Recovery of pre-confiscation property improvements as unjust enrichment versus accession; appellate court error for shifting legal basis without addressing appellant’s arguments.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 11.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei: obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de îmbunătăţiri şi investiţii aduse de reclamantă următoarelor bunuri imobile spaţii închiriate: o parte din imobilul situat în Bucureşti, Şos. Bucureşti - Ploieşti nr. 25-27, înregistrat în Cartea Funciară nr. x (nr. CF vechi x) a Sectorului 1 Bucureşti având numărul cadastral x (nr. cadastral vechi 2693); clădire - sediul B., cu terenul aferent) şi imobilul situat în Bucureşti, str. x, Clădirea C., sector 1 înregistrat în Cartea Funciară nr. x (nr. CF vechi x) a Sectorului 1 Bucureşti, având numărul cadastral x (nr. cadastral vechi 4441); - clădirea Turn - sediul A., cu terenul aferent. De asemenea a mai solicitat recunoaşterea dreptului de retenţie asupra bunurilor imobile spaţii închiriate până la data plăţii integrale a sumei solicitate.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 644/02.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1211 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, precum şi cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată constând în taxă de timbru, ca nefondate. A luat act că apelanta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5(când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) şi 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) din C. proc. civ.

Din perspectiva punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., s-a susţinut că prin decizie instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ. care prevăd că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege" deoarece deşi Statul Român nu a formulat critici asupra considerentelor, a considerat că în prezenta cauza situaţia trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor care reglementează accesiunea, deşi instanţa de fond a considerat că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

Incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocată de recurentă prin raportare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 din C. civ. care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind relevantă doar mărirea patrimoniului Statului Român care beneficiază de aceste lucrări care nu au fost amortizate şi nici nu au dispărut sau au fost uzate în aşa manieră încât să fie necesară înlocuirea sau refacerea lor.

Cu alte cuvinte, ce prezintă relevanţă este persoana care beneficiază de aceste lucrări şi căruia îi profită aceste lucrări or, este evident că aceasta este Statul Român, în calitate de titular al dreptului de proprietate, care în urma valorificării spaţiilor închiriate va obţine un preţ care va îngloba valoarea îmbunătăţirilor efectuate.

Se susţine că pentru a se aplica dispoziţiile art. 1345 din C. civ. este necesar să nu existe un raport contractual, aceasta reprezentând o condiţie esenţială pentru a deveni incidentă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, neprezentând relevanţă raporturile juridice dintre societatea reclamantă şi o terţă persoană căreia nu îi profită valoarea lucrărilor şi, pe cale de consecinţă, în privinţa căreia nu se poate constata existenţa unei măriri a patrimoniului. În prezenta cauză are loc o mărire a patrimoniului Statului Român (cu valoarea îmbunătăţitor care sunt realizate la imobil şi care au făcut să crească valoare bunului proprietatea Statului Român), corelativă unei micşorări a patrimoniului societăţii cu valoarea lucrărilor realizate.

Apreciază că nu există niciun temei juridic pentru mărirea patrimoniului Statului român, deoarece obiectul confiscării dispuse prin decizia penală nr. 888/2014 nu a fost reprezentat de valoarea bunului, ci de bun în materialitatea lui, iar lucrările realizate de societate au corespondent în situaţiile financiare ale acesteia şi reprezintă elemente de active, aşadar, bunuri, astfel cum această noţiune este conturată în jurisprudenţa CEDO.

Decizia penală reprezintă temei juridic pentru mărirea patrimoniului Statului Român în detrimentul persoanelor care au fost parte în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească, însă nu reprezintă temei juridic pentru dobândirea unor drepturi în legătură cu lucrări sau bunuri care fac parte din patrimoniul societăţii.

În atare condiţii, în mod greşit instanţa a reţinut neîndeplinirea condiţiilor privind temeiul invocat, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză şi implicit pentru recunoaşterea dreptului de retenţie în favoarea societăţii pentru spaţiile închiriate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate întrucât, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 644/02.04.2018, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile materiale şi juridice pentru intentarea acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Respingând apelul declarat împotriva acesteia de reclamantă prin decizia civilă nr. 1211/01.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti nu a încălcat dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ. deoarece, deşi a considerat că în prezenta cauză situaţia trebuie analizată şi din perspectiva dispoziţiilor care reglementează accesiunea nu a dispus în sarcina apelantei obligaţii ori măsuri suplimentare sau diferite de cele ale primei instanţe.

