Limits of "material error" and omission of cassation grounds in extraordinary annulment of civil judgments

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.12.2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020, recurenţii A. şi B. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2492 din 19 noiembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2010, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursurilor declarate de intimaţii A. şi B. şi de intimaţii C. şi D..

În motivarea contestaţiei în anulare s-a arătat că decizia nr. 2492/19.11.2020 este rezultatul unor erori materiale şi al unor omisiuni de cercetare a motivelor de modificare.

Hotărârea atacată este rezultatul unor erori materiale întrucât instanţa de recurs a reţinut, prin încheierea din 21.05.2015, că reclamantele E. şi F. au calitate procesuală activă cu toate că, prin încheierea din 13.05.2013, instanţa a reţinuse că "reclamantele E. şi F. au transmis către G. S.A. doar o parte din drepturile litigioase ce formează obiectul dosarului de faţă şi, în consecinţă, acestea păstrează calitatea procesuală iniţială, alături de cesionarul de drepturi (...). Prin cesiune, dreptul litigios se transferă în patrimoniul cesionarului, aşa cum a existat în patrimoniul cedentului, păstrându-şi natura, volumul, garanţiile şi accesoriile. Ca urmare, completarea ulterioară a acţiunii cu noi petite, referitoare la alte părţi din imobil, determină păstrarea calităţii procesuale active a reclamantelor H.". Or, această dezlegare are ca obiect transmiterea calităţii procesuale, nicidecum însăşi existenţa dreptului litigios în patrimoniul reclamantelor.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, contestatorii au arătat că reclamantele H. au cesionat la data de 17.06.2004 drepturile litigioase către cesionarii I. care le-au cesionat, la data de 15.03.2005, către cesionarii Preda care au renunţat la însuşi dreptul litigios, la data de 01.04.2005. Faptul că la 21.03.2006 s-a dispus rezoluţiunea cesiunii dintre H. şi I. nu prezintă relevanţă, deoarece nu s-a dispus şi nu se putea dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin reîntoarcerea dreptului litigios în patrimoniul reclamantelor, deoarece între timp titularii dreptului renunţaseră la însuşi dreptul litigios de a invoca nulitatea contractelor.

Asemenea excepţie de fond, absolută şi peremptorie vizează însăşi existenţa dreptului litigios în patrimoniul reclamantului. Acest lucru este diferit de problema transmiterii dreptului litigios de la un cedent la un cesionar, aspect care a făcut obiectul încheierii din 13.05.2013.

Astfel fiind, instanţa de recurs s-a aflat în eroare atunci când a reţinut:

"cum soluţia privitoare la calitatea procesuală activă a reclamantelor H. nu a fost atacată prin intermediul apelului, a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care aceeaşi chestiune nu mai poate fi invocată în recurs, chiar dacă îmbracă forma unei excepţii procesuale absolute".

Eroarea materială a instanţei de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre "aceeaşi chestiune", respectiv că anterior s-ar fi dat o dezlegare asupra lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor care, nici la data formulării acţiunii şi nici ulterior, nu erau titularele dreptului dedus judecăţii.

Instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu putea reţine că ar fi rămas definitivă, prin neapelare, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor E. şi F., de vreme ce această excepţie nici nu a fost invocată şi nici nu a fost soluţionată.

Această problemă a unei pretinse dezlegări anterioare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor E. şi F. nu s-a invocat în faza recursului şi nu s-a pus în discuţia părţilor, cu încălcarea evidentă a dreptului la un proces echitabil.

În aceste condiţii, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2492/19.11.2020 cu privire la punctul 2.4.1.1. ca fiind rezultatul unei erori materiale.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei G. S.A., se arată că instanţa de recurs s-a aflat în eroare atunci când a reţinut:

"întrucât A. şi B. nu au apelat sentinţa nr. 231 din 9 martie 2017 şi cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei de calitate procesuală activă a G. S.A., aceasta a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi invocată din nou în recurs, nici chiar sub formă de excepţie procesuală".

