High Court Upholds Contributory Negligence Finding in Fatal Drunk Driving Accident Case

Şedinţa publică din data de 09 decembrie 2020

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iulie 2016, pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul forţat E., solicitând obligarea acestora la plata sumei de câte 1.000.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, reprezentând daune morale, respectiv suma de 7.988,98 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul B. şi suma de 202 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa civilă nr. 196 din 02 martie 2017, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocate prin întâmpinare; a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul forţat E.; a obligat pârâta să achite reclamantei A. suma de 50.000 RON daune morale; a obligat pârâta să achite reclamantului B. suma de 50.000 RON daune morale şi suma de 6970,8 RON daune materiale; a obligat pârâta să achite reclamantului C. suma de 60.000 RON daune morale şi suma de 200 RON daune materiale.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 333 A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 196 din 02 martie 2017 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2016, pe care a schimbat-o, după cum urmează: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B., şi, în consecinţă, a respins în întregime acţiunea formulată de reclamanţii A., B., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C. în ceea ce priveşte cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale după defunctul F. şi, în consecinţă, a respins, în aceste limite, acţiunea reclamantului C., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a obligat pârâta S.C. D. S.A. să achite reclamantului C. suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale şi suma de 200 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a admiterii în parte a acţiunii formulate de reclamantul C. în nume propriu; a menţinut dispoziţiile din sentinţa apelată referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C. în nume propriu, conform dispoziţiei anterioare; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. în contra sentinţei civile nr. 196/02.03.2017 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar civil nr. x/2016; a obligat pe intimaţii-reclamanţi A., B., şi C. să plătească apelantei suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 1143 din 05 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii C., B. şi A. împotriva deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă; a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza Curţii de Apel Cluj, spre rejudecarea apelurilor; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei instanţei de apel privind cererea formulată de reclamantul C. în nume propriu, precum şi pe cele referitoare la menţinerea dispoziţiilor din sentinţa apelată cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

B. Al doilea ciclu procesual

1. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 260 A din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 196 din 02 martie 2017 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte cu privire la cuantumul dunelor morale stabilite în favoarea reclamanţilor în urma decesului lui F., pe care le-a majorat, după cum a urmează: - 10.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul BNR, în favoarea lui C., în loc de 40.000 RON; - 16.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul BNR, în favoarea lui A., în loc de 50.000 RON; - 16.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, la cursul BNR, în favoarea lui B., în loc de 50.000 RON; a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

2. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 260 A din 20 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., precum şi pârâta S.C. D. S.A.

2.1. Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Au criticat reclamanţii decizia recurată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

2.1.1. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., prin reţinerea unei culpe concurente a victimei şi diminuarea despăgubirilor, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au susţinut culpa exclusivă a conducătorului auto în producerea accidentului şi a consecinţelor acestuia, precum şi faptul că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte vinovăţia persoanelor cu privire la producerea evenimentului rutier din data 15 iunie 2014.

Prin raportare la art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., în mod greşit instanţa de apel a înlăturat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, iar aprecierea în legătură cu existenţa unei culpe comune prin aceea că victimele şi-au asumat în mod conştient riscul producerii unor consecinţe vătămătoare asupra stării lor de sănătate este eronată şi neconformă cu reglementările legale din dreptul comunitar sau din dreptul naţional.

Au susţinut recurenţii că, deşi nu există niciun text de lege care să-i excludă de la dreptul de a primi despăgubiri sau ca acestea să le fie diminuate, totuşi pârâta a invocat art. 28 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2001, care însă reglementează situaţia în care poate fi invocată culpa comună a victimei, şi anume când "persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului." Or, culpa presupune săvârşirea unei fapte ilicite şi în mod evident încălcarea unor norme legale, ipoteză care nu se regăseşte în cazul defunctului F. şi a fratelui său, C., în discuţie fiind doar teza asumării riscului care nu îşi găseşte aplicabilitate în speţă.

