Loan to company not shareholder; repayment claim quashed as unfounded with costs against plaintiff.

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20.02.2018, pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., în baza prevederilor art. 2.164 C. civ., obligarea pârâtului la restituirea împrumutului în valoare de 50.785 euro, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2637/5.11.2018, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat.

3. Decizia pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul A. care a solicitat schimbarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 154/C din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2637 din 5 noiembrie 2018 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă. L-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimatul-pârât a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 154/C din 28 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., la 27 aprilie 2020, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi criticând soluţia instanţei de apel pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind efectele actului juridic faţă de terţi şi a dispoziţiilor legale privind reprezentarea; greşita aplicare a regulilor de interpretare prevăzute de art. 1266 -1269 C. civ.. lipsa motivării şi motivele contradictorii; încălcarea normelor procedurale privind administrarea probelor şi pentru încălcarea principiului contradictorialităţi şi al dreptului la apărare.

Apreciază recurentul că instanţa a reţinut existenţa remiterii repetate a unor sume de bani către intimatul B., însumând 50.785 euro, omiţând însuşi scopul dar şi contextul acordării acestor sume, respectiv că împrumutul a fost acordat în considerarea persoanei împrumutatului, B., având în vedere relaţiile de prietenie şi parteneriat dintre părţi, cultura părţilor litigante şi solicitarea sprijinului prin intermediul comunităţii din care făceau parte.

Referitor la lipsa întocmirii unui înscris ad probationem la momentul realizării împrumutului a fost justificată de faptul că ambele părţi împărtăşesc aceeaşi cultură şi religie şi formează o mică comunitate ce se caracterizează prin ajutor reciproc, în cadrul căreia membrii ce au o situaţie materială mai bună îi sprijină pe cei în nevoie, ajutor de care a beneficiat la rândul lui recurentul la momentul la care a început propria sa activitate, astfel încât aceasta formă de implicare în comunitatea sa este o datorie şi o formă de recompensare, fiind evident că în măsura în care raporturile juridice s-ar fi născut cu societatea, nu ar mai fi subzistat niciunul din considerentele pentru care lipseşte orice înscris contemporan efectuării împrumutului.

Se apreciază că instanţa de apel a ignorat materialul probator administrat în cauză, nemotivând lipsa relevanţei acestuia şi motivul înlăturării lui şi că a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1295-1314 C. civ., (reţinând că intimatul a acţionat în calitate de reprezentant al societăţii al cărui unic asociat era la momentul respectiv), precum şi prevederile art. 1.280-1.281 şi următoarele din acelaşi act normativ, reţinând că, în situaţia în care împrumutul a fost solicitat de intimat pentru finanţarea activităţii societăţii sale, s-ar naşte raporturi juridice directe între recurent şi această societate.

Susţine că s-a realizat o confuzie între calitatea de asociat a intimatului, în baza căreia acesta se împrumuta cu diverse sume în scopul de a finanţa activitatea societăţii sale şi calitatea sa de administrator şi s-a omis a se reţine că intimatul nu a susţinut, prin poziţia sa procesuală, că a acţionat în calitate de reprezentant al societăţii, iar nu în nume personal, şi nici că acesta a înregistrat în societatea pe care o administra parte din sumele primite de la recurent, ca reprezentând propria sa creditare către societate, pe care ulterior, în cea mai mare parte, a retras-o, în nume personal.

De asemenea se mai arată în cuprinsul cererii de recurs că instanţa a analizat înscrisul întocmit de părţi făcând trimitere la art. 1266 -1269 C. civ., fără a arăta cum a aplicat regulile de interpretare a acestuia.

Sub aspect procedural se critică faptul că instanţa, deşi, în esenţă, a reţinut lipsa calităţii procesual pasive a intimatului (fără a fi invocată o astfel de excepţie de către acesta), a respins acţiunea, ca nefondată, susţinând că nu se poate pronunţa asupra raporturilor juridice existente între părţi fără a avea în vedere că, în cadrul evidenţei contabile a societăţii, recurentul nu figura în calitate de creditor, ceea ce denotă voinţa intimatului de a se împrumuta în nume personal, iar nu în calitate de reprezentant al societăţii.