Eroarea materială a instanţei de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre aceeaşi excepţie, întemeiată pe aceeaşi cauză, în realitate însă, prin excepţia invocată în recurs, conestatorii au arătat că "recurentele reclamante E. şi F., la momentul formulării acţiunii şi, implicit, la momentul încheierii contractului nr. x/31.05.2007 cu G. S.A., nu aveau în patrimoniu dreptul material la acţiune", prin urmare că reclamanta G. S.A. nu a dobândit dreptul dedus judecăţii în patrimoniul său.

Asemenea excepţie de fond, absolută şi peremptorie vizează însăşi existenţa dreptului litigios în patrimoniul reclamantului. Acest lucru este diferit de problema transmiterii dreptului litigios de la un cedent la un cesionar, aspect care a stat la baza motivării soluţiei date prin sentinţa nr. 231/09.03.2017.

În aceste condiţii, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2492/19.11.2020, cu privire la punctul. 2.4.1.2., ca fiind rezultatul unei erori materiale.

Sub aspectul excepţiei nulităţii contractului de cesiune nr. x/2007 între reclamantele H. şi reclamanta S.C. Transporturi Auto instanţa de recurs s-a aflat într-o eroare materială, deoarece nu a observat faptul că cererea anterioară de constatare a nulităţii contractului de cesiune nr. x/2007 s-a formulat pe cale reconvenţională, ceea ce presupune pretenţii proprii ale pârâtului, în vreme ce excepţia reprezintă o apărare a pârâtului faţă de cererea reclamantului. Prin urmare, lipsa interesului în formularea unei pretenţii proprii (dezlegată de prima instanţă) reprezintă un aspect diferit faţă de interesul evident al oricărui pârât în formularea de apărări faţă de cererea de chemare în judecată.

Eroare materială constă în neobservarea calităţilor diferite în care s-a invocat nulitatea contractului de cesiune nr. x/2007, anterior reclamant în cererea reconvenţională (soluţionată pe calea excepţiei lipsei de interes) şi, ulterior, pârât în cererea principală.

Nu în ultimul rând, problema unei pretinse dezlegări anterioare a excepţiei nulităţii contractului de cesiune de drepturi litigioase nu s-a invocat în faza recursului şi nu s-a pus în discuţia părţilor, cu încălcarea evidentă a dreptului la un proces echitabil.

În aceste condiţii, s-a solicitat anularea deciziei civile nr. 2492/19.11.2020 cu privire la punctul. 2.4.1.4. ca fiind rezultatul unei erori materiale.

O altă eroare materială priveşte excepţia puterii de lucru judecat a sentinţelor nr. 2823/28.03.2005, nr. 3083 şi nr. 3084/1.04.2005, cu privire la care instanţa de recurs nu a observat că soluţionarea definitivă a excepţiei autorităţii de lucru judecat a vizat aspectul efectului negativ, care ar fi condus la respingerea acţiunii în constatarea nulităţii. Or, prin recursul declarat, s-a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Eroarea materială a instanţei de recurs constă în faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre aceeaşi excepţie, întemeiată pe aceeaşi cauză, respectiv despre efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, deşi era evidentă diferenţa între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care presupune o triplă identitate (părţi, obiect, cauză) şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (denumit în doctrina anterioară putere de lucru judecat).

Eroarea materială săvârşită de instanţa de recurs constă în faptul că a apreciat că anterior s-a invocat acelaşi efect, ceea ce a condus la o premisă greşită şi la refuzul analizării efectului invocat în recurs.

Aducând consideraţii comune asupra erorilor materiale invocate, contestatorii arătă că instanţa de recurs a respins cele trei excepţii reţinând în esenţă că acestea au fost dezlegate anterior, în primă instanţă, iar soluţiile respective nu au fost apelate şi au intrat în puterea de lucru judecat, săvârşind erori materiale care constau în neobservarea unor elemente aflate la dosarul cauzei care, dacă ar fi fost observate, ar fi condus la soluţionarea excepţiilor pe fond.