Astfel, au arătat recurenţii, doctrina şi practica judiciară în materie nu admit că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri, situaţie ce este reglementată prin art. 1355 alin. (3) din C. civ., potrivit cu care:

"răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii." Aşa fiind, interdicţia statuată prin dispoziţiile legale anterior menţionate se corelează cu cele ale legii fundamentale şi cele ale art. 64 şi art. 66 din C. civ. în materia drepturilor inerente persoanei fizice. În plus, art. 1355 alin. (4) din acelaşi cod stipulează că "declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu, nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei de a obţine plata despăgubirilor".

Prin urmare, teza asumării riscului produce efecte numai cu privire la prejudiciile patrimoniale înregistrate de victimă ce vizează bunuri mobile sau imobile.

Raportându-se la art. 12, pct. 23 şi art. 13 alin. (3) din Directiva Europeană 103/CE/2009, recurenţii au susţinut că scopul asigurării de tip RCA nu ar mai fi atins dacă s-ar exclude sau s-ar diminua despăgubirile acordate persoanelor prejudiciate în situaţia în care pasagerii autovehiculului aveau cunoştinţă de faptul că şoferul era sub influenţa băuturilor alcoolice şi nicio reglementare legală în materie nu exclude reclamanţii de a fi dezdăunaţi prin efectul Legii nr. 136/1996, în calitatea lor de persoane prejudiciate.

Faptul că pasagerul s-a aflat într-o maşină condusă de un şofer care era sub influenţa băuturilor alcoolice nu echivalează cu faptul că între prejudiciul înregistrat prin decesul victimei şi fapta ilicită a şoferului nu există raport de cauzalitate, context în care nu se poate vorbi de o culpă concurentă a pasagerului raportat la consecinţele acestui accident. Or, în cauză, astfel cum a rezultat din materialul probator, acţiunea intervenientului reprezintă o condiţie sine qua non ce a generat rezultatul şi fără de care acesta nu s-ar fi produs.

Făcând referire la decizia prealabilă nr. 12/2016, cu privire la interpretarea dată art. 1391 alin. (1) coroborat cu art. 1371 alin. (1) din C. civ., recurenţii au arătat că pretinsa contribuţie a victimei trebuie să constea într-o fapta ilicită şi să facă parte din lanţul cauzal generator al prejudiciului, context în care nu interesează atitudinea victimei în raport de fapta ilicită săvârşită de autor, ci contribuţia efectivă a acesteia la săvârşirea faptei de către autor, care trebuie să îmbrace una din formele de vinovăţie prevăzute de lege şi să fie aptă să genereze prejudiciul care nu s-ar fi produs în absenţa unei astfel de contribuţii.

Or, distinct de chestiunea culpei concurente şi aplicarea art. 1371 din C. civ., reclamanţii au calitatea de victime indirecte, rude ale decedatului, prin ricoşeu, al accidentului rutier şi nu de persoane vătămate corporal, care pretind un drept de despăgubire propriu, temeiul de drept pentru pretenţiile formulate fiind art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Sub un alt aspect criticat, recurenţii au susţinut că daunele morale trebuie stabilite într-un cuantum raportat la împrejurările concrete ale cauzei, la intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de către recurenţi. În situaţia recurenţilor, prejudiciul nu poate fi acoperit, iar aceştia nu pot fi repuşi în situaţia anterioară producerii prejudiciului, tocmai de aceea este necesar ca despăgubirile civile să nu aibă un caracter simbolic, ci trebuie să aibă menirea de a alina suferinţa victimelor indirecte, de a le recunoaşte suferinţa şi totodată de fi apreciat just, astfel încât să releve prejudiciul moral suferit în cauză. Ca atare, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, prin raportare şi la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii ce au fost consacrate pe cale jurisprudenţială.

Sub un ultim aspect criticat, recurenţii au susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care statuează asupra obligativităţii acordării daunelor morale, în caz de vătămare corporală şi deces, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Deşi în considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a arătat că decesul fiului şi fratelui le-a produs apelanţilor suferinţe psihice extrem de ridicate şi întinse în timp, nu a avut în vedere criteriile relevate de jurisprudenţa naţională, încălcând dispoziţiile legale anterior menţionate.