Apreciază recurentul că instanţa nu s-a raportat la practica şi conduita uzuală a părţilor cu privire la evidenţierea operaţiunilor de creditare, iar sarcina probei calităţii în care a acţionat intimatul la primirea sumelor de bani a fost stabilită greşit, Curtea reţinând că recurentul nu a făcut dovada că împrumutul i-a fost acordat intimatului personal, iar nu societăţii. În contextul în care s-a făcut dovada remiterii, în formă materială, a unor sume către intimat, în calitatea sa de administrator al societăţii C. S.R.L. şi în numele societăţii, acestuia îi revenea sarcina de a dovedi existenţa raportului juridic, or intimatul nu a invocat existenţa acestui raport şi nu a administrat nicio probă în acest sens.

Se mai susţine că lipsa oricărui raport juridic între societate şi recurent şi concluzia că toate sumele au fost primite în nume personal de intimat au fost ignorate de instanţa de apel fără nicio motivare, iar o eventuală astfel de apărare a intimatului ar fi trebuit să se transpună, în plan procedural, prin invocarea lipsei calităţii procesuale pasive.

Art. 2158 C. civ. reglementează, sub aspectul părţilor, împrumutătorul şi împrumutatul, iar pentru admiterea cererii se impune constatarea remiterii sumei de bani de la împrumutător către împrumutat şi asumării obligaţiei de restituire.

Prin întâmpinările formulate la fond şi în apel, intimatul nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi nici instanţa nu a pus în discuţia părţilor o astfel de excepţie, fiind încălcate principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Curtea a făcut confuzie între calitatea de asociat şi calitatea de administrator a intimatului şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 1295 şi următ. C. civ. în condiţiile în care intimatul era cel care realiza finanţarea societăţii şi nu recurentul, probatoriile ce vizau explicarea existenţei ştampilei societăţii fiind ignorate de instanţa de apel şi nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei, în mod nelegal instanţa respingând în cadrul probei cu interogatoriul intimatului, întrebările ce vizau conduita acestuia.

Apreciază recurentul că instanţa de apel a făcut trimitere la art. 1266-1269 C. civ., strict cu caracter general, nearătând modalitatea în care a aplicat regulile de interpretare la înscrisul analizat, iar corecta şi temeinica aplicare a regulilor de interpretare reglementate de art. 1266-1269 C. civ. conduce la o concluzie contrară celei reţinute de instanţa de apel.

Astfel, conform art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, iar la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Deşi, astfel cum a reţinut instanţa de apel, nu se pune problema interpretării unor clauze contractuale, ci a unei menţiuni scrise de intimat, regulile de interpretare prevăzute de art. 1268 alin. (1) şi (2) C. civ. confirmă natura personală a împrumutului şi obligaţia de restituire, iar scopul acestei menţiuni scrise de intimat reprezenta o reglementare a modului de restituire a unui împrumut, sub forma unei recunoaşteri a unei obligaţii anterioare şi asumării termenelor de plată. Acesta poate avea valoarea recunoaşterii unei datorii şi asumării unei obligaţii de plată strict în relaţia între două persoane fizice şi nu poate angaja, raportat la modul de întocmire, o obligaţie valabilă a unei societăţi.

Intimatul pârât B. nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 154/C din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 18 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Într-o primă critică, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa pornind de la o anumită teză, conform căreia împrumutul s-a realizat către societate şi ignorând toate probatoriile din care rezultă atât contextul în care a fost acordat împrumutul cât şi persoana împrumutatului, care infirmau vădit această susţinere, nu ar fi oferit nicio motivare cu privire la argumentele pentru care instanţa a considerat că aceste probe nu sunt relevante în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv înscrisul intitulat de reclamant "recognitiv", interogatoriile administrate pârâtului şi reclamantului, dar şi declaraţia martorului D., apreciind că, nu s-a făcut dovada că s-ar fi acordat cu titlu de împrumut de către reclamant sumele solicitate către pârât în nume personal ci, doar că au existat discuţii despre nevoia echipării firmei C. S.R.L. cu echipamente medicale, "ca să se facă clinica" şi că la un moment dat s-a discutat despre restituirea unor sume de bani, fiind posibil ca aceste sume să fi fost acordate cu titlu de împrumut către societate.