În ceea ce priveşte afirmaţiile recurentei privitoare la faptul că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 din C. civ., apreciind că astfel sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., menţionează că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat, întrucât în mod corect instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că titularul obligaţiei pasive din raportul juridic izvorât din realizarea lucrării adăugate, obligaţie având ca obiect restituirea cheltuielilor, este proprietarul imobilului din momentul efectuării sale. În situaţia particulară din speţă, dobânditorul (Statul Român) trebuie să primească bunul în starea în care se găseşte, adică împreună cu lucrarea adăugată.

Aşadar, referitor la îmbunătăţirile aduse imobilelor anterior intrării acestora în patrimoniul Statului Român, susţine că acestea au fost efectuate de recurenta-reclamantă în temeiul şi prin prisma contractelor de închiriere încheiate cu fostul proprietar al imobilelor, acte ce reglementează relaţia contractuală dintre părţile contractante şi conduita pe care acestea trebuie să o adopte pe parcursul executării contractelor de închiriere şi la momentul încetării acestora, nefiind incidente în speţă dispoziţiile art. 1345 C. civ.

Pe cale de consecinţă în mod corect instanţa de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiilor pentru recunoaşterea dreptului de retenţie reglementat de dispoziţiile art. 2495 C. civ., astfel încât se impune respingerea recursului formulat ca nefondat şi menţinerea deciziei civile nr. 1211 pronunţată în data de 01.10.2019 de Curtea de Apel Bucureşti.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 noiembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1211 din 1 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată a recursului la 11 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Având în vedere motivele de recurs invocate, în sensul că cererea de apel a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor care reglementează accesiunea, deşi instanţa de fond a considerat că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, la termenul din data de 11.02.2021, Înalta Curte a procedat la încadrarea acestora şi a invocat din oficiu incidenţa cazului de casare a hotărârii pentru motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dat fiind faptul că instanţa de apel a omis să analizeze criticile reclamantei-apelante referitoare la îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără just temei.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limita considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Recurenta a criticat hotărârea atacată din perspectiva punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că prin decizie instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 481 din C. proc. civ. care prevăd că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Aceste dispoziţii sunt ilustrarea principiului non reformatio in pejus potrivit căruia nimănui nu i se poate înrăutăţi situaţia prin propria cale de atac, principiu juridic care afirmă faptul că unei persoane nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac. Cu alte cuvinte, unei persoane care declară apel sau recurs nu i se poate crea o situaţie mai grea prin acceptarea acestei căi de atac.

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 644/02.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea ca nefondată, fiind respins apelul declarat de reclamantă împotriva acesteia prin decizia civilă nr. 1211/01.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti.

Ca atare, nu se poate aprecia că reclamanta, uzând de calea de atac a apelului, a suferit o îngreunare a situaţiei sale din perspectiva soluţiei cuprinsă în dispozitivul hotărârii instanţei de fond.

În realitate, aşa cum s-a arătat în cuprinsul cererii de recurs, (motive ce au fost încadrate de către instanţă la termenul din data de 11.02.2021 în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., temei de drept invocat din oficiu), Curtea de Apel a considerat că prezenta cauză trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor care reglementează accesiunea, deşi criticile din cererea de apel a reclamantei vizau doar dispoziţiile referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

Sub acest aspect se observă că reclamanta a invocat, printre altele, ca temei de drept al cererii de chemare în judecată îmbogăţirea fără justă cauză prevăzută de art. 1345 C. civ., care prevede că cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Respingând această acţiune, tribunalul a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se constata incidenţa dispoziţiilor art. 1345 C. civ., respectiv nu existentă o legătură de cauzalitate între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea patrimoniului reclamantei, întrucât sporirea, respectiv micşorarea nu sunt efectul unei cauze unice. Astfel, diminuarea patrimoniului reclamantei s-a realizat în baza convenţiilor încheiate cu proprietarii anteriori ai imobilelor, iar mărirea patrimoniului pârâtului s-a realizat ca urmare a deciziei penale prin care s-a dispus confiscarea imobilelor.

De asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 1346 C. civ. referitoare la inexistenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, tribunalul a constatat că, în cauză, mărirea patrimoniului pârâtului s-a realizat în baza unui titlu juridic, respectiv decizia penală nr. 888A/8.08.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 20.06.2018 a declarat apel reclamanta A. S.A., susţinând că nu a fost parte în dosarul penal în care a fost pronunţată decizia penală nr. 888/08.08.2014 şi, pe cale de consecinţă, prin această hotărâre judecătorească instanţa nu putea dispune cu privire la drepturile sale şi la patrimoniul său şi cât timp nu s-a dispus, în mod expres, trecerea îmbunătăţirilor în patrimoniul Statului Român, nu se poate considera că acest fapt a avut loc, prin folosirea în cadrul dispozitivului deciziei penale a sintagmei "liber de orice sarcini" sau prin considerarea îmbunătăţirilor drept accesorii ale imobilelor confiscate.

