Supreme Court dismisses driver's appeal in ATV accident liability case, upholding joint and several damages award.

Şedinţa publică din data de 28 decembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 22 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. S.R.L. Gura Humorului şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii sau, în subsidiar, a pârâtelor B. şi S.C. C. S.R.L. Gura Humorului la plata sumei totale de 250.000 RON, compusă din suma de 25.000 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 225.000 RON daune morale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava:

Prin sentinţa nr. 224 din 05.10.2018, Tribunalul Suceava, secţia a II a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta C. S.R.L., ca neîntemeiată.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (care a preluat calitatea procesuală a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii), ca neîntemeiată.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. şi Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (care a preluat calitatea procesuală a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii), ca neîntemeiată.

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat pe pârâta B. la plata către reclamanta A. a daunelor morale în cuantum de 75.000 RON şi la plata daunelor materiale în cuantum de 7.968,25 RON.

A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 2.000 RON, cu titlu de onorariu avocaţial.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava:

Prin decizia nr. 217 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 224 din 5 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România şi B..

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat şi pârâta Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, în solidar cu pârâta B., la plata daunelor materiale, morale şi a cheltuielilor de judecată.

A respins apelul formulat de apelanta-pârâta B. împotriva sentinţei nr. 224 din 5 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, intimaţi fiind pârâţii C. S.R.L, Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România şi reclamanta A..

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu contravin hotărârii.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs pârâta B..

În motivare se arată că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a încălcat prevederile art. 1352 din C. civ., dispoziţii legale potrivit cărora fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, pentru cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei pârtilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

În cauză, răsturnarea motociclului a fost cauzată de victimă prin schimbarea centrului de greutate în urcare deşi aceasta fusese avertizată că stabilitatea mijlocului de transport este pusă în pericol de acţiunile sale.

Prin hotărârea pronunţată s-a apreciat în mod greşit că dispoziţiile art. 1352 din C. civ. nu ar fi incidente în speţă, motivat de faptul că în cazul unui accident de acest fel culpa ar aparţine exclusiv conducătorului auto.

Prevederile art. 1356 alin. (2) din C. civ. statuează în sensul că printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Însă, un asemenea anunţ poate avea valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) C. civ.

Chiar dacă s-ar aprecia că lipsa acesteia de experienţă în manevrarea motociclului ar fi contribuit la producerea incidentului din 14.04.2015, în cauză se pune problema existenţei unei vinovăţii comune cu cea a victimei, astfel că şi prejudiciul presupus suferit trebuia să fie pus în sarcina acesteia doar proporţional cu culpa sa.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel nu a luat în considerare şi nici nu a motivat în vreun fel înlăturarea aplicabilităţii art. 1356 alin. (2) din C. civ.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cauză nefiind întrunite condiţiile legale pentru a se putea dispune atragerea răspunderii sale, având în vedere că incidentul produs nu a pus viaţa reclamantei în pericol iminent, cheltuielile pentru vizitarea părinţilor, a celor de schimbare a alimentaţiei, precum şi cele pentru şedinţele de kinetoterapie şi masaj nu pot reprezenta prejudiciu şi nu pot fi puse în sarcina acesteia, cuantumul prejudiciului moral presupus încercat de către intimată, de 75.000 RON, nu se justifică, fapta ilicită nu există în condiţiile în care conducerea motociclului a fost făcută conform legislaţiei în materie, iar nerespectarea indicaţiilor de către intimată nu putea fi prevăzută.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta B., fixând termen de judecată pe fond a recursului la 15 decembrie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, când a amânat pronunţarea asupra acestuia pentru data de 28 decembrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând criticile formulate, susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, la data de 14.04.2015, reclamanta A. împreună cu pârâta B. şi alte două persoane au închiriat două ATV-uri de la pârâta C. S.R.L., cu intenţia de a se plimba prin zona Mănăstirii Voroneţ. Reclamanta a însoţit-o pe pârâtă pe ATV-ul condus de aceasta din urmă, în vecinătatea cantonului silvic Brusturosu părăsind drumul forestier. În afara drumului forestier, pârâta B. a încercat să urce pe o pantă, moment în care ATV-ul s-a răsturnat şi a prins-o pe reclamantă sub caroseria sa.

Au mai reţinut instanţele de fond că, aşa cum reiese din referatul cu propunerea de clasare a cauzei, întocmit în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Gura Humorului, vinovăţia în producerea accidentului şi vătămarea corporală a reclamantei A. aparţine pârâtei B. care, datorită lipsei de experienţă şi terenului denivelat, a pierdut controlul ATV-ului.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă invocă o altă situaţie de fapt faţă de cea reţinută de instanţele de fond, susţinând că vinovăţia în producerea accidentului nu îi aparţine exclusiv acesteia, ci (şi) victimei, care ar fi fost avertizată cu privire la faptul că stabilitatea mijlocului de transport este afectată de acţiunile sale, fiind şi înştiinţată despre lipsa de experienţă a pârâtei în manevrarea monociclului.

Înalta Curte apreciază nefondată critica referitoare la fapta victimei înseşi, care, potrivit susţinerilor recurentei s-ar regăsi în speţă, având caracteristicile cazului fortuit şi fiind aptă să conducă la exonerarea de răspundere civilă sau, cel puţin, la limitarea răspunderii acesteia.

Pentru a fi exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseşi (art. 1352 C. civ.) trebuie să aibă caracteristicile cazului fortuit - înlăturând practic, raportul de cauzalitate dintre fapta pârâtei şi prejudiciul suferit.

