Proof of simulation via unilateral secret act and adequacy of judicial reasoning on animus simulandi

Şedinţa publică din data de 3 martie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 teza I C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 02 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate intervenită simulaţia contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. şi A., privind imobilul situat în municipiul Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţie formată din subsol, două etaje, mansardă şi pod; să se constate intervenită simulaţia privind împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. şi revenirea la situaţia anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa nr. 1489 din 02 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.; a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 76 din 2 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1489 din 02 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 76 din 02 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual

5. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 205A/12 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în complet de divergenţă, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1489 din 02 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi B., a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în sensul că a admis cererea de declarare a simulaţiei actului de vânzare-cumpărare din data de 01 februarie 1996; a constatat fictiv actul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant şi pârâtul B. la data de 01 februarie 1996 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 1; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară actului de vânzare-cumpărare în sensul că i-a obligat pe pârâţi să restituie reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str. x, sector 1; a păstrat soluţia de respingere a cererii de declarare a simulaţiei contractului de împrumut; i-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a sumei de 18.989,80 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la judecata în fond, şi a compensat cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat efectuate la judecata în primă instanţă; a înlăturat din sentinţa apelată dispoziţia privind obligarea reclamantului la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, a păstrat dispoziţiile din sentinţă privind respingerea excepţiilor; a dispus obligarea intimaţilor-pârâţi la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi recurs (18.989,80 RON taxă judiciară de timbru şi 3.000 RON onorariu avocaţial).

6. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au formulat recurs recurenţii-pârâţi B. şi C..

Prin memoriile de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

Prin memoriul de recurs, înregistrat la data de 04 mai 2020, după expunerea situaţiei de fapt care a generat prezentul litigiu şi prezentarea soluţiilor pronunţate în fazele procesuale anterioare, recurenţii-pârâţi au arătat, în motivarea incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de constatare a simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare şi cuprinde motive contradictorii.

În argumentarea acestei teze, au arătat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis acţiunea în declararea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare, exclusiv prin valorificarea declaraţiilor olografe şi unilaterale ale reclamantului, fără a avea în vedere înscrisurile depuse de pârâţi la 04 septembrie 2018, 04 decembrie 2018 şi la termenul la care au avut loc dezbaterile orale, 29 ianuarie 2020.

S-a învederat că instanţa de apel nu a analizat susţinerile pârâţilor referitoare la inexistenţa unui acord al părţilor cu privire la încheierea unui act secret, condiţie esenţială pentru existenţa simulaţiei, şi că manifestarea unilaterală de voinţă a uneia dintre părţi nu poate produce consecinţe juridice cu privire la raporturile juridice bilaterale.

În argumentarea aceleiaşi teze, s-a susţinut că în situaţia în care reclamantul A. şi pârâtul B. ar fi avut intenţia de a simula contractul de vânzare-cumpărare, se impunea şi existenţa consimţământului pârâtei C., în calitate de soţie a pârâtului B..

Printr-o altă critică s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat faptul că, în speţă, nu se poate discuta despre acte publice şi acte secrete întrucât nu sunt întrunite condiţiile simulaţiei.

Simpla constatare de către instanţa de apel a existenţei unui înscris, emis de una dintre părţile contractului de vânzare-cumpărare, fără a indica motivele pentru care acesta reprezintă un act secret, în sensul legii civile, nu răspunde exigenţelor privind motivarea hotărârilor judecătoreşti, aşa cum au statuat Înalta Curte şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa lor. Pe de altă parte, deşi a reţinut drept condiţie pentru declararea simulaţiei existenţa unui acord simulator, instanţa de apel nu a dezlegat această chestiune în sensul existenţei sau nu a acestui acord.

S-a arătat că instanţa de apel nu a analizat susţinerile pârâţilor referitoare la consecinţele care decurg din constatarea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a produs ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti, iar nu ca o consecinţă a perfectării actului de vânzare-cumpărare.