Curtea a apreciat că acestea au fost sume care au intrat în societate în perioada 26.02.2013-26.12.2013, cât timp în înscrisul de care se prevalează chiar reclamantul sunt enumerate nişte date cu indicarea în dreptul fiecărei date a unor sume de bani în RON sau în euro, fiind menţionat totalul şi apoi semnătura pârâtului şi ştampila societăţii C. S.R.L. Prin urmare, sumele respective în cuantum total de 50785 euro au fost plătite către societate, aspect confirmat de către B., care în acea perioadă era administratorul societăţii, atât prin aplicarea semnăturii olografe a acestuia în calitate de administrator cât şi prin aplicarea ştampilei societăţii.

De asemenea s-a apreciat că nu se poate reţine susţinerea apelantului că aplicarea ştampilei societăţii a fost realizată pentru garantarea împrumutului sau pentru a spori gradul de încredere al creditorului cât timp garantarea unui eventual împrumut nu se realizează prin aplicarea unei ştampile, iar asumarea unei obligaţii de garanţie de către o societate pentru o persoană fizică nu se poate realiza în această manieră ci prin hotărârea adunării asociaţilor.

În condiţiile în care, reclamantul nu a făcut dovada contractului de împrumut pentru suma totală de 50785 euro cu un înscris autentic sau un înscris sub semnătură privată, Curtea de Apel, acceptând că există un început de dovadă scrisă sub forma unei scrieri provenind de la pârât şi procedând la completarea probatoriului cu proba testimonială, a considerat că dovada existenţei contractului de împrumut între reclamant şi pârât în numele său personal, iar nu al societăţii al cărei administrator era acesta, trebuia să fie indubitabilă. Or, afirmaţiile martorului că s-au întâlnit în trei şi că au discutat despre nevoile firmei, reclamantul fiind de acord să contribuie cu aceste sume "ca să se facă clinica" nu au dus la configurarea asumării obligaţiilor de restituire a împrumutului în nume personal de către pârât către reclamant ci la premisele demarării unei afaceri din care fiecare să obţină un profit.

În raport de aceste elemente, curtea a considerat că nu s-a făcut dovada existenţei unui contract de împrumut între cele două persoane fizice şi, deşi este adevărat că în lipsa documentelor contabile ale societăţii C. S.R.L., nu se poate stabili dacă sumele au fost înregistrate în contabilitate cu acest titlu, aceste aspecte nu fac obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză.

După cum se poate lesne observa, instanţa a expus în mod coerent raţionamentul care a condus la concluzia că nu s-a făcut dovada acordării împrumutului către pârât ca persoană fizică, ci în considerarea sa de reprezentant al societăţii C. S.R.L.

Deşi recurentul apreciază că se realizează o confuzie între calitatea de asociat a intimatului în baza căreia acesta se împrumuta cu diverse sume cu scopul declarat de a finanţa activitatea societăţii sale şi calitatea de administrator al acesteia, în cuprinsul cererii de recurs recunoaşte că în acea perioadă pârâtul avea atât calitatea de asociat cât şi pe cea de administrator al persoanei juridice în cauză, astfel încât, nu s-a făcut dovada că ar fi aparţinut altei persoane calitatea de reprezentant legal al societăţii şi nici că au fost încălcate dispoziţiile art. 1.295 - 1.314 C. civ. privind reprezentarea.

Criticile din cererea de recurs în sensul că instanţa de apel nu a examinat toate probatoriile şi nu a dat un răspuns bogat argumentat problemelor de fapt şi de drept în speţa dedusă judecaţii sunt nefondate, instanţa de apel motivând, în esenţă, în mod pertinent soluţia adoptată.

Faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat în detaliu fiecare argument apreciat de recurentul reclamant ca fiind determinant pentru admiterea cererii sale nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii atacate, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, au fost expuse considerentele relevante pentru care s-a ajuns la soluţia pronunţată.

Ca atare criticile vizând nemotivarea hotărârii atacate nu sunt fondate, decizia recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Aprecierile recurentului referitoare la faptul că nici măcar intimatul nu a susţinut, prin poziţia procesuală adoptată, că ar fi acţionat în calitate de reprezentant al societăţii şi nu în nume personal, că acesta însuşi a înregistrat în cadrul societăţii pe care o administra parte din sumele primite de la A. ca reprezentând propria sa creditare către societate, pe care ulterior, în cea mai mare parte, a şi retras-o din societate în nume personal, că în cadrul evidenţei contabile a societăţii, recurentul nu figura în calitate de creditor, ceea ce denotă voinţa intimatului de a se împrumuta în nume personal nu în calitate de reprezentant al societăţii, că alte operaţiuni de creditare, realizate direct către societate, erau înregistrate în contabilitatea societăţii şi se realizau în baza unor înscrisuri, reprezintă aspecte ce vizează stabilirea situaţiei de fapt ca urmare a operaţiunii de interpretare a probatoriilor administrate.

Sub acest aspect se reţine că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, (balanţa de verificare la nivelul lunii iunie 2013, documentele privind contractele de împrumut încheiate de aceeaşi societate cu E. şi F., raportul de activitate al lui B., administratorul societăţii C. S.R.L care ar releva practica şi conduita uzuală a părţilor cu privire la evidenţierea operaţiunilor de creditare etc.) pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

De asemenea, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art. 1.280 C. civ., potrivit cărora contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel sau ale art. 1.281 C. civ. privind opozabilitatea efectelor contractului, aşa cum solicită recurentul.

În realitate, aşa cum s-a arătat anterior, argumentul principal pentru care s-a apreciat că sumele împrumutate au fost plătite către societate, a fost aplicarea semnăturii olografe a administratorului societăţii, B. cât şi a ştampilei societăţii pe înscrisul recognitiv de care a înţeles să se prevaleze chiar recurentul reclamant, ceea ce a condus la concluzia că părţile raportului juridic sunt reclamantul şi societatea al cărei administrator era pârâtul.

Curtea de Apel a înlăturat susţinerea apelantului că aplicarea ştampilei societăţii a fost realizată pentru garantarea împrumutului sau pentru a spori gradul de încredere al creditorului având în vedere că garantarea unui eventual împrumut nu se realizează prin aplicarea unei ştampile, iar asumarea unei obligaţii de garanţie de către o societate pentru o persoană fizică nu se poate realiza în această manieră, ci prin hotărârea adunării asociaţilor.

Ca atare, instanţa a procedat la analiza înscrisului întocmit între părţi, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1.266 -1.269 C. civ. şi arătând în mod expres, în contra a ceea ce susţine recurentul, cum a înţeles a aplica regulile de interpretare pentru a ajunge la concluzia că probele administrate la solicitarea părţilor nu au dus la configurarea asumării obligaţiilor de restituire a împrumutului în nume personal de către pârât către reclamant.

Recurentul a mai susţinut că sarcina probei calităţii în care a acţionat intimatul la primirea sumelor de bani este stabilită greşit de către instanţă, reţinând că nu a făcut dovada indubitabilă a faptului că împrumutul a fost acordat în nume personal şi nu societăţii, critică încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Instanţa de apel a reţinut că dovada contractului de împrumut pentru suma totală de 50785 euro trebuia efectuată printr-un înscris autentic sau a unui înscris sub semnătură privată, lucru care nu s-a întâmplat.

De asemenea, acceptând că există un început de dovadă scrisă sub forma unei scrieri provenind de la pârât şi procedând la completarea probatoriului cu proba testimonială, a concluzionat că prin aplicarea ştampilei societăţii există prezumţia că împrumutul a fost acordat persoanei juridice S.C. C. S.R.L, prin administrator şi nu acestuia din urmă, în nume propriu, ca persoană fizică.