Instanţa de recurs a plecat de la premisa greşită că excepţiile puse în discuţie în recurs ar avea părţi, obiect şi cauză identice cu cele dezlegate de prima instanţă şi neapelate, ceea ce reprezintă o eroare materială esenţială.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, contestatorii menţionează că instanţa de recurs nu a observat încheierile de carte funciară, aflate la dosarul cauzei, care făceau dovada absolută a faptului că reclamantele au luat cunoştinţă despre încheierea contractelor nr. x/28.02.2002 şi nr. y/07.03.2002 anterior datei de 20.06.2003 (cu trei ani înainte de formularea acţiunii). Eroare este una materială deoarece instanţa nu a observat probe esenţiale aflate la dosarul cauzei, concluzionând că declaraţia reclamantelor ar prezenta relevanţă "în lipsa altor dovezi", deşi asemenea dovezi se aflau la dosar.

Eroarea este esenţială deoarece, observând faptul că la datele de 28.02.2002 şi 08.03.2002 contractele de vânzare-cumpărare au fost făcute publice, iar dreptul de proprietate al reclamantelor H. s-a radiat, prin acte opozabile reclamantelor, instanţa nu putea reţine ca probă în combaterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune însăşi declaraţia acestora din cuprinsul unei plângeri penale.

Un al doilea motiv al contestaţiei în anulare vizează faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs de ordine publică, calificate prin încheierea din 15 10 2020 ca fiind apărări.

S-a arătat că decizia recurată a încălcat art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, art. 1308 pct. 2 C. civ., deoarece instanţa de apel nu a observat că recurenţii sunt căsătoriţi sub legea germană în regim de separaţie de bunuri, art. 35 din Codul familiei, art. 1546 C. civ. 1864 deoarece reclamantele nu au suferit niciun prejudiciu prin faptul că mandatarul a vândut imobilele către soţia sa, de vreme ce, conform procurii, mandatarul avea atât dreptul de a vinde, cât şi dreptul de a stabili preţul vânzării.

Cu toate că instanţa de recurs a reţinut că acestea nu reprezintă motive de recurs de ordine publică, ci apărări, nu s-a pronunţat asupra acestora în condiţiile în care probele şi argumentele invocate conduceau la o altă soluţie asupra recursului.

Instanţa de recurs a respins recursul în care s-a invocat expres greşita aplicare a art. 1308 pct. 2 C. civ., fără să verifice "singurul aspect esenţial", respectiv dacă sancţiunea nulităţii relative se aplică, prin raportare la calitatea părţilor de soţi, căsătoriţi sub legea germană în regimul separaţiei de bunuri, şi pentru soţul mandatarului. De asemenea, instanţa de recurs a respins recursul fără să analizeze "singurul aspect esenţial": prezumţia decurgând din cunoaşterea cauzei anulării la momentul întabulării dreptului de proprietate pe numele B. şi radierii dreptului de pe numele reclamantelor H..

În ceea ce priveşte teza a II-a a art. 318 din vechiul C. proc. civ., contestatorii susţin că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unor motive de recurs invocate de recurenţii A. şi B., dar şi de recurenţii C. şi D..

Se susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra vătămării suferite de reclamantele H. prin faptul că mandatarul acestora a vândut imobilele către soţia sa. Astfel, deşi a fost învestită expres cu un motiv de recurs constând în nelegalitatea aplicării sancţiunii nulităţii relative, în lipsa dovezii vreunei vătămări, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de recurs.

Faptul că încălcarea art. 1308 pct. 2 C. civ. ar conduce la sancţiunea nulităţii reprezintă numai premisa pentru aplicarea sancţiunii care însă nu poate interveni în lipsa unei vătămări, ceea ce nu s-a analizat de instanţa de recurs.

De asemenea, instanţa de recurs nu a analizat următoarele împrejurări: că la data de 22.02.2006 (data autentificării contractelor de vânzare-cumpărare nr. x şi nr. y) erau deja definitive sentinţele nr. 2823/28.03.2005, nr. 3083/01.04.2005 şi nr. 3084/01.04.2005 prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractelor, luându-se act de renunţarea la drept; nu se dispusese rezoluţiunea contractului de cesiune între cedentele H. şi cesionarii I., prin sentinţa nr. 1917/21.03.2006; nu se dispusese desfiinţarea contractului de cesiune între cedenţii I. şi cesionarii Preda, prin sentinţa nr. 6891/01.11.2006, decizia nr. 560/09.05.2007 (apel) şi decizia nr. 1930/16.11.2007 (recurs).

