Nullity of cassation appeal for failure to critique appellate reasoning instead of reiterating lower-instance arguments regarding copyright remuneration

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 19 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. persoană fizică autorizată, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 1.979,82 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 1 iulie 2015-30 iunie 2018; să oblige pe pârâtă la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 871,63 RON, care vor fi actualizate la zi; să oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 2470 din data de 4 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. persoană fizică autorizată, a obligat pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 1.650 RON remuneraţie pentru perioada 1 iulie 2015-30 iunie 2018, 871,63 RON penalităţi de întârziere, calculate până la data de 2 iulie 2018 şi în continuare, la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 700 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Prin decizia civilă nr. 1990A din data de 11 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă A. persoană fizică autorizată împotriva sentinţei civile nr. 2470 din data de 4 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM; a obligat pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1990A din data de 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A. persoană fizică autorizată, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a stabilit în mod greşit dispoziţiile aplicabile cauzei.

Astfel, a arătat că instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale, motivând această respingere pe dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. şi având în vedere "fapta ilicită", deşi în speţă intimatul-reclamant a formulat o acţiune în răspundere civilă contractuală, şi nu delictuală.

Totodată, a apreciat că, având în vedere temeiul invocat de către intimatul-reclamant - art. 1350 noul C. civ. - instanţa trebuia să verifice şi să dea eficienţă dispoziţiilor din vechiul C. proc. civ., întrucât la baza acţiunii în răspundere contractuală stă un contract din anul 2008.

A mai considerat recurenta-pârâtă şi că, raportat la data încheierii contractului, dispoziţiile aplicabile prezentei speţe sunt dispoziţiile în vigoare la acel moment, respectiv art. 998 vechiul C. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a omis să verifice apărările pe care le-a formulat în cauză, din acest punct de vedere hotărârea instanţei fiind practic nemotivată.

A arătat că, în cadrul răspunderii contractuale, contractul este singurul care dovedeşte preexistenţa obligaţiei, faţă de culpa debitorului de a nu fi executat, iar, în prezenta cauză, licenţele/autorizaţiile neexclusive au încetat de drept, în conformitate cu prevederile pct. 4 al cap. IV, prin urmare, operând rezilierea de plin drept.

Recurenta-pârâtă a menţionat că, în ceea ce priveşte valabilitatea contractului, acesta a fost încheiat pe o perioadă de un an de zile şi nu a existat un act adiţional de prelungire şi nici vreo cerere cu privire la acceptul său de a se prelungi contractul în cauză.

În opinia sa, clauzele privitoare la posibilitatea rezilierii - declanşarea procedurii reorganizări judiciare şi a falimentului, respectiv încetarea activităţii de comunicare publică a prestaţiilor artistice - sunt abuzive, câtă vreme limitează posibilitatea părţii de a rezilia contractul doar la aceste două motive.

A mai arătat că, potrivit clauzelor necesare pentru valabilitatea autorizaţiilor, remuneraţiile se plătesc lunar, până cel târziu în ultima zi a lunii respective, intimatul-reclamant având obligaţia de a factura aceste remuneraţii, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o, iar, în lipsa unei facturi fiscale emise de acesta, a fost pusă în imposibilitate de a face plata, cu atât mai mult cu cât nu a fost prevăzut în contract acel cuantum datorat.

Totodată, a susţinut că, în conformitate cu prevederile pct. 4 al cap. IV din contract, licenţa/autorizaţia neexclusivă a încetat de drept, după cele 90 de zile şi, prin urmare, soluţia legală este cea de respingere a pretenţiilor intimatului-reclamant.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, deşi instanţa menţionează că intimatul-reclamant a emis facturile fiscale enumerate în cuprinsul cererii, nu există facturi fiscale emise în conformitate cu Codul comercial (în vigoare la data încheierii convenţiei), factura proforma nefiind o factură fiscală.

Referitor la acordarea penalităţilor de întârziere, a considerat că şi această obligaţie este nelegală, în contextul în care factura proforma nu creează o obligaţie de plată, ea având caracterul unui act informativ cu privire la bunurile sau serviciile ce fac obiectul unei convenţii, preţul estimativ, condiţiile de livrare şi de plată sau atestă condiţiile unei viitoare vânzări sau a unui viitor contract de antrepriză; creanţa invocată de intimatul-reclamant pe baza unor facturi proforma şi a unui act desfiinţat de drept nu poate avea un caracter cert, deci nu generează nici clauza penală.

De asemenea, a susţinut că, în dovedirea cererii, s-au depus doar facturi proforma, întocmite pro causa, în condiţiile în care se presupune că acestea se emit, conform contractului, lunar, succesiv şi bineînţeles cronologic; intimatul-reclamant avea obligaţia de a comunica facturile aferente fiecărei luni, însă aceste facturi nu au fost comunicate niciodată, nu poartă semnătura de primire şi nu sunt acceptate la plată, fiind nişte facturi pe care nu şi le însuşeşte.

A considerat că facturile proforma sunt nişte simple înscrisuri emise în mod unilateral de către intimatul-reclamant şi a precizat că nu le-a semnat şi nici nu şi le-a însuşit în vreun fel, de esenţa înscrisului sub semnătură privată fiind existenţa semnăturii părţilor.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, anularea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

5. Procedura de filtru derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 6 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la fila. 1 din dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 7 septembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În concluziile raportului întocmit în cauză, s-a reţinut că recursul este legal timbrat şi este formulat şi motivat în termen legal, iar cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, s-a constatat că părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, iar, în ceea ce priveşte criticile formulate de către recurenta-pârâtă, raportorul a reţinut că intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru nr. C2, prin rezoluţia din data de 19 ianuarie 2021, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor, pentru depunerea punctelor de vedere, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din cod.

Recurenta-pârâtă A. persoană fizică autorizată nu a formulat punct de vedere la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului.

În termen legal, intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul şi, în subsidiar, ca neîntemeiat.

Prin rezoluţia din 18 februarie 2021, în cauză a fost fixat termen la data de 9 martie 2021, în camera de consiliu, fără citare părţilor, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Art. 493 alin. (5) C. proc. civ. stipulează că în cazul în care completul este în unanimitate de acord că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 din cod, anulează recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În speţă, verificând cererea de recurs, se constată că, deşi motivele au fost subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea reprezintă o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinţei tribunalului, care şi-au găsit deja o dezlegare jurisdicţională prin decizia pronunţată în apel, recurenta-pârâtă ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură şi o judecată din partea instanţei de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite.

Or, prin motivele de recurs recurenta-pârâtă trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată, însă aceasta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanţă în faza procesuală a apelului, repune în discuţie aceleaşi aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel şi omiţând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curţii de apel.

O astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel.

Ca atare, nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate de către parte prin cererea de recurs în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., aspect de natură a determina incidenţa sancţiunii nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta A. persoană fizică autorizată împotriva deciziei civile nr. 1990A din 11 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.