În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel nu a reţinut că înscrisul însuşit de ambele părţi, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare este, în realitate, o dare în plată, aşa cum s-a constatat prin sentinţa civilă nr. 5745/17 mai 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Deşi a reţinut că această sentinţă civilă reprezintă o validare a actului public, curtea de apel nu a indicat motivele pentru care actul secret ar anihila operaţiunea de dare în plată şi de vânzare-cumpărare.

Reclamantul a invocat, ca act public al simulaţiei, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 01 februarie 1996. Or, anterior acestei date, nu operase nicio vânzare sau compensare a preţului cu datoria pusă în executare silită, voinţa exprimată a părţilor fiind aceea de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa civilă nr. 5745/17 mai 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

În susţinerea criticilor prin care s-a arătat că în considerentele deciziei curţii de apel există contradicţii, recurenţii au învederat că, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe existenţa unui act unilateral secret, emis la aceeaşi dată cu actul public, pentru ca ulterior, în consolidarea celor deja reţinute, să constate existenţa unui alt act unilateral, secret, dar nedatat, pe care l-a apreciat ca fiind ulterior primului act secret, fără a putea tranşa care dintre cele două înscrisuri este cel secret.

Contradicţia reiese şi din împrejurarea că, deşi instanţa de apel a reţinut că actul secret, unilateral, concomitent actului public, nu este suficient pentru probarea simulaţiei, totuşi, în justificarea soluţiei, a constatat că actul juridic unilateral, nedatat şi ulterior actului public demonstrează intervenirea simulaţiei între părţi, omiţând că, prin acest raţionament juridic, este înlăturată simultaneitatea actului public cu cel secret, ca o condiţie esenţială pentru existenţa simulaţiei.

În continuare, în argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor legale care reglementează proba simulaţiei.

S-a arătat că, din această perspectivă, este necesar să existe un contraînscris care să exprime voinţa reală a părţilor, anterior sau concomitent încheierii actului public; în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că declaraţia olografă reprezintă actul secret, de vreme ce aceasta nu poate fi calificată ca termen al simulaţiei, neconţinând data la care a fost emisă.

În ceea ce priveşte actul juridic olograf datat 01 februarie 1996, recurentul a arătat că acesta nu poate fi apreciat ca reprezentând actul secret de vreme ce provine de la o singură parte; de altfel, niciunul dintre înscrisurile exhibate de reclamant în probarea actului juridic pretins secret nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1175 şi art. 1179 din C. civ.

De asemenea, prezumţia relativă invocată de instanţa de apel nu poate fi reţinută pentru a eluda o normă imperativă, reglementată de art. 1180 din C. civ.

În opinia recurenţilor, în mod greşit curtea de apel a constatat că vânzarea-cumpărarea a fost un act simulat; de asemenea, în mod nelegal a apreciat că actul secret poate fi reprezentat de un act juridic unilateral, provenind doar de la una dintre părţi. Aceasta întrucât, în declararea caracterului simulat al vânzării, instanţa de apel a avut în vedere acte juridice unilaterale, respectiv înscrisuri emanate de la reclamant, inapte a produce efecte juridice cu privire la o situaţie juridică, consimţită în mod bilateral, prin contractul de vânzare-cumpărare.

Privitor la declaraţia olografă nedatată, au arătat că, aşa cum a statuat şi instanţa de recurs prin decizia de casare, aceasta reprezintă un înscris întocmit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, şi deci, pronunţării sentinţei prin care s-a perfectat vânzarea.

În mod greşit instanţa de apel a făcut interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 942, art. 948, art. 969 şi art. 1175 din C. civ., apreciind că declaraţia unilaterală olografă şi contraînscrisul îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi acte secrete.

Din această perspectivă, instanţa de apel nu a analizat existenţa acordului simulator, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, drept condiţie pentru reţinerea simulaţiei.

S-a arătat că inexistenţa acordului simulator reiese şi din împrejurarea că intimatul-reclamant a descoperit înscrisurile de care se prevalează pentru probarea simulaţiei după decesul părinţilor săi. Or, în situaţia în care ar fi existat intenţia simulaţiei, nu ar mai fi fost necesar ca părţile să identifice aceste acte pentru a putea invoca simulaţia.