Împrejurarea că instanţa de recurs a invocat "eşalonarea diferenţei de preţ" şi "contractul nr. x/2006", care vizează un apartament ce nu face obiect al litigiului, dar "este situat în acelaşi imobil", nu semnifică faptul că instanţa ar fi analizat motivul de recurs privind lipsa oricărui risc al contestatorilor la data încheierii contractelor, deoarece argumentele instanţei nu vizează aspecte esenţiale, ci numai împrejurări ulterioare şi circumstanţiale, esenţială fiind asumarea riscului şi, deci, reaua-credinţă în raport de acest aspect.

Intimata S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar J., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, invocând şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru recurenţii-pârâţi C. şi D. a apărătoarei contestatorilor A. şi B., apărător care a formulat cererea în numele contestatorilor A. şi B., pentru care are mandat, dar a solicitat şi rejudecarea recursului soţilor C. şi D., ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare, chiar dacă nu a pretins, în petitul cererii, că are calitatea de reprezentant pentru soţii K., aşa cum a procedat pentru soţii L., şi nu a anexat împuternicire avocaţială de semnare a contestaţiei în anulare prin care să solicite rejudecarea recursului soţilor C. şi D..

Aspectul reprezentării prezintă relevanţă juridică mai ales că s-a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, a tuturor contestatorilor, iar formularea ambiguă poate crea confuzie în ceea ce priveşte calitatea părţilor din acest proces şi corecta stabilire de către instanţă a cadrului procesual, punând şi problema dacă s-ar putea admite şi dispune rejudecarea recursului soţilor K. în cazul în care aceştia nu au cerut aceasta şi nu au timbrat o asemenea cerere.

În subsidiar, intimata invocă excepţia lipsei de interes a soţilor L. de a solicita rejudecarea recursului soţilor K., substituindu-se lor, deşi aceştia nu si-au manifestat în mod expres voinţa juridică în acest sens, în condiţiile în care perechile de soţi au recursuri separate, motive de fapt şi de drept diferite, iar în contestaţia în anulare soţii L. au invocat motive proprii referitoare la demersurile procesuale din trecut.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare pentru motive constând în "erori materiale", cum le denumesc în mod repetat contestatorii, deşi textul art. 318 din vechiul C. proc. civ. limitează admisibilitatea unui astfel de motiv de anulare la situaţia în care "dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale", se arată că pentru îndreptarea erorilor materiale există deschise alte căi procesuale de atac, respectiv cea prevăzută de art. 281 şi urm. din vechiul C. proc. civ.

Pentru a fi incident art. 318 din vechiul C. proc. civ. trebuie ca dezlegarea dată să fie rezultatul unei "greşeli materiale", adică a unor greşeli materiale cu caracter procedural pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, iar greseala materială să fie evidentă şi în legătură cu aspectele formale ale judecăţii. Contestaţia nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor, întrucât aceasta echivalează cu o greşeală de judecată. Greşeala materială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege pentru că, practic, s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiaşi recurs. Totodată, greşeala materială trebuie să fie esenţială, ceea ce înseamnă că, în lipsa ei, soluţia ar fi fost alta. Dacă şi prin nesăvârşirea erorii materiale soluţia ar fi fost aceeaşi, contestaţia trebuie respinsă.

În jurisprudenţă s-a reţinut că greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor si de interpretare a dispoziţiilor legale. Pe această cale nu este admisibil să se examineze justeţea soluţiei pronunţate.