Or, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională care să contureze un sistem de referinţă la care să se raporteze atât justiţiabilii (victime directe şi indirecte), cât şi instanţele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispoziţiile legale să nu mai fie eludate. Astfel fiind, cuantificarea prejudiciului trebuie să fie unitară, nediscriminatorie şi încadrată în limitele stabilite de legislaţie.

Cu toate că jurisprudenţa constituie unul din criteriile legale prevăzute norma anterior menţionată, instanţa de apel nu a motivat care sunt argumentele pentru care practica instanţelor judecătoreşti naţionale este nerelevantă în cauză şi nici nu a făcut referire la aceste dispoziţii legale.

2.1.2. Hotărârea atacată este nemotivată şi cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, cu referire la cuantificarea prejudiciului, dar şi la respingerea probaţiunii cu martori pentru dovedirea prejudiciului moral, recurenţii au susţinut că motivarea cuantumului de 10.000 euro daune morale este superficială.

Instanţa de prim control judiciar era datoare, în opinia recurenţilor-reclamanţi, să procedeze la un examen propriu al situaţiei de fapt deduse judecăţii, funcţie de materialul probator, pe care însă l-a ignorat fără o argumentare. Mai mult decât atât, instanţa de apel nu a motivat înlăturarea apărărilor reclamanţilor cu privire la majorarea daunelor morale, nu a enumerat criteriile avute în vedere pentru cuantificarea daunelor morale acordate şi nici nu a făcut vorbire despre criteriile consacrate în doctrină şi jurisprudenţă pentru evaluarea prejudiciului moral.

Totodată, instanţa de apel era datoare să explice într-o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în soluţia dată cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a recurenţilor şi pentru micşorarea cuantumului daunelor morale pentru recurentul C..

Or, motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel cum s-a decis constant în jurisprudenţa naţională şi europeană.

2.2. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

A criticat pârâta decizia recurată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

2.2.1. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 raportat la art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din acelaşi cod.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a respins probele solicitate în rejudecare, ca nefiind utile soluţionării cauzei, contrar prevederilor art. 501 şi celor statuate prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de trimitere.

În plus, în baza aceluiaşi probatoriu, iniţial, instanţa de apel a respins în întregime acţiunea reclamanţilor pentru ca, în rejudecare, să admită apelul acestora şi să majoreze daunele morale.

Astfel fiind, încălcarea art. 501 atrage sancţiunea nulităţii absolute raportat la prevederile art. 174 alin. (2), atâta timp cât norma este imperativă şi interesul ocrotit este unul public. Altminteri, s-ar înfrânge ideea de justiţie, iar controlul efectuat de instanţele superioare în căile de atac ar fi iluzoriu, încălcându-se flagrant principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care instanţa inferioară nu ar ţine cont de cele statuate de instanţa superioară.

2.2.2. Hotărârea atacată cuprinde o motivare străină de natura cauzei sau este lipsită de motivare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Redând din considerentele de la pagina 7 a deciziei atacate, recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel este străină de natura cauzei, în condiţiile în care defunctul F. a fost adoptat cu efecte depline de la vârsta de 6 ani, nefiind vorba de o legătură obişnuită de afectivitate dintre părinţi şi copii, întrucât adopţia rupe legătura de rudenie cu părinţii biologici.

Cu privire la lipsa motivării, recurenta a susţinut că instanţa de apel s-a limitat la menţiunea "în raport de probaţiunea administrată", fără a o indica, ceea ce presupune că ar fi vorba despre aceea din primă instanţă, în condiţiile în care în rejudecare instanţa de apel a respins probele solicitate de părţi.

Or, instanţa de apel a majorat daunele morale acordate de prima instanţă, fără a preciza care sunt motivele şi probele pentru care se impune acordarea şi majorarea acestora, ceea ce echivalează cu o nemotivare prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană şi jurisprudenţa CEDO.