În argumentarea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat privitoare la caracterul real al contractului de împrumut, statuat prin dezlegările date de Înalta Curte, prin decizia de casare.

În acest sens, au susţinut că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat privind validitatea contractului de împrumut derivă din aceea că datoria menţionată în înscrisul sub semnătură privată, intitulat contract de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 01 februarie 1992, este una reală şi nesimulată, iar modul de stingere al acesteia, prin darea în plată, este una reală, conform sentinţei civile nr. 5754/1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

S-a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile legale de drept material care reglementează repunerea părţilor în situaţia anterioară şi predarea bunului imobil către reclamant ca urmare a constatării simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, din perspectiva în care transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost dispus ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 5745 din 17 mai 1996, în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti; cu eludarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel a acordat efecte translative dreptului de proprietate unor înscrisuri care nu au avut ca obiect transmiterea unui astfel de drept.

Prin memoriul de recurs înregistrat la data de 10 iunie 2020, recurentul-pârât B. a învederat, în dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., că, potrivit reţinerilor instanţei de casare, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile privind constatarea simulaţiei contractului de împrumut.

A arătat că, pornind de la aceste reţineri ale instanţei de casare, curtea de apel, în rejudecare, a constatat inexistenţa simulaţiei contractului de împrumut, aceasta reprezentând voinţa reală a părţilor, voinţă conform căreia la data de 15 august 1991 între A. şi B. a intervenit contractul de împrumut având ca obiect suma de 15.000.000 RON (rol), cu termen de restituire 15 august 1992, termen care a fost prelungit ulterior până la data de 15 august 1995. Prin sentinţa civilă nr. 8159/28 septembrie 1995, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/1995, reclamantul din prezenta pricină a fost obligat să restituie suma împrumutată; ulterior, ca urmare a neexecutării obligaţiei de restituire a împrumutului, a fost demarată procedura de executare silită care a făcut obiectul dosarului de executare nr. 900/1995.

Perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu a fost o consecinţă a neexecutării de către reclamant a obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 5745 din 17 mai 1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, devenită definitivă şi irevocabilă.

În opinia recurentului-pârât, în rejudecare, în mod nelegal instanţa de apel nu a analizat consecinţele care decurg din existenţa contractului de împrumut şi din nerestituirea sumei împrumutate, având în vedere că semnarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu reprezintă singura convenţie încheiată de părţi, care exprimă voinţa comună a acestora, de stingere a datoriei pentru nerestituirea împrumutului.

Prin decizia de casare, s-a statuat că simulaţia are un caracter convenţional, de esenţa căreia este existenţa înţelegerii părţilor care îşi exprimă consimţământul cu privire la caracterul simulat al actului. Or, între părţile prezentului litigiu au fost încheiate două acte cu caracter public, primul vizând contractul de împrumut din 15 august 1991 şi al doilea, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare perfectat la data de 01 februarie 1996.

A susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat înscrisurile exhibate ca reprezentând acte secrete, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de valabilitate, de fond şi de formă, având în vedere că nu a existat un acord între părţi cu privire la încheierea unui act secret simulat, iar reclamantul nu a fost parte în respectivul act.

Un alt argument în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate a vizat faptul că, atât declaraţia unilaterală, nedatată, cât şi contraînscrisul, au fost analizate de instanţa de apel ca mijloace de probă (instrumentum probationis), iar nu ca acte juridice reprezentând manifestarea de voinţă a părţilor cu scopul de a produce consecinţe juridice, aşa cum se impunea (negotium iuris); instanţa de apel nu a analizat existenţa acordului de voinţă al părţilor cu privire la perfectarea actului secret, momentul intervenirii acestuia şi părţile (având în vedere că în cuprinsul înscrisurilor olografe exhibate, nedatate, sunt menţionaţi A., A. (tatăl reclamantului) sau D..