De asemenea, cu privire la admisibilitatea celui de-al doilea motiv de contestaţie în anulare specială prevăzut de art. 318 din vechiul C. proc. civ., respectiv nepronunţarea asupra unui motiv de casare sau modificare, se arată că neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susţinerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor şi cercetarea lor în bloc nu pot fi invocate pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, iar instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a recurentului nu deschide calea contestaţiei în anulare prevăzută de art. 318 din vechiul C. proc. civ.

Intimata concluzionează că motivele concrete invocate de contestatori nu se încadrează în motivele avute în vedere de legiuitor şi, prin urmare, nu sunt admisibile, situaţie în care însăşi cererea de contestaţie în anulare este inadmisibilă.

În combaterea punctuală a argumentelor contestaţiei în anulare, intimata a arătat de ce argumentul nu s-ar încadra în cazul de admisibilitate prevăzut de legiuitor pentru această cale extraordinară de atac, în forma specială a acesteia.

La rândul lor, intimatele-pârâte E. şi F. au formulat două întâmpinări în termen legal, una fiind semnată de mandatarul I., iar cea de-a doua de avocat.

Prealabil oricărei apărări, intimatele au cerut să se stabilească cadrul procesual deoarece apărătorul contestatorilor a solicitat şi anularea recursului formulat de soţii K., deşi nu avea delegaţie de reprezentare şi pentru soţii K..

Intimatele au invocat excepţia inadmisibilităţii cu motivarea că partea are deschisă calea contestaţiei în anulare pentru motivul că decizia instanţei de recurs a fost rezultatul unei "greşeli materiale", iar nu a unei "erori materiale", care poate fi îndreptată în conformitate cu dispoziţiile art. 281 din vechiul C. proc. civ.

În ipoteza în care contestatorii au confundat eroarea materială cu greşeala materială, intimatele susţin că excepţia inadmisibilităţii este argumentată şi de imposibilitatea îndreptării pe calea contestaţiei în anulare a unor greşeli de judecată, întrucât aspectele aduse în discuţie de către contestatori nu sunt veritabile greşeli materiale, ci greşeli de judecată.

În cuprinsul întâmpinării sunt dezvoltate apărări punctuale, corespunzătoare aspectelor prezentate în motivarea contestaţiei în anulare.

Analizând cu prioritate, datorită caracterului lor peremptoriu, excepţiile lipsei calităţii de reprezentant, pentru recurenţii-pârâţi C. şi D., a avocatului contestatorilor şi excepţia lipsei de interes a contestatorilor A. şi B. de a solicita rejudecarea recursului declarat de pârâţii C. şi D., excepţii invocate de intimata S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar J., Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorii A. şi B. au solicitat, prin apărătorul ales, admiterea contestaţiei, anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursurilor declarate de soţii A. şi B. şi de intimaţii C. şi D. cu motivarea că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unor motive esenţiale de recurs invocate de recurenţii A. şi B., dar şi de recurenţii C. şi D..

Faţă de aceste solicitări, intimata S.C. G. S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru recurenţii-pârâţi C. şi D. a apărătoarei contestatorilor A. şi B., doamna avocat M., întrucât aceasta nu are împuternicire avocaţială pentru semnarea contestaţiei în anulare din partea soţilor C. şi D., astfel că nu ar putea pretinde admiterea recursului formulat de părţi pe care nu le reprezintă.

Procedând la analiza acestei excepţii, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată întrucât avocatul contestatorilor, doamna avocat M., nu a pus concluzii în numele intimaţilor C. şi D., ca reprezentantă a acestora, pentru a putea fi adusă în discuţie modificarea cadrului procesual şi pentru a se solicita dovedirea calităţii sale de reprezentant.

Avocatul contestatorilor a solicitat ca, urmare a admiterii contestaţiei pe care au formulat-o şi urmare a anulării deciziei contestate, să fie admis atât recursul declarat de C. şi D., câtşi recursul părţilor pe care le reprezenta, ca o consecinţă a faptului că motivarea contestaţiei în anulare a vizat nepronunţarea asupra unor motive de recurs invocate deopotrivă de recurenţii L. şi de recurenţii K. (relativ la inexistenţa relei credinţe a soţilor K. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x şi y din 22 02 2006), ipoteza în care se impunea ca ambele recursuri să fie admise.

