Compensation for exclusive use of co-owned property under Civil Code Art. 636(2) and appellate limits on changing the legal basis of claims

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 15 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pe pârâţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a cotei de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada noiembrie 2012 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată, valoare estimată la circa 450.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14 noiembrie 2017, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 897.729 euro, conform valorii rezultate din raportul de expertiză.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 64 din data de 16 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect "pretenţii-contravaloare lipsă de folosinţă", ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel

Prin decizia nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă B. S.R.L. (continuatoarea în proces a apelantei S.C. A. S.R.L) împotriva sentinţei civile nr. 64 din data de 16 ianuarie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta B. S.R.L.

II. 1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta-reclamantă, în esenţă, a arătat următoarele:

- prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi (7) C. proc. civ.

- au fost nesocotite dispoziţiile alin. (2) al art. 9 C. proc. civ., precum şi principiu non reformatio in pejus, reglementat la art. 481 C. proc. civ.

- instanţa a folosit argumentele explicative invocate de recurenta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, argumente care nu au legătură cu petitul cauzei şi care, interpretate ca motive sau cereri de sine stătătoare, îi creează o situaţie rea în propria cale de atac;

- constatarea stării materiale a imobilului, nu face obiectul prezentei cauze, având în vedere că a solicitat instanţei să oblige pe intimatul-pârât la plata despăgubirilor, ca urmare a lipsei de folosinţă a imobilului, şi nu să constate starea de degradare a imobilului;

- lipsa unei motivări face ca, prin pronunţarea deciziei atacate, să fie încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a jurisprudenţei dezvoltate de instanţa europeană şi de instanţele naţionale.

Susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conţine motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei -, recurenta-reclamantă a arătat că:

- în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv argumentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel;

- apelul formulat a reiterat solicitările formulate pe fond, şi anume obligarea Statului Român la plata despăgubirilor aferente exercitării exclusive a folosinţei bunului comun, împotriva celorlalţi coproprietari şi fără acordul acestora, astfel cum este prevăzut în art. 636 alin. (2) C. civ. şi a expus aceeaşi situaţie de fapt a speţei, respectiv că un bun imobil aflat în coproprietate este folosit în mod exclusiv de către un sigur coproprietar fără a avea acordul celorlalţi; ceea ce apare ca o noutate în cererea de apel sunt criticile aduse modului în care instanţa de fond a înţeles să soluţioneze cauza; instanţa de apel nu a răspuns acestor critici, ci s-a limitat doar la a afirma că, prin apelul formulat, partea a încercat să schimbe situaţia de fapt calificată juridic, însă nu a motivat această soluţie;

- argumentele care au stat la baza pronunţării deciziei nu pot fi considerate motivări deoarece acestea nu doar că depăşesc obiectul dosarului, dar nici nu prezintă o analiză a cererilor formulate de apelanta-reclamantă şi au un caracter puternic superficial şi contradictoriu;

- instanţa nu s-a pronunţat asupra cererilor formulate în baza 636 alin. (2) rap la alin. (1) teza a II-a C. civ., ci doar asupra primei teze a articolului menţionat, deşi, potrivit celor reţinute de către aceasta, a înţeles care este obiectul dosarului şi pe ce se fundamentează petitul cererii;

- instanţa a soluţionat litigiul limitându-se a constata că, prin apelul formulat, a încercat să schimbe temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi situaţia de fapt calificată juridic, reţinând că argumentaţia sa cu privire la natura despăgubirilor prevăzute de art. 636 alin. (2) C. civ. ar fi o schimbare a temeiului de drept sau a situaţiei de fapt; această motivare, pe lângă faptul că nu cuprinde raţionamentele pe care se sprijină este în contradicţie cu doctrina care stabileşte că natura despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă îmbracă formele răspunderii civile delictuale sau contractuale, după caz;

- atât la fond, cât şi în apel, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei juste despăgubiri, ca urmare a exercitării exclusive a dreptului de folosinţă de către prepuşii şi chiriaşii Statului Român;

