu ale cuvinte, simpla împrejurare a remiterii unor sume de bani reprezentantului legal al societăţii, cu care erau perfectate contracte de prestări servicii, urmare solicitării exprese a acestuia, în vederea asigurării bunei desfăşurări a activităţii comerciale a persoanelor juridice în discuţie, singura faptă, de altfel, care i-a fost imputată recurentei, nu este de natură a cauza, în mod direct, prejudiciul pretins în prezenta cauză.

Ceea ce prezintă relevanţă din perspectiva inexistenţei unei fapte ilicite a recurentei în generarea prejudiciului pretins în prezenta cauză este faptul că atât din declaraţiile celuilalt pârât, din corespondenţa purtata între părţi, precum şi din corespondenţa purtată de copârât cu instituţiile bancare, a rezultat că toate operaţiunile pe care le-a efectuat recurenta au fost realizate urmare a solicitării exprese a copârâtului, pe baza documentelor transmise de acesta, operaţiuni ce nu ar putea fi apreciate, prin ele însele, ca fiind nelegale, iar modalitatea în care copârâtul a înţeles să-şi îndeplinească ulterior obligaţiile în calitate de reprezentant legal al persoanelor juridice sau, mai precis, de a nu-şi executa aceste obligaţii, în sensul utilizării sumelor de bani pentru achitarea debitelor datorate bugetului de stat, nu reprezintă o faptă ilicită a pârâtei-recurente.

În acest context, recurenta a apreciat că, în pofida celor reţinute in cuprinsul hotărârii atacate, modalitatea de întocmire şi de înregistrare a documentelor contabile a fost una corectă, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, pe baza contractelor individuale de muncă şi a pontajelor transmise, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în privinţa sumei de 60.144,16 RON.

Pe de altă parte, a arătat recurenta, factura nr. x/01.06.2001, factura în privinţa căreia s-a susţinut că aceasta ar fi întocmit-o, a fost emisă în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991 şi cuprinde toate datele cerute de dispoziţiile legale în materie, motiv pentru care nu i se poate imputa încasarea/neîncasarea contravalorii acesteia.

Prin urmare, pretinsul prejudiciu nu a fost cauzat ca urmare unei modalităţi necorespunzătoare de întocmire de către pârâta-recurentă a facturii în discuţie, ci de faptul că societatea nu şi-a mai achitat datoriile bugetare aferente acestei operaţiuni, suma fiind însuşită de copârâtul din prezenta cauză, faptă care, în mod evident, nu îi poate fi imputată recurentei, întrucât o asemenea obligaţie, susţine aceasta, nu îi revenea, nici potrivit convenţiei părţilor şi nici potrivit dispoziţiilor legale.

În concluzie, a apreciat recurenta că, printr-o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor legale incidente la care a făcut trimitere, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi întrunite, cumulativ, condiţiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii sale civile în privinţa sumei totale de 86.521,14 RON.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului atâta în privinţa excepţiilor invocate, cât şi a aspectelor care vizează fondul cauzei, ca nefondate.

Cu referire la respingerea în mod eronat de către instanţa de apel a excepţiilor lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin motivele de recurs, a arătat că interesul în promovarea acţiunii în pretenţii este un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual atâta timp cât intimatul a formulat cerere de constituire ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2011 din 09 iunie 2011 inclusiv cu privire la recurenta-pârâtă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în condiţiile în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în dosarul penal nr. x/2011 urmare deciziei penale nr. 391/P/29.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a existat posibilitatea legală de a formula o acţiune civilă atât faţă de pârâţii foşti inculpaţi în dosarul penal tocmai pentru a recupera prejudiciului creat de aceştia, conform expertizei efectuate în dosarul penal, după cum a reţinut instanţa de fond şi apel. Or, pentru ca o creanţă să devină fiscală era necesar mai întâi a obţine un titlu de creanţă care, potrivit Codului de procedură fiscală, poate fi reprezentat şi printr-o hotărâre judecătorească.