Nu a fost contestat faptul că apărătorul contestatorilor a pus concluzii în limitele mandatului de reprezentare primit doar de la contestatorii Stan, motiv pentru care nu se poate aprecia că a avut loc o schimbare a cadrului procesual, prin modificarea calităţii intimaţilor K. în cea de contestatori.

Modificarea cadrului procesual nu se poate prezuma pornind de la solicitarea avocatului contestatorilor ca, în eventualitatea admiterii contestaţiei în anulare, să fie admis şi recursul altor părţi, deoarece admiterea contestaţiei în anulare nu exclude posibilitatea rejudecării şi a altor recursuri decât cel declarat de contestatori. În această ipoteză se impune admiterea formală a acelor recursuri pentru care rejudecarea devine necesară întrucât acestea cuprind critici de nelegalitate comune cu cele din recursul părţilor care au formulat contestaţie în anulare, astfel cum este cazul în speţă, întrucât acestea trebuie reanalizate în mod unitar de către instanţă, cu prilejul rejudecării recursurilor.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant, pentru recurenţii-pârâţi C. şi D., a avocatului contestatorilor Stan.

Intimata a solicitat ca, în ipoteza respingerii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului contestatorilor Stan pentru recurenţii-pârâţi K., să fie soluţionată şi excepţia lipsei de interes a soţilor L. de a solicita rejudecarea recursului soţilor K..

În motivarea excepţiei s-a susţinut, pe de o parte, că soţii K. nu si-au manifestat în mod expres voinţa juridică de a le fi rejudecat recursul, iar, pe de altă parte, că recurenţii L. şi K. au recursuri separate, motive de fapt şi de drept diferite.

Analizând această excepţie, Înalta Curte constată că există interesul contestatorilor de a solicita rejudecarea celor două recursuri, interesul fiind unul de natură procesuală, care derivă din nevoia reanalizării unor critici de nelegalitate comune aduse în cele două recursuri, în contextul în care numai unul dintre recurenţi a înţeles să formuleze contestaţie în anulare, iar această cale de atac ar fi admisă.

Deşi este reală susţinerea intimatei potrivit căreia recurenţii L. şi K. au formulat recursuri diferite, acest aspect este nerelevant de vreme ce atât recurenţii L. cât şi recurenţii K. au interesul menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x şi y la data de 22 02 2006 pe care le-au încheiat, primii în calitate de vânzători, iar cei din urmă în calitate de cumpărători, motiv pentru care buna credinţă a soţilor K. la momentul perfectării acestor operaţiuni juridice constituie un aspect susţinut în ambele recursuri, aşa cum de altfel rezultă şi din motivarea instanţei de recurs de la pct. 2.4.2.4.

Fiind astfel justificat interesul contestatorilor de a solicita admiterea contestaţiei în anulare şi, pe cale de consecinţă admiterea şi rejudecarea, sub aspectul menţionat, şi a recursului declarat de soţii K., urmează a fi respinsă excepţia lipsei de interes a contestatorilor de a cere rejudecarea recursului declarat de pârâţii C. şi D..

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorii şi-au întemeiat contestaţia în anulare pe ambele teze ale art. 318 din vechiul C. proc. civ., susţinând atât existenţa unor greşeli materiale în dezlegarea dată recursului, cât şi omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În ceea ce priveşte existenţa unor greşeli materiale în dezlegarea dată recursului, au fost invocate aspecte care, chiar dacă au primit denumirea de "erori materiale", se referă negreşit la noţiunea de "greşeli materiale" avută în vedere în art. 318 din vechiul C. proc. civ., astfel cum rezultă fără echivoc din dezvoltarea criticilor formulate. Ca atare, nu este fondată excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare motivată de posibilitatea îndreptării erorii materiale în temeiul dispoziţiilor art. 281 din vechiul C. proc. civ.