2.2.3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că instanţa de casare a reţinut faptul că, raportat la prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a, se impunea dovedirea existenţei unui prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului, respectiv fratelui reclamanţilor, urmând a fi administrate probe în dovedirea existenţei unei legaturi strânse şi neîndoielince de afecţiune pe care aceştia o aveau cu victima la momentul decesului, însă instanţa de apel, în rejudecare, nu a încuviinţat nicio cerere în probaţiune şi nici nu a indicat în considerente care sunt probele şi motivele pentru care acest prejudiciu moral a fost dovedit.

În condiţiile în care instanţa de apel a respins în rejudecare probele solicitate de părţi, decizia acesteia s-a bazat pe probaţiunea administrată în primă instanţă, însă aspectele relatate de martorul audiat nu fac dovada unei "legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune". Or, textul de lege precitat impunea dovedirea prejudiciului, câtă vreme victima fusese dată spre adopţie, nefiind în prezenţa unor legături fireşti de familie.

3. Apărările formulate în cauză

3.1. Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, prin care a invocat excepţia tardivităţii căii de atac, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că excepţia tardivităţii a fost invocată prin raportare la art. 485 din C. proc. civ. cu titlu de "precauţie", având în vedere că nu are la dispoziţie dovezile de comunicare a hotărârii atacate, iar pe fondul motivelor de recurs s-a apărat susţinând că, în considerarea art. 1371 din C. civ. şi a art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, instanţa de apel a diminuat daunele morale acordare reclamanţilor, procentul de contribuţie fiind reţinut în virtutea a două aspecte, respectiv faptul că victima putea evita producerea prejudiciului dacă, fiind conştient că şoferul se află sub influenţa băuturilor alcoolice, nu accepta să călătorească cu acesta şi să se supună unui asemenea risc, precum şi faptul că victima nu şi-a cuplat centura de siguranţă.

A mai arătat că reclamanţii se prevalează doar de o parte din paragraful redat din Directiva Europeană 103/CE/2009, respectiv de acele dispoziţii prin care se susţine necesitatea asigurării şi acordării despăgubirii, pentru toţi pasagerii din autovehicul inclusiv în situaţia în care aceştia ştiau sau ar fi trebuit să ştie că şoferul se află sub influenţa alcoolului, însă aceleaşi dispoziţii prevăd că existenţa asigurării în acest caz "nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislaţiei interne aplicabile sau nivelul despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident."

În alte cuvinte, scopul directivei este acela de a se garanta asigurarea tuturor pasagerilor din vehicul, fără a limita dreptul statelor de a reglementa condiţiile răspunderii ce ar putea fi imputată şi acestora. Or, din acest punct de vedere, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respectat prevederile directivei.

Cu privire la criticile aduse hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale, a susţinut că acestea vizează exclusiv aspecte de fapt ce ţin de cuantificarea prejudiciului moral, care excedează controlul de legalitate din recurs. Acelaşi caracter în are şi critica vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

3.2. Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care au invocat excepţia tardivităţii căii de atac, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, au arătat că motivarea instanţei de apel este amplă şi concisă pe toate aspectele invocate în recursul părţii adverse.

Totodată, au susţinut că niciunul dintre argumentele invocate în sensul că părinţii biologici ai victimei nu ar fi îndreptăţiţi să li se acorde daune morale, în interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., nu este susţinut de probele la care s-a făcut referire în motivarea deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi, prin care a reiterat apărările formulate.

4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 octombrie 2020, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursurilor, invocată de recurenţi, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 09 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

II.1. Recursul reclamanţilor este nefondat.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul, pe de o parte, pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., argumentând, în esenţă, reţinerea nelegală a culpei comune a victimei decedate, cu consecinţa diminuării daunelor morale acordate reclamanţilor victime prin ricoşeu (părinţi şi frate biologici ai victimei directe), rezultată dintr-o aplicare greşită a prevederilor art. 1371 din C. civ., cu referire la art. 1355, art. 1391 alin. (2) din acelaşi cod şi la art. 13 alin. (3) din Directiva nr. 2009/103/CE, precum şi aplicarea greşită a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, contrar atât principiilor echităţi şi proporţionalităţii, cât şi prevederilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva viciilor constând în lipsa motivării şi motivarea străină de natura cauzei.

Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuţie raţionamentul juridic al curţii de apel în cadrul căruia a fost reţinută culpa concurentă, în proporţie de 50%, a victimei decedate, Înalta Curte are a constata că, în raport de circumstanţele factuale concrete ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond pe baza probatoriului dosarului şi care excedează controlului de legalitate permis instanţei de recurs, curtea de apel a realizat o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., în deplin acord cu reperele de analiză şi cu raţiunile care fundamentează dezlegarea de principiu dată prin decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanţei supreme, invocată în motivele de recurs.

A reţinut, astfel, în mod judicios curtea de apel argumentul contribuţiei victimei la producerea prejudiciului, dedusă din împrejurările, deopotrivă culpabile, că a acceptat să urce în autoturismul condus de un şofer aflat sub influenţa băuturilor alcoolice şi că nu a purtat centura de siguranţă, deşi ocupa locul din dreapta faţă.

În concret, curtea de apel a reţinut, drept împrejurări relevante în lanţul cauzal generator al prejudiciului, faptul că accidentul auto s-a produs în timpul nopţii, la ora 2:20, iar toţi cei trei pasageri ai autoturismului - conducătorul auto, victima decedată F. şi reclamantul C. - consumaseră împreună alcool la momentul producerii accidentului (conducătorul auto având o alcoolemie de 1,80 g‰, iar victima decedată de 4,05 g‰); de asemenea, s-a reţinut pe baza constatărilor organelor de cercetare penală faptul că alcoolemia şoferului a determinat producerea tragicului eveniment, acesta conducând cu viteză excesivă, pe un carosabil acoperit cu polei, pe un tronson având curbe deosebit de periculoase, pierzând controlul autovehiculului şi provocând accidentul de circulaţie.

Drept urmare, curtea de apel a justificat în mod suficient şi adecvat atitudinea vinovată a victimei şi rolul său cauzal îndestulător de caracterizat, în complexul de împrejurări care au contribuit la producerea prejudiciului.

Relevanţă au, în contextul analizat, considerentele de principiu consacrate în decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanţei supreme, dată în dezlegarea modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., potrivit cu care:

"Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. (...). Prin urmare, (...), ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...). Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Nu poate fi primită teza culpei exclusive a conducătorului auto, despre care recurenţii au susţinut, fără temei, că a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul penal.

Înalta Curte are a observa faptul că, în procesul penal ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2014, finalizat cu o hotărâre de condamnare definitivă a conducătorului auto E. pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă, reclamanţii-recurenţi nu s-au constituit părţi civile. Ca atare, aceştia au optat pentru a obţine repararea prejudiciului în cadrul unei acţiuni civile separate, ce formează obiectul litigiului pendinte.

Or, potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei", teza a doua a acestui alineat fiind consacrată, în termeni aproape identici, şi de C. civ., în art. 1365.

Astfel fiind, ipoteza acţiunii în răspundere delictuală, dedusă judecăţii în litigiul pendinte, excedează domeniul autorităţii penalului asupra civilului, cum este configurat acesta prin normele juridice precitate.

Aceasta întrucât, vinovăţia autorului faptei ilicite (conducătorul auto) şi contribuţia concurentă a victimei decedate la producerea prejudiciului, deci culpa comună reţinută prin decizia civilă recurată, nu au fost tranşate în procesul penal, astfel încât să poată fi invocat, cu succes, vreun efect - negativ sau pozitiv - al autorităţii de lucru judecat a hotărârii de condamnare penală, în prezentul proces civil în care se analizează condiţiile răspunderii civile delictuale.