Un al doilea motiv de apel a vizat faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că nu ar fi îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză prevăzute de dispoziţiile art. 1345 C. civ., aducând mai multe argumente în sensul îndeplinirii acestor condiţii, iar, în final, s-a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa neîndeplinirea condiţiilor pentru recunoaşterea dreptului de retenţie reglementat de dispoziţiile art. 2495 C. civ., întrucât apelanta-reclamantă a fost deposedată, în mod involuntar, de către reprezentanţii Statului Român.

Analizând cererea de apel, Curtea de Apel Bucureşti, după ce a apreciat că situaţia de fapt este corect stabilită a statuat, cu titlu preliminar, că în drept, raporturile juridice izvorâte din efectuarea unor "lucrări adăugate" sunt reglementate în materia accesiunii imobiliare artificiale de art. 577-597 C. civ. şi că dreptul pretins de apelanta-reclamantă trebuie analizat prin prisma dispoziţiilor legale din această materie.

Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 583, 584 C. civ., a concluzionat că titularul obligaţiei pasive din raportul juridic izvorât din realizarea lucrării adăugate, obligaţie având ca obiect restituirea cheltuielilor, este proprietarul imobilului din momentul efectuării sale, în privinţa căruia accesiunea se produce de plin drept.

Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale, raportat la situaţia particulară din speţă, ce reclamă, în opinia instanţei de apel, ca dobânditorul (Statul Român) să primească bunul în starea în care se găseşte, adică împreună cu lucrarea adăugată, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă nu a recunoscut apelantei-reclamante dreptul de a obţine cheltuielile privind îmbunătăţirile (lucrările adăugate) efectuate anterior pronunţării hotărârii penale.

În privinţa îmbunătăţirilor realizate după pronunţarea deciziei, Curtea a apreciat că, în condiţiile în care apelanta-reclamantă nu a fost de bună-credinţă (pentru că nu s-a întemeiat fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, să fi fost înscrisă ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său, neîndeplinind astfel cerinţele art. 586 alin. (1) C. civ.), iar intimatul-pârât nu şi-a exprimat opţiunea de a deveni proprietarul lucrării conform art. 584 alin. (2) lit. a) C. civ., aceasta nu are dreptul la despăgubirile prevăzute de acest text de lege.

Distinct de cele arătate anterior, Curtea a mai reţinut că lucrările adăugate, adică acelea care fac corp comun cu cele două imobile confiscate, au intrat în patrimoniul Statului Român prin confiscarea dispusă de instanţa penală, tocmai în considerarea acestei calităţi intrinseci.

În ceea ce priveşte motivul de apel ce vizează reţinerea de către prima instanţă a necesităţii existenţei unui raport contractual cu intimatul-pârât sau acordarea unei relevanţe contractului încheiat cu fostul proprietar s-a arătat că, dat fiind că legiuitorul a înţeles ca în această materie a lucrărilor adăugate să instituie reguli exprese, nu mai prezintă relevanţă interpretarea care poate fi dată textului general ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, astfel încât Curtea nu va mai analiza pe fond celelalte critici din apel.

Pe cale de consecinţă, fără a aprecia asupra justeţei considerentelor anterior menţionate, Înalta Curte observă că niciunul din motivele de apel referitoare la îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără just temei, invocate de reclamantă, nu au fost analizate în concret, ci instanţa a apreciat că acestea nu prezintă relevanţă prin prisma faptului că lucrările în litigiu sunt supuse regulilor de la accesiunea imobiliară, aspect care însă nu a fost invocat prin cererea de apel, nu a constituit o apărare a intimatului şi nici nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor.

Sub acest aspect se remarcă faptul că potrivit art. 479 C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Ca atare, Curtea era limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel şi trebuia a se pronunţa doar în aceste limite, considerentele de drept cu privire la accesiunea imobiliară pe care şi-a întemeiat soluţia nefăcând obiectul unor critici în apel şi nefiind invocate pe parcursul procesului.

Având în vedere considerentele arătate anterior, dat fiind faptul că instanţa de apel a omis să analizeze criticile apelantei-reclamante, instanţa de recurs constată incidenţa cazului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. care vizează nelegalitatea hotărârii atacate când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat şi după casarea hotărârii supuse controlului judiciar, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a supune analizei motivele de apel invocate.

Faţă de soluţia ce se impune ca urmare a admiterii cererii de recurs pentru considerentele arătate anterior, se observă că nu pot fi analizate celelalte motive de recurs, ce vizează tocmai incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, încadrate de recurentă în dispoziţiile dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Ca atare, cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate motivele de apel cu care Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită, prin raportare la apărările formulate de intimat, urmând a le pune în discuţia contradictorie a părţilor conform normelor procesual civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1211 din 1 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2021.