Cât timp obligativitatea plăţii unei creanţe fiscale poate fi stabilită şi prin hotărâre judecătorească, nu se poate reţine o eventuală lipsa de interes în condiţiile în care prin plângerea penala formulată s-a urmărit a se analiza dacă s-a săvârşit sau nu vreo infracţiune în scopul stabilirii creanţei fiscale determinate de obligaţia reparării prejudiciului produs bugetului de stat.

Soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă în condiţiile în care prin depunerea acţiunii civile în cadrul dosarului penal pentru un prejudiciu cauzat bugetului de stat nu se putea promova şi o altă acţiune paralelă, iar acţiune civilă în pretenţii a fost promovată deîndată ce i-a fost comunicată decizia penală nr. 391/P/29.03.2016 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2011, respectiv la 07 iunie 20116, şi după obţinerea mandatului emis de ANAF în cadrul prezentului dosar, prevalând dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.

Pe fondul recursului, cu referire la motivarea deciziei penale nr. 391/P/29.03.2016 (pag. 18), art. 27 şi art. 28 din C. proc. pen., a arătat că în condiţiile în care în cadrul dosarului penal s-a reţinut că faptele săvârşite de recurentă constituiau infracţiuni, determinând producerea prejudiciului cauzat bugetului de stat, se impunea se ţine seama de prevederile legale menţionate, mai ales de cele ale art. 28 alin. (1), care statuează ca hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în privinţa existenţei faptei şi persoanei care a săvârşit-o şi că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite şi în faţa instanţei civile.

În condiţiile în care atât prin sentinţa penală, cât şi prin decizia penală pronunţate în dosarul penal s-a reţinut că recurenta a săvârşit o infacţiune care a cauzat un prejudiciu, este evident ca toate cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale anume fapta - deja constatată în procesul penal, prejudiciul - ca rezultat negativ suferit de partea vătămată, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu - probat în cursul dosarului penal şi vinovăţia - care în cazul răspuderii civile delictuale este suficient a fi şi sub forma culpei.

În mod eronat a susţinut recurenta ca ar fi fost aplicate şi interpretate eronat prevederile art. 998-999 din C. civ. în cauza dedusă judecaţii în condiţiile în care instanţa de fond şi apel au stabilit şi motivat judicios că sunt incidente aceste dispoziţii legale şi în privinţa recurentei, întrucât prestaţiile efectuate de aceasta faţă de cele două societăţi cărora le asigura servicii de contabilitate, nu se poate reţine ca aceasta nu a avut reprezentarea faptelor sale, astfel cum au fost expuse în întâmpinare, reţinându-se existenţa elementelor răspunderii civile delictuale în privinţa recurentei pentru suma de 86.521,14 RON cu titlu de despăgubiri civile inclusiv accesorii fiscale ce urmează a fi suportate în solidar cu A..

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul filtru a admis, în principiu, recursul declarat pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 140 C din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în cauză şi a fixat termen de judecată la 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus, preschimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea demersului judiciar, susţinând că faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., art. 352 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 85 alin. (1), art. 86 alin. (1) şi art. 110 din O.G. nr. 92/2003, reclamantul, în calitate de autoritate publică învestită cu prerogativa administrării şi/sau colectării creanţelor fiscale, avea obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, să emită decizie de impunere, în cuprinsul căreia să fie individualizate creanţele datorate de debitorul obligaţiilor fiscale către bugetul statului.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că acţiunea în pretenţii formulată de reclamantul Statul Român se întemeiază pe dispoziţiile art. 1349 raportat la art. 1357 din noul C. civ., urmârindu-se valorificarea creanţei ce s-a născut în patrimoniul reclamantului urmare a săvârşirii infracţiunilor de delapidare, evaziune fiscală şi împrumut nelegal de către pârâţii A. şi B., însă faţă de data săvârşirii faptelor ilicite şi în baza cărora s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv 2001-2003, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, sunt aplicabile dispoziţiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, iar nu cele ale noului C. civ. a căror incidenţă, în raport de art. 6 alin. (5), se poate reţine numai în ipoteza în care faptele au fost săvârşite după data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 01 octombrie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 407/03.07.2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2011, s-a dispus condamnarea inculpaţilor A. şi B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2151 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost admisă acţiunea civilă formulată de Statul Român, prin ANAF, fiind obligaţi inculpaţii A., E. şi B., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 496.859,44 RON, precum şi la plata dobânzilor şi a penalităţilor, calculate până la data achitării prejudiciului.