Contestatorii critică decizia recurată din perspectiva săvârşirii următoarelor greşeli materiale:

- cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor H., faptul că aceasta a apreciat că ar fi vorba despre "aceeaşi chestiune", respectiv că anterior s-ar fi dat o dezlegare asupra lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor care, nici la data formulării acţiunii şi nici ulterior, nu erau titularele dreptului dedus judecăţii, în condiţiile în care prima instanţă nu a soluţionat o excepţie a lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor H., ci o problemă privind transmiterea calităţii acestora în timpul procesului;

- cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei G. S.A., faptul că instanţa de recurs a apreciat că ar fi vorba despre aceeaşi excepţie, întemeiată pe aceeaşi cauză, când, în realitate, prin excepţia invocată în recurs, contestatorii au arătat că reclamanta G. S.A. nu a dobândit dreptul dedus judecăţii în patrimoniul său, aspect care vizează însăşi existenţa dreptului litigios în patrimoniul reclamantului şi care este diferit de problema transmiterii dreptului litigios de la un cedent la un cesionar, aspect care a stat la baza motivării soluţiei date prin sentinţa nr. 231/09.03.2017.

- cu privire la soluţionarea excepţiei nulităţii contractului de cesiune nr. x/2007 între reclamantele H. şi reclamanta S.C. Transporturi Auto, instanţa de recurs a săvârşit o greşeală materială deoarece nu a observat calităţile diferite în care s-a invocat nulitatea contractului de cesiune nr. x/2007, anterior reclamant în cererea reconvenţională (soluţionată pe calea excepţiei lipsei de interes) şi, ulterior, pârât în cererea principală.

- cu privire la soluţionarea excepţiei puterii de lucru judecat a sentinţelor nr. 2823/28.03.2005, nr. 3083 şi nr. 3084/1.04.2005 faptul că instanţa de recurs nu a observat că soluţionarea definitivă a excepţiei autorităţii de lucru judecat a vizat aspectul efectului negativ, care ar fi condus la respingerea acţiunii în constatarea nulităţii or, prin recursul declarat, s-a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Contestatorii susţin că, în soluţionarea acestor excepţii, instanţa de recurs a plecat de la premisa greşită că excepţiile invocate în recurs ar avea părţi, obiect şi cauză identice cu cele dezlegate de prima instanţă şi neapelate, ceea ce reprezintă o greşeală materială esenţială.

Sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, contestatorii menţionează că instanţa de recurs nu a observat încheierile de carte funciară aflate la dosarul cauzei, care făceau dovada absolută a faptului că reclamantele au luat cunoştinţă despre încheierea contractelor nr. x/28.02.2002 şi nr. y/07.03.2002, anterior datei de 20.06.2003 (cu trei ani înainte de formularea acţiunii), iar această eroare este una materială, deoarece instanţa nu a observat probe esenţiale aflate la dosarul cauzei.

Analizând argumentele expuse, Înalta Curte constată că acestea intră în sfera de reglementare a contestaţiei în anulare speciale, respectiv în prima teză a art. 318 din C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, urmând a se stabili dacă menţionatele critici constituie veritabile "greşeli materiale", în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 318 din vechiul C. proc. civ.

Noţiunea de "greşeală materială" prevăzută de art. 318 din vechiul C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvenţă statuat în doctrină că această noţiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Or, toate aspectele evocate de contestatori ca fiind greşeli materiale se referă la modul de soluţionare a excepţiilor invocate în recurs, constituind eventuale greşeli de judecată care nu pot fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac extraodinară de retractare se limitează la motive de anulare prevăzute în art. 317-318 din vechiul C. proc. civ. şi nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noţiunii de "greşeală materială", într-o cale de atac de reformare asemănătoare recursului, astfel cum se tinde de către contestatori.

Analizând criticile contestatorilor care susţin cea de-a doua teză a contestaţiei în anulare speciale, care priveşte omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare, Înalta Curte observă că se invocă, pe de o parte, greşita apreciere a instanţei de recurs din cuprinsul încheierii din 15 10 2020 conform căreia aspectele invocate de recurenţii-pârâţi A. şi B., ca motive de ordine publică, nu au această natură, asupra cărora instanţa de recurs a omis să se pronunţe, şi, pe de altă parte, necercetarea unor motive esenţiale de recurs invocate de recurenţii A. şi B. şi de recurenţii C. şi D..