S-a arătat că susţinerile reclamantului sunt contradictorii, în sensul că, pe de o parte, în cadrul interogatorului a susţinut că nu a invocat în cadrul dosarelor nr. x/1995 şi nr. y/1996 existenţa simulaţiei întrucât deţinea contraînscrisul, iar, pe de altă parte, în cuprinsul întâmpinării depuse la Tribunalul Bucureşti, a susţinut că a descoperit contraînscrisul şi declaraţiile după decesul părinţilor. Reiese, aşadar, că în cauză înscrisurile exhibate, nefiind datate, nu reprezintă acte secrete şi nu îndeplinesc condiţiile impuse de art. 970 şi art. 1175 din C. civ.

Pe de altă parte, la data de 13 septembrie 1996, în dosarul nr. x/1996, ambele părţi au susţinut că vânzarea a fost perfectată ca urmare a voinţei lor, liber exprimate, în acord cu prevederile art. 948, art. 969, art. 977 şi art. 981 din C. civ., fără a se reţine existenţa unui viciu de consimţământ sau a cauzei ilicite la perfectarea acesteia.

Dintr-o altă perspectivă, curtea de apel nu a analizat caracterul licit al pretinselor acte secrete, respectiv împrejurarea de fapt care a determinat întocmirea acestora, aspecte care se impuneau a fi dezlegate, chiar din oficiu, de către instanţa de judecată, în aplicarea şi respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) teza finală şi art. 22 alin. (2) teza a 2-a din C. proc. civ.. Astfel, deşi reclamantul a învederat instanţei că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu reflectă voinţa reală a părţilor cu privire la semnarea acestuia, situaţia reală fiind reflectată de declaraţiile şi înscrisurile prezentate, instanţa de apel nu a indicat care dintre pretinsele contraînscrisuri ar fi fost încheiate la 01 februarie 1996 şi care ar fi contraînscrisul considerat secret dintre cele trei acte olografe. Din această perspectivă, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a solicitat, eludând principiul disponibilităţii părţilor din proces, faţă de împrejurarea că, în apel, reclamantul a precizat că actul secret este reprezentat doar de contraînscris.

În susţinerea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, de asemenea, că niciunul dintre înscrisurile exhibate de partea adversă nu este apt să facă dovada caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 01 februarie 1996.

7. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-reclamant a susţinut că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat constatarea iniţială făcută de instanţa de apel anterior casării, în sensul existenţei simulaţiei înstrăinării imobilului şi a faptului că operaţiunea acceptată de părţi prin actul simulat nu poate fi răsturnată printr-un act public ce a intervenit ulterior.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat existenţa simulaţiei, prin contraînscrisul "datat 01 februarie 1996", afirmând că "la reluarea judecăţii, instanţa de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluţia dată cererii privind simulaţia vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operaţiunii simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual".

În consecinţă, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel trebuia să ia în consideraţie existenţa simulaţiei, urmare a actelor prezentate şi necontestate de către părţi, şi faptul că un act public ulterior nu poate schimba raportul real dintre acestea.

Referitor la susţinerile recurenţilor privitoare la nelegalitatea deciziei supuse controlului judiciar, pe motiv că în ceea ce priveşte împrumutul nu s-ar fi constatat simulaţia, intimatul a arătat că, atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare 546/21 februarie 2018, cât şi instanţa de apel, prin decizia recurată, au atestat faptul că în speţă actul de vânzare-cumpărare încheiat olograf la sediul executorului judecătoresc este un act fictiv, contraînscrisul fiind un act încheiat concomitent cu actul de înstrăinare, fapt ce are repercusiuni, inclusiv în ceea ce priveşte derularea litigiului în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5745/17 mai 1996, care, având caracter de act public (act ce nu poate modifica raporturile reale juridice între părţi), nu poate afecta înţelegerea secretă agreată de părţi la data de 01 februarie1996.