Prin decizia penală nr. 391/P/29.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, au fost admise apelurile formulate de inculpaţii A., B. şi E., împotriva acestei sentinţe dispunându-se schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2151 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., constatându-se intervenită prescripţia penală şi dispunându-se, pe cale de consecinţă, încetarea procesului penal; faţă de inculpata E. s-a dispus achitarea, reţinându-se că în privinţa vinovăţiei sale există îndoială, fiind aplicat principiul in dubio pro reo; în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanţa de apel a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, prin ANAF, prin DGFP Constanţa, în raport de inculpaţii A. şi B., menţinând totodată, potrivit art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei B..

Soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a determinat lăsarea ca nesoluţionată, în apel, a acţiunii civile, după ce în primă instanţă pretenţiile părţii civile fuseseră admise, ca urmare a administrării de probe sub toate aspectele laturii civile.

Înalta Curte constată că urmare a săvârşirii infracţiunilor menţionate, ce au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut dreptul Statului Român la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor impozitelor şi contribuţiilor datorate bugetului de stat şi corelativ, obligaţiei pârâţilor (foşti inculpaţi) de a plăti sumele respective calculate conform legislaţiei fiscale.

Potrivit art. 27 alin. (2) şi art. 28 din C. proc. pen., partea civilă din procesul penal poate introduce acţiune la instanţa civilă, dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Pe de altă parte, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Astfel, recuperarea prejudiciului material are loc în cadrul procesului penal atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, cu excepţia situaţiei în care procesul penal se soluţionează fără ca instanţa să rezolve şi latura civilă, ipoteză care se regăseşte în speţă.

În acest context, Statul Român se poate adresa instanţei civile, pe cale separată, formulând o acţiune în pretenţii împotriva pârâţilor A. şi B., acţiune guvernată de dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie întemeiată pe art. 998-999 din C. civ. de la 1864 (corespondent art. 1357-1358 din noul C. civ.).

Relevante din acest punct de vedere sunt considerentele deciziei nr. 7/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, potrivit cărora:

"46. Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

47. Prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Prin urmare, este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că demersul reclamantului în promovarea acţiunii în pretenţii nu ar fi justificat de un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual atâta timp cât Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a formulat cerere de constituire ca parte civilă în cadrul dosarului penal nr. x/2011 încă din data de 09 iunie 2011 inclusiv cu privire la recurenta-pârâtă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Tot astfel, este neîntemeiată şi susţinerea recurentei-pârâte în sensul că reclamantul era îndrituit şi obligat să emită o decizie de impunere în cuprinsul căreia să fie individualizată suma pe care o pretinde cu titlu de prejudiciu adus bugetului de stat, decizie de impunere care să fi fost comunicată destinatarului contribuabil, aşadar să existe un titlu de creanţă ce ar fi trebuit să fi fost deţinut faţă de pârâtă, ca ulterior să se întocmească un titlu executoriu şi să fie executată în condiţiile Codului de procedură fiscală, nu este întemeiată.

În prezenta cauză, s-a reţinut că prin activitatea infracţională desfăşurată de pârâţi constând în înregistrări eronate în contabilitate, încasarea fără drept a sumelor cuvenite societăţii, cheltuirea sumelor cuvenite societăţii după expirarea mandatului sau cedarea părţilor sociale şi transmiterea calităţii de administrator, s-a produs un prejudiciu bugetului de stat, context care a determinat apariţia unui raport juridic de drept civil între Statul Român, cel care a suferit un prejudiciul material, şi persoanele fizice care au săvârşit faptele penale, raport diferit de cel de drept fiscal stabilit între societăţile în cadrul cărora pârâţii au activat şi organele fiscale.