Contrar susţinerilor recurenţilor, curtea de apel nu a nesocotit nici prevederile art. 1355 ori ale art. 1391 alin. (2) din C. civ.. Concluzia se impune întrucât, pe de o parte, curtea de apel nu a reţinut aplicabilitatea vreunei cauze exoneratoare de răspundere, pentru a putea fi analizată incidenţa limitărilor ori interdicţiilor clauzelor de nerăspundere de natura celor la care se referă art. 1355 din C. civ.. Dimpotrivă, curtea de apel şi-a circumscris raţionamentul deductiv, la acele împrejurări reţinute în complexul cauzal care a configurat contribuţia concurentă la producerea prejudiciului, pe baza cărora a concluzionat în sensul că "victima putea în mod rezonabil să prevadă că exista un risc crescut de producere a unui accident de circulaţie în condiţiile în care şoferul se afla sub influenţa băuturilor alcoolice".

Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut corect ipoteza prejudiciului prin ricoşeu şi calitatea reclamanţilor de victime indirecte, îndrituite la acordarea de daune morale, în condiţiile art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., conformându-se, astfel, dezlegării obligatorii statuate în această chestiune, prin decizia de casare nr. 1143/2019 pronunţată în primul ciclu procesual.

Cu referire la critica recurenţilor care pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 alin. (3) din Directiva 2009/103/CE, Înalta Curte reţine că, deplin legal a argumentat curtea de apel conformitatea dreptului naţional cu scopul directivei, care este acela de a se garanta asigurarea tuturor pasagerilor din vehicul (inclusiv a celor care ştiau sau ar fi trebuit să ştie că şoferul era sub influenţa alcoolului în momentul accidentului, la care face referire art. 13 alin. (3), fără însă a limita dreptul statelor membre de a reglementa condiţiile răspunderii civile imputate acestor persoane, aspect care rezultă în chip limpede din preambulul directivei, partea finală a punctului 23 ("Faptul că aceşti pasageri beneficiază de asigurarea auto obligatorie nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislaţiei interne aplicabile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident").

Examinând, în continuare, criticile referitoare la greşita aplicare a criteriilor de cuantificare a daunelor morale acordate reclamanţilor, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1143/05.06.2019, s-a dezlegat, cu caracter obligatoriu, îndrituirea reclamanţilor la daune morale în baza art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., în calitatea lor de părinţi şi frate biologici ai victimei decedate, cu condiţia dovedirii existenţei unui prejudiciu moral şi a legăturii strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care o aveau cu aceasta la momentul producerii accidentului.

Deducţia curţii de apel, în sensul existenţei legăturilor puternice de afecţiune şi a suferinţei psihice semnificative produse reclamanţilor prin moartea victimei, s-a întemeiat pe următoarele împrejurări de fapt reţinute în baza probatoriului dosarului: victima a fost adoptată la vârsta de 6 ani de o mătuşă maternă, însă a revenit în familia biologică la vârsta de 12 ani, locuind împreună cu reclamanţii tată şi frate, până la decesul survenit la vârsta de 27 de ani; s-au comportat ca o familie firească, şi-a continuat studiile şi, după divorţul mamei biologice şi plecarea ei la muncă în străinătate, a păstrat legătura cu aceasta, vizitând-o; mai mult decât atât, familia biologică a fost cea care a realizat ceremonia de înmormântare şi praznicele tradiţionale ulterioare.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că au fost aplicate greşit criteriile de cuantificare a daunelor morale, fiind nesocotite atât principiile echităţii şi proporţionalităţii, cât şi prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Înalta Curte are în vedere că, pentru situaţia despăgubirilor solicitate în cazul vătămării corporale sau a decesului unei persoane, cu titlu de daune morale, norma juridică enunţată anterior face trimitere generic la legislaţia şi jurisprudenţa din România. De lege lata, la nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a daunelor morale solicitate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, instanţele judecătoreşti statuând în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului, în echitate.

În acest sens, în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, în materia daunelor morale, s-a statuat în sensul păstrării unui raport de proporţionalitate între dauna suferită şi despăgubirea acordată. În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională, Înalta Curte reţine că instanţele de judecată au obligaţia de a se raporta la acele hotărâri judecătoreşti care, în concret, ar putea reprezenta jurisprudenţă relevantă pentru cauza dedusă judecăţii.