A conchis intimatul-reclamant că, interpretând logico-juridic probele şi normele de drept aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare 546/21 februarie 2018, şi Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia recurată 205A/12 februarie 2019, au statuat că, prin admiterea cererii de declarare a simulaţiei actului de vânzare-cumpărare, vânzarea este fictivă, fapt ce are drept consecinţă revenirea la situaţia anterioară sentinţei civile nr. 5745/17 mai 1996, în sensul obligării recurenţilor să-i restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Intimatul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a motivat în mod corect existenţa concomitentă a actului simulat cu actul de vânzare-cumpărare reţinând că actul de vânzare-cumpărare, încheiat sub semnătură privată la data de 01 februarie 1996, a fost întocmit la sediul executorului judecătoresc, la aceeaşi dată încheindu-se şi contraînscrisul redactat şi semnat personal de B., în care se menţionează:

"Subsemnatul B. declar prin prezenta că vânzarea - cumpărarea imobilului din Bucureşti, str. x, sector 1 este fictivă; nu a existat nici o vânzare, subsemnatul nu am plătit nici un preţ, iar adevăratul proprietar al imobilului rămâne în continuare A. sau A., chiar dacă se va pronunţa o sentinţă care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare (...)".

Cu privire la acordul simulatoriu, a arătat că instanţa de apel a coroborat toate probele administrate care atestau fără dubiu voinţa părţilor cu privire la încheierea actului secret, niciuna din părţi necontestând actele semnate şi însuşite de recurentul-pârât B..

Contrar celor susţinute de recurenţi, există un act secret, denumit contraînscris, care a fost încheiat la data de 01 februarie 1996 şi care atestă fictivitatea înstrăinării; alături de actul secret există şi actul public, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 01 februarie 1996, menit a produce aparenţa de disimulare a realităţii, cu efecte şi în ceea ce priveşte pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

În privinţa acordului simulatoriu instanţa de apel a avut în vedere că voinţa, ca element esenţial al simulaţiei, s-a manifestat direct, prin consemnarea simultană a celor două acte, şi se coroborează cu celelalte probe administrate, inclusiv prin proba cu interogatoriu, prin care recurentul B. a recunoscut că a fost în relaţii de prietenie cu părinţii intimatului şi că şi-a asumat obligaţia de a face formalităţile pentru reintrarea bunului în posesia reclamantului.

Rezultatul voinţei reale a părţilor privind înstrăinarea imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 1 a fost consfinţit prin contraînscris, ce constituie actul secret, care a produs efecte între părţi, existând astfel două acte juridice, unul aparent (cel public) şi unul secret, operând principiul dedublării realităţii juridice, aspecte avute în vedere de instanţa de apel, în motivarea deciziei civile nr. 205A/12 februarie 2019.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 01 februarie 1996 reprezintă actul aparent, cu caracter public, iar faptul că în conţinutul contractului se menţionează că perfectarea acestui contract reprezintă o dare în plată constituie la rândul sau o menţiune care nu contrazice actul secret, ci dovedeşte fictivitatea întregului contract de vânzare-cumpărare, cu efecte în viitor, având în vedere menţiunea făcută în contraînscris, în sensul că fictivitatea operează chiar dacă se va pronunţa o sentinţă care să ţină act de vânzare-cumpărare, instanţa de apel reţinând în mod legal faptul că sentinţa civilă nr. 5745/17 mai 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reprezintă doar o validare a unui act public, ce nu poate contrazice actul secret.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a susţinut că nu poate fi primit.

S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor instanţei de casare, instanţa de apel a studiat şi declaraţia olografă nedatată, semnată şi însuşită de recurent şi a constatat că această declaraţie, constituie un argument în plus privind caracterul simulat al vânzării.

Caracterul de act secret al contraînscrisului, ca act de voinţă al părţilor, a fost confirmat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind constatat şi de instanţa de apel în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 76/02 februarie 2017, dar înlăturat de această instanţă, urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5745/17 mai 1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

În rejudecare, instanţa de apel, căreia îi revenea sarcina de a analiza imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public, a apreciat, în opinia majoritară, că cererea de declarare a simulaţiei este legală, adevăratele raporturi juridice dintre părţi fiind cele consemnate prin actul secret coroborat cu celelalte înscrisuri depuse, care sunt scrise şi semnate de recurentul-pârât B..