În aceste condiţii, câtă vreme instanţa de apel a considerat că s-a dovedit că împrumutul a fost acordat persoanei juridice, în mod corect s-a apreciat că reclamantul trebuie să probeze, în contra înscrisului de care el însuşi s-a prevalat, că împrumutul a fost acordat persoanei fizice B. şi nu persoanei juridice C. S.R.L., prin administrator, pentru a fi respectate dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Reclamantul nu s-a aflat în imposibilitatea dovedirii unui fapt negativ, aşa cum se menţionează în cererea de recurs, respectiv că B. nu a acţionat în calitate de administrator al societăţii ci în nume propriu, ci obligaţia sa era aceea de a dovedi că împrumutatul este persoana fizică pe care a înţeles a o chema în judecată, lucru care nu s-a întâmplat.

Existenţa unor dovezi privind remiterile repetate, în formă materială, către persoana fizică B. a sumei totale de 50.785 euro, a unor dovezi din care rezultă că cea mai mare parte a banilor nu au fost folosiţi în interesul societăţii, neregăsindu-se în evidenţa contabilă, ca în cazul altor împrumuturi, ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de modul în care probele administrate au fost interpretate, operaţiune specifică instanţelor de fond şi de apel, conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare şi nicidecum instanţei de recurs, care poate efectua doar un control de legalitate şi nu de temeinicie conform dispoziţiilor C. proc. civ.

De asemenea, va fi respinsă şi critica potrivit căreia în condiţiile în care este pusă în discuţie calitatea titularului obligaţiei de restituire conform art. 2158 C. civ. şi art. 36 C. proc. civ. şi se invocă existenţa unui alt debitor, mijlocul procedural îl constituie excepţia lipsei calităţii procesual pasive, excepţie care nu a fost invocată în speţă şi nu ar fi fost pusă în dezbaterea părţilor potrivit dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ.

Faptul că art. 2.158 C. civ. stabileşte calitatea părţilor de împrumutător, respectiv împrumutat în cazul împrumutului de consumaţie nu impune de plano ca rezolvarea acţiunii de faţă să se facă strict prin prisma admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, câtă vreme instanţa anterioară a stabilit primirea de către B., pârâtul din prezenta cauză a sumelor împrumutate, dar nu în nume propriu, ci ca reprezentant al S.C. C. S.R.L, ceea ce a condus la respingerea, pe fond a acţiunii.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiecte/e raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Or, în speţă s-a procedat tocmai la verificarea existenţei dreptului afirmat, respectiv a dreptului reclamantului la restituirea sumelor împrumutate, ceea ce constituie o chestiune de fond, nefiind obligatoriu ca intimatul să invoce lipsa calităţii procesual pasive.

Pe de altă parte, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., potrivit cărora "Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate" şi "îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de apel, intimatul a invocat că înscrisul menţionat nu consemnează remiterea, de către reclamant, cu acest titlu (de împrumut), a unei sume de bani şi nici obligaţia pârâtului de restituire a sumei împrumutate către reclamant, că înscrisul nu a fost "parafat" cu ştampila societăţii C. S.R.L., ci a fost semnat de către pârât, în calitate de administrator al acestei persoane juridice. Din această perspectivă, se impune a fi subliniat şi faptul că persoana asociatului/administratorului şi persoana juridică nu se confundă, iar operaţiunea de "parafare" nu este reglementată juridic, aceasta neputând fi apreciată ca o garantare.

Ca atare, aspectele avute în vedere de instanţă la soluţionarea cererii de apel au fost invocate de intimat prin întâmpinare, au fost cunoscute de apelant, astfel încât nu se poate aprecia că a fost încălcat principiul contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare garantate de art. 13 şi 14 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs, încadrabil în disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a vizat modul de interpretare a înscrisului reţinut ca început de dovadă scrisă, apreciindu-se, printre altele, că acesta ar fi fost întocmit unilateral de intimat şi înmânat ulterior operaţiunii juridice a împrumutului şi nu poate modifica conţinutul acesteia şi calitatea părţilor şi că aplicarea ştampilei societăţii pe acesta nu poate constitui o probă în contestarea calităţii de debitor a intimatului, precum şi alte argumente în susţinerea concluziei că împrumutul a fost acordat pârâtului ca persoană fizică şi nu în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L..