Verificând încheierea din 15 octombrie 2020, se constată că instanţa de recurs a menţionat că aspectele calificate de recurenţii-pârâţi A. şi B. drept motive de recurs de ordine publică nu au această natură juridică întrucât asupra naturii chestiunii prescripţiei dreptului la acţiune s-au formulat deja critici, aspectele invocate având valoarea unor motive noi de recurs în susţinerea aceleiaşi idei, fiind depuse în termenul legal, în timp ce celelalte critici nu au valoare de motive noi de recurs, problemele de drept, sub toate aspectele, făcând deja obiectul analizei instanţelor de fond, în etapele procesuale anterioare.

De vreme ce instanţa de recurs a considerat că aspectele menţionate nu reprezintă motive de ordine publică, întrucât au fost aduse ca argumente suplimentare în susţinerea chestiunii prescripţiei dreptului la acţiune sau pentru că sunt problemele de drept care au fost deja analizate de instanţe în etapele procesuale anterioare, Înalta Curte apreciază că nu există motive de recurs, din cele enumerate în art. 304 din vechiul C. proc. civ., care să nu fi fost cercetate, astfel că nu se poate reţine incidenţa art. 318 din vechiul C. proc. civ.

Decizia contestată nu poate fi anulată nici din perspectiva criticii privind omisiunea de a cerceta unele dintre motive de recurs invocate.

Contestatorii pretind că nu a fost analizată vătămarea suferită de reclamantele H. prin faptul vânzării imobilelor de către mandatarul acestora către soţia sa astfel că, deşi a fost învestită să se pronunţe asupra nelegalităţii aplicării sancţiunii nulităţii relative, în lipsa vreunei vătămări, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de recurs.

De asemenea, contestatorii invocă neanalizarea unor aspecte evocate atât în recursul declarat de intimaţii A. şi B., cât şi în recursul declarat de intimaţii C. şi D., respectiv necercetarea motivului de recurs privind buna credinţă a intimaţilor K. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x şi y din 22 02 2020 şi lipsa riscului contestatorilor de a pierde dreptul de proprietate, la momentul încheierii contractelor menţionate.

Înalta Curte apreciază că argumentele expuse de contestatori impun o veritabilă analiză de legalitate asupra unor chestiuni care se subsumează motivelor pe care s-au întemeiat recursurile declarate de intimaţii L. şi de intimaţii K., respectiv cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din vechiul C. proc. civ.

Art. 318 teza a II-a din vechiul C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare care sunt limitativ prevăzute în art. 304 din vechiul C. proc. civ.

Deşi contestatorii pretind că instanţa a omis să cerceteze un motiv de casare, în realitate nu se invocă neanalizarea art. 304 pct. 7 şi 9 din vechiul C. proc. civ., ci a unor argumente care susţin aceste motive de recurs.

Argumentele sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, iar instanţa de recurs poate grupa argumentele invocate în susţinerea acestuia, răspunzându-le printr-un considerent comun, caz în care nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul de recurs, aşa cum susţin contestatorii din prezenta cauză.

De vreme ce textul art. 318 teza a II-a din C. proc. civ. este neechivoc în privinţa cerinţei ca omisiunea de cercetare să vizeze un motiv de modificare sau de casare, ori de câte ori se aduce în discuţie necercetarea unor argumente care susţin motivele de recurs, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă întrucât reevaluarea argumentelor de nelegalitate aduse în susţinerea motivului de recurs se constituie într-o veritabilă rejudecare a recursului, ceea ce excedează nu doar obiectului contestaţiei în anulare, ci şi principiului legalităţii căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii de reprezentant, pentru recurenţii-pârâţi C. şi D., a avocatului contestatorilor şi lipsei de interes a contestatorilor de a solicita rejudecarea recursului declarat de pârâţii C. şi D., excepţii invocate de intimata S.C. G. S.A., prin lichidator judiciar J..

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2492 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.