Afirmaţia făcută de recurenţii-pârâţi în sensul că reclamantul nu ar fi fost de acord cu actele redactate şi semnate olograf de recurent este contrară oricărui raţionament faptic şi juridic, având în vedere că recurentul-pârât a recunoscut că îşi asumase obligaţia să facă formele de transfer al imobilului.

În consecinţă, existenţa acordului simulatoriu a fost reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar prezenţa intimatului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi la întocmirea contraînscrisului arată că nu se poate pune în discuţie consimţământul acestuia la încheierea acestor documente, în acest context apărările formulate pe acest subiect fiind în afara normelor juridice.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care s-a arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat sub aspectul caracterului real al contractului de împrumut, intimatul-reclamant a arătat că actul de împrumut nu poate fi considerat ca având efecte asupra actului secret care consfinţeşte caracterul simulat al vânzării imobilului, întrucât în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se face trimitere la faptul că vânzarea s-ar datora unei creanţe generate de declanşarea dosarului de executare silită nr. 900/95, dar, contrar acestor consemnări din cuprinsul actului public, încheiat în faţa executorului la data de 01 februarie 1996, prin contraînscrisul datat 01 februarie 1996, se recunoaşte că vânzarea este fictivă şi nu se menţionează că trebuie să fie restituit presupusul împrumut; prin declaraţia dată în împrejurări contemporane (având în vedere că se face trimitere la dosarul de executare nr. 900/1995 şi la sentinţa civilă nr. 5745 din 17 mai 1996) recurentul-pârât a recunoscut, prin redactarea şi semnarea declaraţiei, că vânzarea este fictivă; de asemenea, prin înscrisul numit "dovadă" a recunoscut că intimatul nu datorează nicio sumă de bani.

Prin admiterea capătului de cerere privind revenirea la situaţia anterioară şi lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantului, instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii, întrucât a fost învestită prin cererea de chemare în judecată şi cu acest capăt de cerere; la admiterea acestui capăt de cerere, curtea de apel s-a raportat la motivele de casare impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că actul secret produce efecte juridice între părţi, faţă de actul public, care poate fi inclusiv o hotărâre judecătorească.

Conform prevederilor art. 1176 din C. civ. de la 1864:

"actul sub semnătură privată, recunoscut de acela cărui i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca actul autentic"; faţă de prevederile legale enunţate, înscrisurile redactate şi asumate de către intimat au valoare de acte autentice, fiind recunoscute şi necontestate de către acesta.

Pentru considerentele expuse, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 16 decembrie 2020, completul de filtru a respins excepţiile tardivităţii, nulităţii şi netimbării recursului, invocate de intimatul-reclamant A..

A admis în principiu recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 205/A/2019 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Examinând, cu prioritate, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenţii-pârâţi au susţinut că decizia supusă controlului judiciar nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de constatare a simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare, respectiv că aceasta cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile reprezintă una din garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne conţinute în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi de normele convenţionale cuprinse în art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub aspectul acestei garanţii procesuale, în jurisprudenţă s-a statuat în mod constant în sensul că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor, motivarea hotărârii judecătoreşti nefiind o problemă de volum, ci una de substanţă. Cu toate acestea, instanţele trebuie să expună în considerente în mod necesar argumentele esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic care au determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauza dedusă judecăţii.

În speţă, instanţa de apel, admiţând apelul (cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei apelate), a admis cererea de declarare a simulaţiei actului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant şi pârâtul A. la data de 01 februarie 1996, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, constatând că actul este fictiv; de asemenea, a admis cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi i-a obligat pe pârâţi să restituie imobilul, în deplină proprietate şi posesie, reclamantului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a menţionat că, potrivit dezlegărilor instanţei de casare, care a reţinut ca nefiind fondate criticile privind operaţiunea simulării împrumutului din data de 15 august 1991, soluţia dată în primul ciclu procesual cu privire la acest capăt de cerere a dobândit putere de lucru judecat.