Din acest punct de vedere este necesar a se face distincţie între raportul juridic de drept fiscal ce s-a născut între societăţile comerciale şi Statul Român în cursul derulării activităţilor economice pentru care datorează taxe şi impozite şi raportul juridic de drept civil care a luat naştere ca urmare a săvârşirii faptelor penale imputate pârâţilor.

Conţinutul raportului juridic civil relevă, după cum s-a arătat, existenţa în patrimoniul Statului Român (persoană juridică păgubită prin infracţiuni) a dreptului la recuperarea prejudiciului şi, corelativ, a obligaţiei pârâţilor de a plăti sumele respective calculate conform legislaţiei fiscale.

Potrivit art. 15 şi art. 19 din O.G. nr. 92/2003, subiectele raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ teritoriale, contribuabilul, precum şi alte persoane care îndeplinesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport, iar creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care rezultă, de regulă, din raportul de drept fiscal.

Or, în speţă, prin prezenta acţiune, Statul Român solicită tocmai obţinerea unui astfel de titlu de creanţă faţă de recurenta-pârâtă.

În condiţiile în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în cadrul dosarului penal nr. x/2011, urmare a deciziei penale nr. 391/P/29.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Statului Român, prin ANAF, i s-a acordat posibilitatea, din punct de vedere legal, de a formula o acţiune civilă faţă de pârâţi (foşti inculpaţi în dosarul penal) în vederea recuperării prejudiciului creat de aceştia, astfel cum a rezultat din expertizele efectuate în dosarul penal.

Aşadar, cât timp obligativitatea plăţii unei creanţe fiscale poate fi stabilită şi prin hotărâre judecătorească, nu se poate reţine o eventuală lipsă de interes a reclamantului în promovarea demersului judiciar în condiţiile în care în scopul stabilirii creanţei fiscale determinate de obligaţia reparării prejudiciului produs bugetului de stat reclamantul a formulat plângerea penală pentru a se analiza dacă s-a săvârşit sau nu vreo infracţiune.

A doua critică invocată de recurenta-pârâtă vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de apel.

Sub acest aspect, se susţine că, în condiţiile în care faptele au fost săvârşite în perioada anilor 2001-2003, termenul de prescripţie specială de 10 ani de la data săvârşirii faptelor s-a împlinit în anul 2013, anterior promovării cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa civilă.

În mod greşit, susţine recurenta, instanţa de apel a făcut referire la data de 29 noiembrie 2003, dată care nu reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie. În plus, în situaţia în care s-ar reţine raţionamentul instanţei de apel în sensul că data la care a început să curgă termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (deşi, astfel cum s-a arătat, prescripţia a fost invocată în raport de termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut de O.G. nr. 92/2003) ar fi 29 noiembrie 2003, se impune a se observa că formularea cererii de constituire de parte civilă a avut loc la data de 20 iulie 2011, ulterior împlinirii termenul de 3 ani reţinut de instanţa de apel.

Pe de altă parte, în mod greşit, în cuprinsul hotărârii atacate, s-a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a solicita obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile a fost întrerupt prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal, întrucât dispoziţiile legale menţionate nu prevăd un astfel de caz de întrerupere a termenului de prescripţie.

Critica este nefondată.

Având în vedere circumstanţele factuale ale speţei, instanţa de apel în mod corect a confirmat soluţia primei instanţe cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Reţinând că faptele imputate pârâţilor au fost săvârşite în perioada anilor 2001-2003 şi principiul stabilit prin Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, potrivit cu care se aplică legea în vigoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 nu sunt incidente în cauză având în vedere data intrării în vigoare, respectiv 01 ianuarie 2004. Anterior acestei ordonanţe, dreptul de a stabili creanţele fiscale era reglementat prin O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, care la art. 21 şi art. 25 prevedea termenele de prescripţie de 5 ani pentru dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de întârziere pentru neplata acestora în condiţiile prevăzute de ordonanţă, respectiv de 10 ani pentru stabilirea impozitelor şi a diferenţelor de impozit în caz de evaziune fiscală stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile subiectului de drept fiscal, iar nu în cazul săvârşirii unei fapte delictuale sau unei infracţiuni de către alte persoane decât contribuabilul care avea obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor respective.