Or, curtea de apel a particularizat, pentru cazul concret dedus judecăţii, existenţa unui prejudiciu de afecţiune şi a realizat, printr-o apreciere globală, ce dă expresie principilor echităţii şi proporţionalităţii, cuantificarea prejudiciului moral produs reclamanţilor în privinţa cărora s-a stabilit existenţa unei legături puternice de afecţiune cu victima directă.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, câtimea despăgubirilor acordate nu poate fi considerată nicidecum ca având un caracter simbolic, fiind de principiu admis în doctrină şi jurisprudenţă că sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare şi nici să se constituie în venituri nejustificate pentru victime.

În strânsă legătură cu analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., căruia îi sunt subsumate toate criticile de nelegalitate anterior reţinute ca având caracter nefondat, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici criticile vizând lipsa motivării sau motivarea străină de natura cauzei, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din acelaşi cod.

În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel a verificat atât situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond, cât şi modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reţinute, realizând propria reapreciere a probatoriului dosarului şi examinarea concretă şi efectivă a apărărilor şi criticilor din apel, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurenţilor prin care se susţine că este "superficială", "sumară şi confuză" motivarea criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale.

Înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Din această perspectivă, motivarea deciziei atacate respectă atât exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi principiile jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că instanţa de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

II.2. Recursul pârâtei este, de asemenea, nefondat.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., argumentând, în esenţă, că a fost nesocotită îndrumarea obligatorie din decizia de casare referitoare la administrarea probelor în rejudecare, contrar normei de ordine publică reglementate de art. 501 din C. proc. civ. că decizia recurată fie este lipsită de motivare, fie cuprinde o motivare străină de natura cauzei, cu referire la legătura de afecţiune cu victima decedată şi la majorarea daunelor morale acordate reclamanţilor; că au fost aplicate greşit prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., cu referire la dovedirea legăturii strânse şi neîndoielnice de afecţiune care să conducă la concluzia existenţei prejudiciului moral.

Cu referire la primul motiv de recurs, reglementat de art. 485 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că, prin decizia de casare nr. 1143/05.05.2019 dată în primul ciclu procesual, instanţa supremă a tranşat chestiunea calităţi procesuale active a reclamanţilor, "în sensul că recurenţii-reclamanţi C., B. şi A., în calitatea lor de părinţi şi frate biologici ai defunctului adoptat cu efecte depline, pot fi încadraţi în sintagma prevăzută de art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., în ceea ce priveşte cererea acestora de acordare a daunelor morale, cu condiţia dovedirii existenţei unui prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului şi fratelui lor, sens în care urmează a fi administrate probe în vederea verificării existenţei unei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care aceştia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia".

Într-adevăr, în rejudecare, instanţa de trimitere a respins ca inutile cererile în probaţiune formulate de ambele părţi, măsura fiind consemnată în partea introductivă a deciziei recurate şi fiind motivată în sensul că, raportat la teza probatorie, toate aspectele sunt dovedite prin înscrisuri şi alte mijloace de probă deja administrate.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", această normă de ordine publică, sancţionată cu casarea în caz de neconformare a instanţei de trimitere, reflectând organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi urmărind asigurarea omogenităţii soluţiilor de interpretare a unora şi aceloraşi norme juridice.

Însă, în considerarea motivelor de recurs, esenţialmente vizând numai nelegalitatea hotărârii atacate, precum şi în considerarea funcţiei primordiale a instanţei de recurs de verificare a interpretării şi aplicării corecte a legii, în actuala reglementare a C. proc. civ. nu au mai fost preluate în întregime prevederile art. 315 alin. (1) din vechea reglementare, în sensul căruia hotărârea instanţei de recurs era obligatorie şi cât priveşte "necesitatea administrării unor probe".