Potrivit art. 1351 alin. (3) C. civ., cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

Or, aşa cum au statuat cu privire la situaţia de fapt instanţele fondului, lipsa de experienţă a conducătorului ATV-ului a fost cea care a condus la răsturnarea motociclului şi provocarea leziunilor suferite prin cădere de către reclamantă.

Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta a contribuit sau chiar a provocat accidentul prin ridicarea în picioare şi balansarea ATV-ului, conform susţinerilor pârâtei.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că printr-un simplu raţionament logic, fără a fi necesară administrarea niciunei probe, doar din afirmaţiile făcute de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, în sensul că era în spatele motociclului care a venit în stânga şi pe spate, ar rezulta, din poziţia monociclului la cădere, că dezechilibrul s-a creat în zona din spate a mijlocului de transport, unde se afla pasagerul.

Această susţinere nu poate fi reţinută având în vedere, pe de o parte, că potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, iar pe de altă parte, aşa cum reiese din chiar argumentele recurentei, pentru a face un astfel de raţionament sunt necesare cunoştinţe aprofundate de fizică referitoare la modul de acţionare a forţelor gravitaţională şi de rotaţie asupra unui mijloc de transport aflat în mişcare, care nu intră în categoria elementelor pe care instanţa este ţinută să le ia la cunoştinţă din oficiu potrivit art. 251 C. proc. civ.

Ca atare, raportat la situaţia de fapt ce a rezultat din interpretarea probelor administrate în cauză, în mod corect a constatat curtea de apel că dispoziţiile art. 1352 din C. civ. nu sunt incidente în speţă.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare şi nici nu a motivat înlăturarea aplicabilităţii art. 1356 alin. (2) C. civ.

Această susţinere este nefondată, având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a reţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă o culpă concurentă sau exclusivă a reclamantei la producerea accidentului, că lipsa de experienţă a pârâtei în conducerea unui ATV sau a autovehiculelor în general nu constituie o cauză de înlăturarea sau de limitare a răspunderii şi că, faptul că o călătorie cu ATV-ul, în scop recreativ, pe drumuri neamenajate sau pe teren accidentat, presupune un risc mai mare de accidentare decât o călătorie obişnuită pe drum asfaltat, poate avea relevanţă la stabilirea întinderii daunelor morale, dar nu poate fi confundată cu o culpă concurentă.

Mai mult, Înalta Curte observă că prin motivele de apel, pârâta B. a recunoscut faptul că aceasta nu avea experienţă în manevrarea monociclului, susţinând că a refuzat în mod expres să fie însoţită de intimată în calitate de pasager, dar că a acceptat în final urcarea acesteia pe ATV datorită atitudinii insistente a intimatei, care ar fi afirmat că-şi asumă întreaga răspundere.

Deşi prima instanţă de fond a înlăturat aceste apărări ale pârâtei, motivat de faptul că nu au fost probate, prin motivele de apel nu s-a făcut nicio referire la eventuale probe noi care să fie analizate în dovedirea susţinerilor sale, aceasta reiterând doar solicitarea de administrare a probei testimoniale cu martorul D., ce a fost respinsă ca inadmisibilă de prima instanţă de fond (şi care a fost respinsă ca inadmisibilă, mai apoi, şi de instanţa de apel).

Dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Astfel, în cazul unui apel motivat, motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate la prima instanţă apelantul le va putea adăuga, prin criticile formulate, alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, cu condiţia ca acestea să nu contravină interdicţiei statuate prin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., şi anume să nu conducă la schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecăţii şi să nu constituie o pretenţie nouă în apel.

Totodată, aceste noi dovezi şi mijloace de apărare, faţă de cele de care partea s-a prevalat în primă instanţă, sunt legate, în principiu, de argumentele redate şi raţionamentul dezvoltat de prima instanţă în considerentele hotărârii atacate, de care părţile iau cunoştinţă în mod necesar după închiderea dezbaterilor şi pronunţarea soluţiei, prin comunicarea hotărârii.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, instanţa constată că pârâta B. a susţinut, în fundamentarea motivelor de apel, menite să combată argumentele primei instanţe, care a reţinut aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, necesitatea administrării probei testimoniale, însă a propus administrarea aceleiaşi probe inadmisibile, nereuşind să probeze teza susţinută.

Astfel, având în vedere că în recurs nu se pot produce probe noi, în afara celor cu înscrisuri, ce nu a fost administrată de recurenta-pârâtă, văzând şi faptul că instanţa de recurs nu are prerogativa de a da o altă evaluare probatoriului deja administrat în cauză, Înalta Curte, raportat la situaţia de fapt deja reţinută în dosar, constată ca fiind nefondate criticile recurentei referitoare la neîntrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acesteia.

Nefondată este şi critica recurentei referitoare la întinderea prejudiciului şi, respectiv, a despăgubirilor acordate intimatei-reclamante, în privinţa acestora neputându-se exercita controlul de legalitate, în sensul verificării dacă suma acordată de instanţa de fond constituie, sub aspectul cuantumului său, o satisfacţie echitabilă sau nu, având în vedere atât consecinţele negative suferite de reclamantă în plan fizic şi psihic precum şi scopul economico-social pentru care repararea prejudiciului a fost recunoscută de lege. Aceasta întrucât verificarea acestor aspecte presupune reanalizarea situaţiei de fapt din dosar şi a probelor administrate în cauză, deci a unor chestiuni ce ţin de temenicia hotărârii pronunţate.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte deduse judecăţii prin cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs implică o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, astfel că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 217 din 27 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 217 din 27 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 decembrie 2020.