Cum în speţă este vorba de fapte ilicite în raport de care s-au invocat dispoziţiile răspunderii civile delictuale, devin incidente dipoziţiile de drept comun, şi anume Decretul nr. 167/1958, potrivit art. 6 din noul C. civ., şi Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Legiuitorul a avut în vedere că momentul de la începe să curgă termenul de prescripţie este data la care partea vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul care i s-a creat, precum şi pe cel care răspunde de el.

După cum reiese din cuprinsul rechizitoriului întocmit la 05 aprilie 2011 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, prin adresa nr. x/29.11.2003, D.G.F.P. Constanţa, reclamantul Statul Român s-a constituit parte civilă împotriva persoanelor urmărite penal, astfel că 29 noiembrie 2003 este data la care acesta cunoştea prejudiciul care i s-a creat, precum şi persoanele responsabile de producerea acestuia, în raport de care devin incidente dispoziţiile legale ce reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, indiferent dacă în cauză se aplică termenul de 5/10 ani prevăzut de dispoziţiile legislaţiei fiscale sau termenul de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acesta a fost întrerupt prin formularea acţiunii de chemare în judecată. În acest sens, dispoziţiile art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997 sau art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că termenul de prescripţie se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecat.

Se mai reţine faptul că reclamantul a promovat acţiune civilă în pretenţii la momentul la care i-a fost adusă la cunoştinţa decizia penală nr. 391/P/29.03.2016 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2011, prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., respectiv 07 iunie 2016.

Prin urmare, formularea cererii de constituire ca parte civilă în cadrul dosarului penal a întrerupt termenul de prescripţie până la data când, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa din 05 aprilie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie. Însă, şi acest termen a fost întrerupt tot în condiţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 ca urmare a formulării, la data de 20 iulie 2011, a cererii de constituire parte civilă în dosarul penal nr. x/2011, prin care s-a solicitat obligarea inculpaţilor la plata către bugetul de stat a prejudiciului cauzat şi a contravalorii expertizei judiciare, întrerupere ce a operat până la data pronunţării deciziei penale nr. 391/29.03.2016.

Este adevărat că art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stipulează că întreruperea nu operează dacă s-a dispus încetarea procesului, însă prioritare sunt dispoziţiile speciale din C. proc. pen. - art. 27 alin. (2), care reglementează situaţia acţiunii civile în cazul în care se dispune încetarea procesului penal şi lăsarea acţiunii civile ca nesoluţionată.

Astfel, după soluţionarea definitivă a dosarului penal, partea civilă (reclamantul din speţa de faţă) a formulat prezenta acţiune la instanţa civilă, la data de 27 iunie 2016, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.

Or, termenul de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă din data de 29 noiembrie 2013, nu s-a împlinit, acesta fiind întrerupt atât prin constituirea de parte civilă în dosarul de urmărire penală nr. 1657/P/2009 la data de 29 noeimbrie 2003 (pentru perioada 29.11.2003-05.04.2011), prin constituirea de parte civilă în dosarul penal nr. x/2011 al Tribunalului Constanţa (pentru perioada 20.07.2011-29.03.2016), precum şi prin formularea prezentei acţiuni la data de 27 iunie 2016.

Prin cea de-a treia critică recurenta susţine că, prin interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 din C. civ. de la 1864 şi cele ale Legii nr. 82/1991, raportat la cazul concret dedus judecăţii şi probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi întrunite cumulativ condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei în privinţa sumei totale de 86.521,14 RON compusă din suma de 60441 RON, creanţă rezultată din activitatea societăţii C. S.R.L. şi suma de 26.376,53 RON - creanţă rezultată din activitatea societăţii D. S.R.L.

Chiar dacă, prin sentinţa penală, s-a reţinut în sarcina recurentei săvârşirea infracţiunii în sarcina complicităţii, pentru stabilirea răspunderii civile delictuale este necesar a fi avute în vedere, în mod exclusiv, faptele personale care au determinat prejudiciul a cărui acoperire se solicită, aspect de altfel reţinut de către instanţa de apel.