- a prezentat şi probat în mod corect şi complet situaţia de fapt care a determinat naşterea litigiului, respectiv faptul că imobilul este deţinut în coproprietate împreună cu Statul Român, fiecare dintre cele două coproprietare având o cotă parte ideală şi abstractă de 1/2 din dreptul de proprietate - ceea ce semnifică că niciunul dintre coproprietari nu are identificat şi delimitat un spaţiu determinat din acest imobil; cu toate acestea, Statul Român foloseşte în mod exclusiv imobilul şi, fără acordul tuturor coproprietarilor, a încheiat 25 de contracte de închiriere, prelungite în mod succesiv, fără a ţine cont de dreptul său de folosinţă;

- ne aflăm atât în faţa unor acte juridice, pe care le-a contestat separat, respectiv contractele de închiriere pentru 1/2 din suprafeţe, care au fost încheiate pentru o perioadă mai mare de 3 ani, dar şi în faţa unor acte materiale pentru care solicită despăgubiri (actele materiale fiind reprezentate tocmai de ocuparea în întregime a imobilului de către chiriaşi, nefiind posibil ca aceştia să ocupe şi să folosească doar o cotă de 1/2);

- în cauză poate fi reţinută şi teza a III-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât pe lângă aspectele expuse anterior, instanţa a reţinut că apelul pe care l-a formulat este nefondat, întrucât imobilul care face obiectul cauzei se află în stare avansată de degradare şi nu poate fi folosit conform destinaţiei de locuit; pe cale de consecinţă, Statul Român nu poate fi obligat la plata unei despăgubiri pentru o lipsă de folosinţă a unui imobil impropriu locuirii;

- hotărârea cuprinde motive străine de pricină, întrucât, atât la fond, cât şi în apel, s-a pus în discuţie posibilitatea unui coproprietar de a fi despăgubit de un alt coproprietar ca urmare a exercitării în mod exclusiv a folosinţei unui drept şi nu starea materială a bunului, ori posibilitatea sau imposibilitatea de a fi folosit în natură;

- instanţa de apel nu a efectuat o cercetare a tuturor motivelor de apel şi nu a luat în considerare probele administrate în cauză;

- decizia recurată nu răspunde tuturor criticilor formulate în apel şi nici nu cuprinde raţiunile pentru care a fost respins fiecare motiv de apel.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

- aprecierea instanţelor de fond şi de apel, potrivit căreia nu sunt îndeplinite condiţiile art. 636 C. civ. este rezultatul aplicării greşite a unor texte legale ceea ce a condus la încălcarea legii;

- instanţa a pornit de la un raţionament incomplet care nu are aplicare în speţă de faţă, considerând că "...vreo punere, de către pârât, a reclamantei, în imposibilitatea de folosire a imobilului de locuit în calitate de coproprietar neexistând în speţă de vreme ce imobilul este impropriu folosirii";

- acest raţionament al instanţei nu este valabil în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile art. 636 C. civ. se referiră la exercitarea în mod exclusiv a folosinţei unui bun de către un coproprietar şi nu la starea materială a bunului;

- dispoziţiile art. 636 C. civ. consacră dreptul fiecărui coproprietar de a folosi bunul comun, dar şi obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor similare ale celorlalţi coproprietari, iar alin. (2) al acestui articole, reglementează răspunderea copărtaşului, care fie a exercitat abuziv folosinţa bunului comun, fie a schimbat destinaţia bunului comun; instanţa de apel a pierdut din vedere acest aspect atunci când s-a pronunţat asupra apelului, arătând că apelul formulat este nefondat, întrucât imobilul se afla in stare de degradare.

Nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cererea depusă la data de 13 august 2020, recurenta-reclamantă şi-a exprimat acordul pentru ca recursul, în situaţia în care este admisibil în principiu, să fie soluţionat în complet de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 9 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs invocate de recurenta B. S.R.L. (continuatoare în proces a apelantei reclamante S.C. A. SRL) se privesc a fi fondate.