Aşa cum s-a arătat anterior, interpretarea probatoriilor şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţele de fond şi de apel nu pot constitui un motiv de recurs încadrabil în dispoziţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel încât aceste critici nu pot forma obiectul controlului judiciar.

Pe de altă parte, nu se poate aprecia că instanţele anterioare, prin valorificarea acestui înscris, de care s-a prevalat chiar reclamantul, au încălcat dispoziţiile art. 279 C. proc. civ., referitoare la registrele şi hârtiile domestice, registre care, prin definiţie, nu aparţin profesioniştilor şi a căror ţinere nu este obligatorie, câtă vreme s-a stabilit că acesta este asumat de o persoană juridică, prin administrator.

Faptul că, referitor la interpretarea acestui înscris, instanţa de apel a făcut trimitere, mutatis mutandis, la dispoziţiile art. 1.266-1.269 C. civ., nu poate conduce la concluzia aplicării greşite a acestor dispoziţii de drept material, câtă vreme instanţa a arătat în mod explicit că acestea, deşi reglementează reguli de interpretare a contractelor, iar înscrisul de la fila x nu reprezintă un "contract" ci o "scriere" provenită de la pârât, ele oferă elemente care pot fi coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Astfel, cât timp sunt enumerate nişte date cu indicarea în dreptul fiecărei date a unor sume de bani în RON sau în euro, fiind menţionat totalul şi apoi semnătura pârâtului şi ştampila societăţii C. S.R.L., Curtea a apreciat că acestea au fost sume care au intrat în societate în perioada 26.02.2013-26.12.2013.

Referitor la susţinerile că voinţa recurentului a fost aceea de a-l împrumuta pe intimatul B., în considerarea relaţiilor personale, a apartenenţei la aceeaşi comunitate şi la solicitarea reprezentanţilor acestei comunităţi, discuţiile între părţi având loc întotdeauna la nivel personal instanţa de apel a reţinut că nu au fost dovedite astfel că acestea nu pot forma obiectul unei critici de nelegalitate în calea de atac a recursului.

Nu se poate aprecia că instanţa a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.268 C. civ., potrivit cărora (1)clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii si obiectului contractului. (2)Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu si de uzanţe.

Astfel cum a reţinut instanţa anterioară, în speţă nu s-a procedat la interpretarea unor clauze contractuale ci a unui înscris recognitiv ce îi aparţine intimatului. Chiar şi în condiţiile în care s-ar fi apreciat că există un dubiu al calităţii în virtutea căruia pârâtul a semnat înscrisul ca debitor al obligaţiei de restituire a sumei împrumutate - respectiv în nume propriu, ca persoană fizică, sau în calitate de administrator al persoanei juridice, regula impusă de art. 1269 C. civ., potrivit căruia (1)dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă ar fi impus aceeaşi concluzie favorabilă celui ce s-a obligat, respectiv asumarea datoriei în numele societăţii juridice, ca administrator al acesteia şi nu în nume propriu.

În raport de aceste considerente ce rezolvă problema esenţială necesară pentru dezlegarea pricinii, apar ca fiind fără relevanţă toate susţinerile ce vizează modul de interpretare a probatoriilor administrate, cum ar fi scopul pentru care a fost întocmit înscrisul, valoarea acordată acestuia, interpretarea sintactico morfologică a acestuia, situaţia altor creditări în numele societăţii, conduita generală a intimatului, anterior şi ulterior primirii sumelor împrumutate dar şi în cadrul unor alte dosare aflate pe rolul instanţelor, etc. nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind aplicabile în speţă niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrabile în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 154 din 28 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant A., ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 1.785 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 154 din 28 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1.785 RON către intimatul-pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2021.