În contextul criticilor expuse, se constată că faptul generator al nemulţumirilor recurentei îl reprezintă modalitatea în care s-a produs evaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză, asupra cărora, în cadrul prezentului litigiu, nu se poate realiza un control judiciar, acest lucru realizându-se exclusiv în cadrul judecăţii apelului, potrivit art. 476 şi art. 477 din C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, se reţine că analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale s-a raportat la cele statuate în decizia penală nr. 391 din 29.03.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, potrivit cu care "probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi verificat în cursul cercetării judecătoreşti a dovedit mai presus de orice îndoială rezonabilă că faptele imputate inculpatei există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de aceasta în sensul că inculpata B. a acordat ajutor material inculpatului A. (prin întocmirea si completarea actelor, prezentarea la unităţile bancare şi ridicarea numerarului) în comiterea faptelor de evaziune fiscală şi folosire cu rea-credinţă a bunurilor şi creditului societăţii în referire la societăţile S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., prejudiciind bugetul de stat astfel cum s-a reţinut în actul de inculpare confirmat de instanţele de judecată."

S-a mai arătat că:

"Apărările de nevinovăţie nu au condus la răsturnarea temeiniciei probelor de vinovăţie din cauză. Ca atare, Curtea constată că în cauză nu se justifică achitarea inculpatei B. pentru niciuna dintre infracţiunile reţinute în sarcină".

Dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen. prevăd că:

"Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Astfel, se reţine că faptele săvârşite de recurenta-pârâtă au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea instanţei penale, instanţa civilă putând doar să analizeze existenţa prejudiciului şi vinovăţia acesteia raportat la aceste fapte.

Din această perspectivă, în condiţiile art. 27 alin. (2) teza finală din C. proc. pen., instanţa de apel a procedat la analiza probelor administrate în dosarul penal în stabilirea prejudiciului creat de recurentă şi vinovăţia acesteia reţinând în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: faptele - constatate în procesul penal, prejudiciul - rezultat negativ suferit de partea vătămată ca o consecinţă a faptelor ilicite, legătura de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciu - probată în dosarul penal şi vinovăţia - care în cazul răspunderii civile delictuale poate exista şi sub forma culpei celei mai uşoare.

În condiţiile în care "activitatea de contabilitate era organizată şi exercitată de inculpata B.", în mod corect instanţa de apel a constatat că fapta ilicită, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv prin decizia penală, constând în neînregistrarea în contabilitatea societăţii C. S.R.L. a sumelor efective achitate salariaţilor, astfel cum erau înscrise în fluturaşii de salarii, ci a unor sume mai mici în scopul diminuării impozitelor şi contribuţiilor sociale datorate de angajator şi angajaţi, a dus la prejudicierea statului cu suma de 60.144,61 RON, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal.

Câtă vreme răspunderea pentru modul de întocmire şi înregistrare a documentelor contabile aparţinea recurentei, potrivit art. 6 din Legea nr. 82/1992, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, nu are relevanţă dacă aceasta a avut sau nu drept de semnătură în bancă sau putea să efectueze plăţi către bugetul statului cât timp efectuarea de plăţi cu titlu de contribuţii, taxe sau impozite se putea realiza numai în situaţia în care acestea ar fi fost stabilite la valoarea corectă a salariilor angajaţilor.

Nu prezintă relevanţă nici faptul că recurenta-pârâtă nu a avut calitatea de angajată cu contract de muncă, ci cu contract de prestări servicii, întrucât în oricare din aceste calităţi avea drepturi şi obligaţii cu referire la obiectul prestaţiei sale, respectiv de servicii de contabilitate, prestaţie ce nu putea fi efectuată decât cu respectarea prevederilor legale. Or, inclusiv retragerile din contul bancar al firmei şi retrimiterea acestora în contul personal al administratorului în funcţie, indiferent de ordinul nelegal al acestuia, echivalează cu o nerespectare a prevederilor legale incidente, în frauda bugetului de stat căruia nu i-au fost efectuate viramentele legale aferente activităţii comerciale ale firmei raportat la veniturile încasate de firmă.