Într-o primă critică, fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă B. S.R.L. a susţinut că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât nu s-a pronunţat asupra obiectului învestirii, încălcând prevederile art. 22 alin. (6) şi (7) din C. proc. civ., agravându-i situaţia în propria cale de atac, fiind nesocotite astfel şi dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 481 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, în esenţă, aceste critici vizează încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, având în vedere trimiterile făcute de recurentă la prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., norme cu valoare generală, de principiu, pentru procesul civil.

Însă, pentru etapa procesuală a apelului, astfel de critici se impun a fi analizate prin prisma regulilor de procedură de la art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ., întrucât acestea constituie aplicaţii particulare ale principiului disponibilităţii în apel, textele invocate stabilind limitele devoluţiunii în apel, determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477), precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (art. 478 C. proc. civ.).

Criticile invocate ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi (7) şi ale dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. se privesc a fi fondate atât din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată - pretenţia de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a cotei de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada noiembrie 2012, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi prin raportare la temeiul acţiunii - art. 636 alin. (2) şi art. 641 din C. civ. (perioada de referinţă a litigiului fiind limitată prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă pentru intervalul noiembrie 2012 - septembrie 2013).

Astfel, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor aferente exercitării exclusive a folosinţei bunului comun, împotriva celorlalţi coproprietari şi fără acordul acestora, astfel cum este prevăzut în art. 636 alin. (2) C. civ., iar în apel, în legătură cu aceeaşi pretenţie, a arătat că un bun imobil asupra căruia are calitatea de coproprietar este folosit în mod exclusiv de către celălalt coproprietar fără acordul său, fără a schimba obiectul cererii sau temeiul juridic invocat, contrar celor reţinute de instanţa de apel care a considerat că reclamanta a intenţionat schimbarea situaţiei de fapt calificate juridic, anume a cauzei cererii de chemare în judecată - art. 636 alin. (2) din C. civ.

Pe de altă parte, deşi prin motivele de apel invocate s-a criticat soluţia primei instanţe în raport de temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, devoluţiunea fiind totală în calea de atac, instanţa de apel, în analiza sa, a denaturat obiectul criticilor apelantei, întrucât se constată că aceasta nu a invocat alte temeiuri ale pretenţiilor sale pentru a se putea stabili concluzia schimbării în apel a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin eludarea art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., ci s-a raportat şi în fapt şi în drept la obiectul pretenţiilor deduse judecăţii - solicitarea de despăgubiri pentru împiedicarea folosinţei comune a imobilului prin actele de dispoziţie efectuate doar de către pârât (art. 641 alin. (4) din C. civ.), coproprietar al imobilului - încheierea şi prelungirea contractelor de închiriere pentru spaţiile din imobil, pe o durată mai mare de 3 ani, în ciuda opoziţiilor sale comunicate coproprietarului.

De asemenea, temeiurile de fapt ale cererii nu au constat în stabilirea stării de degradare a imobilului, aceste aspecte fiind invocate în cererea de chemare în judecată şi în motivele de apel cu valoare circumstanţială sau pentru justificarea scopului acţiunii, în intenţia de a demonstra necesitatea eliberării imobilului de către chiriaşi pentru efectuarea unor consolidări sau reparaţii capitale, dată fiind starea avansată de degradare a acestuia. Apar astfel ca fondate susţinerile recurentei privind faptul că nu face obiectul prezentei cauze constatarea stării materiale a imobilului având în vedere că reclamanta a solicitat instanţei să oblige pe intimatul-pârât la plata despăgubirilor, ca urmare a lipsei de folosinţă a imobilului, iar nu să constate starea de degradare a imobilului. De asemenea, sunt justificate menţ iuniele din memoriul de recurs privind folosirea de către instanţă a argumentelor explicative invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată ca motive sau cereri de sine stătătoare, argumente care nu au legătură cu petitul cererii deduse judecăţii.

Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea prevederilor art. 477 şi 478 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte constată întrunirea condiţiilor motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce va atrage casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare; în rejudecare, instanţa de apel va fi ţinută să analizeze criticile reclamatei în limitele fixate de aceasta în mod real prin motivele de apel, în sensul celor reţinute prin prezenta decizie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind lipsa motivării deciziei, invocat în contextul incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care ar face ca, prin pronunţarea deciziei atacate, să fie încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a jurisprudenţei dezvoltate de instanţa europeană şi de instanţele naţionale, acesta va fi analizat în continuare prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşadar, Înalta Curte constată că este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conţine motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivate, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În conformitate cu aceste dispoziţii imperative, instanţa este obligată să precizeze motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, să enunţe direct cele constatate şi dovezile care au determinat această convingere, să arate, de asemenea, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, iar dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. obligă judecătorii să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În practica judiciară, s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este, deci, necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Aceasta trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv. De asemenea, motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Fără a respecta exigenţele impuse de art. 425 din C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti s-a limitat la a constata că la prima instanţă nu a fost solicitată despăgubirea pe un asemenea temei, al schimbării destinatiei,invocată direct în cererea de apel în baza art. 636 alin. (1) teza unu rap. la art. 1349 alin. (1) şi 1387 C. civ., care nici nu a intervenit la data de relevanţă a speţei, 2004, când autoarea C. a devenit coproprietară prin retrocedarea unei cote părţi de 1/2 din dreptul de proprietate, pe calea dispoziţiei emise în favoarea sa în anul 2004.

Reţinerea de către instanţa de apel a faptului că despăgubirea a fost solicitată de reclamantă invocându-se art. 636 alin. (2) rap. la alin. (1) teza a doua C. civ. (referitoare la împiedicarea folosinţei) şi a art. 641 C. civ., pe motiv, că, prelungind contractele de închiriere a locuinţelor sociale din imobilul coproprietate, fără acordul autoarei coproprietare şi a celor două moştenitoare ale sale, vânzatoare către reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtul a încălcat dreptul de folosinţă al reclamantei, prelungirile contractelor de închiriere a locuintelor sociale fiind încheiate pentru perioade mai mari de 3 ani cât permitea fără acord art. 641 alin. (4) C. civ., nu poate fi circumscrisă raţionamentului logico-juridic al instanţei care să fundamenteze soluţia adoptată.

Pe de altă parte, nici considerentul din motivarea deciziei recurate care reţine că temeiul juridic al cererii de chemare in judecată, ce nu poate fi schimbat în apel, a fost la prima instanţă că pârâtul a împiedicat, pe perioada de referinţă în litigiu (după admiterea exceptiei prescriptiei necriticată în apel pentru intervalul noiembrie 2012 - septembrie 2013), exerciţiul folosinţei celorlalţi coproprietari, autoarele reclamantei şi, respectiv, reclamanta, nu răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind în fapt doar o reiterare a unor argumente circumstanţiale ale părţilor, de importanţă subsidiară în economia speţei.

Mai departe, aceeaşi instanţă de apel, în loc să motiveze de ce a considerat motivele de apel nefondate, constatată, din susţinerile reclamantei redate în cuprinsul cererii de apel, că imobilul nu putea fi folosit conform destinaţiei de locuit, nici măcar ca locuinţă socială, întrucât era şi este în stare avansată de degradare ("în pericol de prăbuşire"), aspect care nu interesa cauza fundamentată pe temeiul art. 636 alin. (2) din C. civ., câtă vreme imobilul, chiar în starea de degedare în care se afla, în intervalul de referinţă al speţei, a fost ocupat de chriaşi, titulari ai unor contracte de închiriere încheiate exclusiv de către intimatul-pârât, fără acordul reclamantei sau al autoarelor sale, pe o durată mai mare de 3 ani, deci cu valoarea unor acte de dispoziţie (art. 641 alin. (4) din C. civ.).