A reţinut această instanţă că simulaţia este o operaţiune juridică cu caracter complex, existenţa ei presupunând prezenţa unor condiţii specifice care privesc: existenţa actului secret, existenţa actului public şi existenţa acordului simulatoriu. S-a arătat că ceea ce stă la baza simulaţiei, în forma fictivităţii actului public, este existenţa unui act aparent în care voinţa părţilor este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistenţa, în realitate, a convenţiei publice. Condiţia existenţei actului secret presupune ca actul real sau contraînscrisul să fie încheiat astfel încât existenţa şi cuprinsul său să fie necunoscute terţilor.

În speţă, s-a reţinut că între apelantul-reclamant A., în calitate de promitent-vânzător, şi B., în calitate de promitent-cumpărător, a intervenit convenţia de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 01 februarie 1996, cu privire la imobilul din Bucureşti, str. x, contractul fiind încheiat la sediul executorului judecătoresc.

La aceeaşi dată a fost încheiat şi contraînscrisul redactat şi semnat de pârâtul B., având următorul conţinut:

"Subsemnatul B. declar prin prezenta că vânzarea-cumpărarea imobilului din Bucureşti, str. x sector 1 este fictivă; nu a existat nici o vânzare, subsemnatul nu am plătit nici un preţ, iar adevăratul proprietar al imobilului rămâne în continuare A. sau A. chiar dacă se va pronunţa o sentinţă care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare (...)".

A reţinut instanţa de apel că valoarea de "contraînscris" a actului olograf din 01 februarie 1996, care demonstrează fictivitatea vânzării-cumpărării, consemnată în chitanţa sub semnătură privată având aceeaşi dată, nu s-a schimbat urmare pronunţării de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a sentinţei nr. 5745/1996, întrucât, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a valorificat contractul de vânzare-cumpărare, actul secret ("contraînscrisul" din 01 februarie 1996 în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părţi şi producător de efecte juridice. Ceea ce s-a consolidat prin pronunţarea acestei hotărâri a fost doar voinţa din actul public al părţilor (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01 februarie 1996), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia faţă de terţi (cei cărora nu le putea fi opusă situaţia juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înţelegerea secretă, cu atât mai mult cu cât, conform celor inserate în conţinutul contra -înscrisului, vânzarea era fictivă şi rămânea astfel indiferent de pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

S-a reţinut că, în sprijinul acestui raţionament vine şi declaraţia olografă dată de intimatul-pârât, prin care acesta a recunoscut că "imobilul situat în Bucureşti, str. x aparţine de fapt, familiei Voinea", declaraţie care, deşi nu este datată, face referire la dosarul de executare silită nr. x/1995 şi la sentinţa civilă nr. 5745/17 mai 1996, ceea ce o situează din punct de vedere temporal, ulterior acestei judecăţi, când proprietarul, recunoscut ca atare prin hotărârea care să ţină loc de act autentic, afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului aparţine altcuiva.

Recurenţii-pârâţi au criticat decizia supusă controlului judiciar susţinând, în esenţă, că, deşi a reţinut acordul simulatoriu ca element în structura simulaţiei, instanţa de apel nu a expus considerente privitoare la existenţa în cauză a acestuia. În plus, s-a susţinut că nu au fost examinate apărările formulate de pârâţi în faza procesuală a apelului prin înscrisurile depuse la 04 septembrie 2018, 04 decembrie 2018 şi la termenul la care au avut loc dezbaterile orale, 29 ianuarie 2020, respectiv că au fost valorificate declaraţiile olografe şi unilaterale ale reclamantului, deşi s-au apărat în sensul că manifestarea unilaterală de voinţă a uneia dintre părţi nu poate produce consecinţe juridice cu privire la raporturile juridice bilaterale.