Drept urmare, norma de ordine publică reglementată de art. 501 alin. (1) statuează numai asupra caracterului obligatoriu pentru judecătorul fondului al dezlegării date problemei de drept de către instanţa de recurs, nu şi al necesităţii administrării unei probe, această din urmă ipoteză fiind reglementată, bunăoară, în cazul deciziei instanţei de apel, al cărei caracter obligatoriu priveşte şi necesitatea administrării unor probe, conform art. 480 alin. (3) teza finală.

Or, în cauză, problema de drept dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia de casare a vizat modalitatea de interpretare a art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., în sensul includerii reclamanţilor în sfera destinatarilor acestei norme (victime prin ricoşeu), în condiţiile anume prescrise de legiuitor, referitoare la dovedirea existenţei prejudiciului moral.

Ca atare, îndrumarea referitoare la administrarea probatoriului, la care cu adevărat nu s-a conformat instanţa de trimitere, nu poate avea semnificaţia juridică pretinsă de recurentă, în sensul de a atrage sancţiunea casării deciziei curţii de apel, întrucât nu are ataşat efectul obligatoriu afirmat, excedând domeniului de aplicabilitate al normei de ordine publică consacrate de art. 501 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, primul motiv de recurs este nefondat.

Examinând, în continuare, criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere raţiunile expuse în cadrul analizării tezei de nelegalitate similare din recursul părţii adverse, deopotrivă valabile şi în cazul acestui de-al doilea recurs, în sensul de a reţine claritatea, consecvenţa şi necontradictorialitatea motivării deciziei atacate, care cuprinde răspunsuri specifice sau explicite la fiecare motiv de apel, făcând posibil prezentul control de legalitate.

Contrar susţinerilor recurentei, considerentul de la pagina 7, alin. (6) nu poate fi considerat străin de natura cauzei, câtă vreme el este integrat construcţiei argumentative care fundamentează legătura afectivă reciprocă şi intensitatea durerii sufleteşti pricinuite reclamanţilor prin moartea victimei.

Tot astfel, nu poate fi considerată ca fiind afectată de viciul lipsei motivării ori al motivării insuficiente, decizia curţii de apel prin care au fost majorate daunele morale acordate reclamanţilor (de la 50.000 RON la 16.000 euro, respectiv de la 40.000 RON la 10.000 euro), câtă vreme determinarea cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciului de afecţiune suferit de reclamanţi s-a realizat în cadrul unui raţionament juridic detaliat, logic şi convingător al instanţei de apel, după cum s-a argumentat în cele ce preced.

Prin urmare, şi cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat.

Luând în examinare criticile subsumate ultimului motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi în privinţa acestora.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a prezumat existenţa prejudiciului afectiv, astfel cum legiuitorul stabileşte în privinţa celorlalte categorii de persoane care intră în sfera destinatarilor normei juridice precitate.

Dimpotrivă, conformându-se întocmai dezlegării obligatorii din decizia de casare, curtea de apel a cercetat îndeplinirea în cauză a condiţiei legale prescrise de textul de lege, în sensul că a realizat propria reapreciere a probatoriului dosarului şi a verificat atât situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond, cât şi modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reţinute, concluzionând în sensul existenţei prejudiciului moral, care constă în suferinţa psihică semnificativă pe care au încercat-o reclamanţii, din cauza pierderii persoanei în raport cu care s-a probat legătura puternică de afecţiune.

În realitate, criticile recurentei referitoare la inexistenţa prejudiciului moral urmăresc reaprecierea probatoriului şi reevaluarea situaţiei de fapt, ceea ce intră în mod evident în sfera controlului de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Nu în ultimul rând, se cuvine a aminti şi rolul determinării despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate nepatrimonial, care vizează efectul compensatoriu, urmărind alinarea suferinţei pricinuite, şi care nu încearcă preţuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viaţă fiind inestimabil şi incontestabil.

În consecinţă, ambele recursuri se vădesc a fi nefondate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă.

Reţinând culpa procesuală a ambelor părţi şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A., B. şi C., precum şi de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 260 A din 20 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 decembrie 2020.