Cum dispoziţia legală privind motivarea hotărârii a fost edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar, se constată că decizia recurată nu respectă exigenţele acestei dispoziţii.

Decizia pronunţată de curtea de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, instanţa de apel respingând apelul ca nefondat, nu din perspectiva analizării tuturor motivelor de apel, ci doar prin trimitere la susţinerile părţilor, susţineri care au fost greşit calificate, cu încălcarea limitelor devoluţiunii în apel, astfel cum deja s-a arătat.

Or, o atare modalitate de redactare a considerentelor decizie recurate echivalează cu o nepronunţare asupra fondului, întrucât redau considerente străine de susţinerile părţilor relevante pentru cauză, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În cauză apare ca fiind incident şi motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume a art. 636 C. civ. ce consacră dreptul fiecărui coproprietar de a folosi bunul comun, dar şi obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor similare ale celorlalţi coproprietari, reglementând şi răspunderea coproprietarului, care fie a exercitat abuziv folosinţa bunului comun, fie a schimbat destinaţia bunului comun.

Trebuie reamintit că prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a cotei de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, pentru perioada noiembrie 2012 - până la data introducerii cererii de chemare în judecată (fiind admisă, însă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru intervalul noiembrie 2012 - septembrie 2013).

De asemenea, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/09.02.2016 de BNP "D.", reclamanta A. S.R.L. a cumpărat de la E. şi F. dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x. Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra cotei părţi de 1/2 din imobil, s-au transmis şi toate drepturile la acţiune rezultate din lipsa de folosinţă a imobilului de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia şi până la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, s-a reţinut că AFI a prelungit contractele de închiriere cu privire la imobil pentru cota de 1/2 din acesta, ultima prelungire fiind dispusă în temeiul O.U.G. nr. 43/2014. Reclamanta a intentat acţiuni în constatarea inopozabilităţii contractelor de închiriere încheiate cu privire la imobilul în litigiu, în temeiul art. 642 C. civ. şi în evacuarea chiriaşilor, în temeiul art. 641 şi 642 C. civ.. De asemenea, reclamanta a formulat astfel de acţiuni cu privire la toate contractele de închiriere prelungite cu privire la imobil. Pe de altă parte, de la data la care autoarele reclamantei au devenit coproprietari, dreptul de folosinţă asupra imobilului a fost exercitat în mod exclusiv de către pârâţi.

Pornind de la această situaţie de fapt reţinută de instanţele de fond, reclamanta a invocat incidenţa prevederilor art. 636 alin. (2) din C. civ. care consacră că "cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri", dispoziţii asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, astfel cum s-a arătat.

Deşi reclamanta a invocat drept temei juridic art. 636 alin. (1) şi (2) C. civ. potrivit căruia fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari, iar cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri, instanţa de apel a ignorat aceste prevederi legale invocate drept cauză juridică a despăgubirilor solicitate.

Instanţa de apel a respins ca nefondat apelul, reţinând, cu încălcarea devoluţiunii stabilte de reclamantă în apel, că nu poate fi schimbată, în calea de atac, cauza juridică a cererii de chemare în judecată şi că nu există vreo plasare a reclamantei de către pârât în imposibilitate de folosire a imobilului de locuit în calitate de coproprietar deoarece, conform susţinerilor reclamantei, imobilul este impropriu folosirii, impunându-se de urgenţă reabilitarea acestuia, de vreme ce prezintă pericol pentru siguranţa locatarilor.

Fără a da eficienţă prevederilor legale invocate şi procedând la aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, dar şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nesocotire atrag sancţiunea nulităţii, curtea de apel a considerat doar că nu se poate reţine, cum a pretins reclamanta în cererea de chemare în judecată, că pârâtul ar fi împiedicat, pe perioada rămasă litigioasă, exerciţiul simultan şi concurent al folosinţei sale, în calitate de coproprietar, asupra aceluiaşi imobil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 35A din data de 16 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.