Înalta Curte menţionează că, sub aspectul problemelor de drept dezlegate cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, nu pot fi primite apărările intimatului-reclamant care a susţinut că prin decizia nr. 546/21 februarie 2018, pronunţată în recurs, "ar fi fost tranşată problema existenţei simulaţiei prin contraînscrisul datat 01 februarie 1996".

În realitate, aşa cum rezultă din considerentele deciziei de casare, Înalta Curte, găsind fondate criticile privitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor şi nemotivarea soluţiei pe aspectele de fond ale simulaţiei invocate, a menţionat că: "la reluarea judecăţii, instanţa de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluţia dată cererii privind simulaţia vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operaţiunii simulaţiei şi la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel încât hotărârea pronunţată să nu pună capăt unui veritabil litigiu şi deci, să nu se opună cu efectul autorităţii de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părţi."

Din perspectiva criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare analizat, Înalta Curte reţine că, în practica judiciară şi în literatura de specialitate dezvoltate sub imperiul C. civ. de la 1864, analiza îndeplinirii condiţiilor simulaţiei presupune examinarea, ca acte juridice distincte (negotium iuris) a actului juridic public şi a actului juridic secret lato-sensu, acesta cuprinzând, la rândul său, două manifestări de voinţă, respectiv acordul simulatoriu şi actul juridic secret stricto-sensu.

Instanţa de apel a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 01 februarie 1996, reţinând că acesta este un act fictiv, potrivit actului secret probat cu înscrisul intitulat "contraînscris", încheiat la aceeaşi data la sediul executorului judecătoresc.

Din această perspectivă nu pot fi primite criticile prin care recurenţii au susţinut că în decizia recurată ar exista ambiguităţi sub aspectul indentificării actului secret.

Înalta Curte constată însă că, în faza procesuală a rejudecării apelului, pârâţii au formulat apărări prin care au susţinut că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei voinţei interne de a simula (animus simulandi), care este un element esenţial al simulaţiei.

În plus, au invocat împrejurarea că actul secret stricto sensu nu ar putea fi reprezentat de un act juridic unilateral.

Din examinarea considerentelor curţii de apel, Înalta Curte constată că, în contextul reţinerii ca fiind îndeplinite condiţiile simulaţiei cu privire la contractul de vânzare-cumpărare în forma întocmirii unui act fictiv, apărările pârâţilor nu au fost analizate.

Astfel, se constată că sunt fondate criticile prin care s-a arătat că acordul simulatoriu nu a fost examinat de instanţa de apel, deşi aceasta l-a reţinut ca element în structura juridică a simulaţiei.

Cu referire la aptitudinea actului juridic unilateral de a constitui act secret în cadrul operaţiunii simulaţiei, Înalta Curte reţine că, faţă de apărările formulate în concret, decizia supusă controlului judiciar nu respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că nu au fost expuse considerente sub acest aspect.

Având în vedere că în literatura de specialitate nu a fost exclusă posibilitatea ca actul judic unilateral să intre în structura simulaţiei, însă sub rezerva de a se face dovada acordului simulator, ca act bilateral, şi reţinând că instanţa de apel a omis a expune considerente cu referire la acordul simulator, ca element al simulaţiei, Înalta Curte constată că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile legale care reglementează repunerea părţilor în situaţia anterioară şi predarea bunului imobil către reclamant, ca urmare a constatării simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în opinie majoritară, a admis capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară ca o consecinţă a admiterii cererii de constatare a simulaţiei, fără a fi prezentate argumentele de fapt şi de drept care susţin soluţia pronunţată.

Or, cererea de repunere în situaţia anterioară încheierii actului constatat simulat a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 din noul C. civ., care reprezintă sediul materiei în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.

Prin urmare, soluţia dată acestui capăt de cerere necesită o argumentare distinctă în fapt şi în drept, nefiind posibil a considera că aceasta derivă în mod automat din admiterea cererii de constatare a simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare, astfel că şi din această perspectivă devine operant motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de motivele care conduc la admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se impune, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 martie 2021.