Din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum a reţinut instanţa de apel, la comiterea faptei ilicite de evaziune fiscală şi-a adus contribuţia şi pârâtul A., fiind incidente dispoziţiile art. 1382 din C. proc. civ., potrivit cu care:

"Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat."

Referitor la vinovăţia recurentei, aşa cum a reţinut instanţa de apel, în cazul răspunderii delictuale, autorul faptei răspunde chiar şi pentru cea mai uşoară culpă. Cât timp recurenta a întocmit atât statele de plată în baza cărora se efectuau plăţile către angajaţi cât şi documentele contabile pe baza cărora s-au stabilit obligaţiile către bugetul de stat, răspunderea pentru modul de întocmire a acestora revenea recurentei.

Prin menţionarea unor date eronate în documentele contabile aceasta a avut reprezentarea faptului că se aduc prejudicii bugetului de stat cât timp impozitele, taxele şi contribuţiile vor avea o bază de calcul mai mică decât cea corespunzătoare sumelor plătite în mod efectiv.

În consecinţă, pentru prejudiciul rezultat din activitatea societăţii C. S.R.L., concretizat în suma de 60.144,61 RON, sumă imputabilă în solidar cu celălalt pârât din dosar, erau îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998-999 din C. civ. din 1864, respectiv existenţa unei fapte ilicite (întocmirea unor documente contabile nereale), existenţa unui prejudiciu (privarea bugetului de stat de impozitele, taxele şi contribuţiile raportate la sumele efectiv achitate angajaţilor), legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (stabilită în mod cert prin raportul de expertiză) şi vinovăţia pârâtei.

Cu referire la activitatea desfăşurată de recurentă în privinţa celeilalte firme - S.C. D. S.R.L., s-a reţinut că din totalul de 436.714,82 RON, recurentei îi este imputabilă suma de 23.376,21 RON, în solidar cu celălalt pârât din dosar, fapt ce rezultă din întocmirea unei facturi fiscale - CTACB 5514038/01.06.2001 - în numele societăţii, deşi ştia că A. nu mai avea nicio calitate în firmă, şi transmiterea către o altă persoană din firmă a 9 chitanţe în alb pentru a fi completate şi a atesta în mod nereal încasarea, de la S.C. F. S.R.L., a acestei sume.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut în mod judicios că:

"Întocmirea acestei facturi în numele societăţii deşi nu mai avea relaţii cu societatea ca urmare a cesionării părţilor sociale coroborată cu dispunerea ilegală de această sumă de către fostul administrator iar nu de către noul administrator a dus la prejudicierea bugetului de stat prin faptul că, astfel, societatea nu şi-a mai achitat datoriile bugetare, fiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale constând în fapta ilicită (complicitate la folosirea bunurilor societăţii), prejudiciul de 26376,53 RON şi legătura de cauzalitate. În ce priveşte vinovăţia acesteia, după cum a rezultat din raportul de expertiză contabilă, aceasta cunoştea că la data de 23.05.2001 a intervenit cesiunea părţilor sociale astfel că avea reprezentarea faptului că nu se mai puteau încheia acte contabile sau folosi bunurile societăţi de către fostul administrator A.."

Atâta timp cât activitatea şi faptele reclamate în sarcina recurentei au făcut parte integrantă din faza de cercetare a procesului penal, iar prin hotărârea penală s-a constatat săvârşirea infracţiunilor menţionate, consecinţa este aceea a existenţei certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată în cadrul procesului civil.

În concluzie, în condiţiile în care există fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia chiar şi pentru cea mai uşoară culpă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale faţă de pârâta B. doar pentru sumele de 60.144,61 RON rezultată din activitatea societăţii C. S.R.L. şi de 26.376,53 RON rezultată din activitatea societăţii D. S.R.L, astfel că aceasta a fost obligată la plata sumei de 86.521,14 RON.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente în speţă niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 140 C din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 140 C din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2021.