Forfeiture clause inapplicable to final installment; ownership transfer judgment upheld.

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 1.11.2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, precum şi intabularea dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare cu privire la imobilul clădire (astfel cum este descris în antecontractul de vânzare-cumpărare şi în cartea funciară a imobilului, având suprafaţa utilă de 153,49 mp) situat în Cluj-Napoca, judeţul Cluj, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca, provenit din conversia de pe hârtie nr. x, AL1 cu nr. cad. x, imobil ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/28.07.2015 de BNP C..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 237/F/8.05.2019, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a admis acţiunea şi, în consecinţă: a obligat pârâtul să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul construcţie situat în Municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, provenit din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x, cu nr. cadastral x, compusă din: parter - hol, living, bucătărie şi loc de luat masa, baie, debara, garaj, terasă; mansardă - 2 camere, hol cu casa scării, dormitor, 2 băi, cu suprafaţa de 153,49 mp, cu privire la care părţile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.07.2015 de Notar public C., iar în caz contrar, hotărârea va ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare; a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul descris cu titlu de drept cumpărare, cu cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 14.764,11 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 220/A/23.10.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că decizia a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1553 C. civ. şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1552 C. civ., totodată, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1669, art. 1279 şi art. 1556 C. civ.

Recurentul a făcut referire la situaţia de fapt şi la probele administrate, susţinând că, deşi anumite constatări ale instanţei de apel întemeiate pe clauzele antecontractului de vânzare - cumpărare sunt corecte, prin decizia recurată se adaugă la lege în privinţa momentului plăţii ultimei tranşe din preţ.

Astfel, data plăţii ultimei tranşe a preţului a fost expres reglementată de părţi prin antecontract, respectiv până la 30.08.2018, dată la care avea să opereze şi transferul dreptului de proprietate.

Or, reţinând că plata ultimei tranşe din preţ urma să aibă loc la momentul autentificării contractului de vânzare - cumpărare, instanţa a făcut nu doar o interpretare eronată a antecontractului, ci îl modifică fundamental, iar intervenţia nepermisă a instanţei de judecată trebuie sancţionată prin anularea hotărârii.

Pe cale de consecinţă, sunt lipsite de relevanţă operaţiunile ulterioare datei de 30.08.2018, stabilite în mod imperativ de părţi ca dată limită şi care au fost reţinute în mod greşit de către instanţa de apel.

Atât data de 6.09.2019, pentru care reclamanta a notificat pârâtul în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare - cumpărare, cât şi data de 10.09.2018, la care s-a prezentat avocatul pârâtului, sunt plasate după data de 30.08.2018.

Faptul că promitentul cumpărător a iniţiat această semnare după data limită la care trebuia efectuată plata integrală a preţului şi implicit, transferul dreptului de proprietate, nu este de natură a modifica antecontractul semnat, în sensul prorogării tacite a termenului limită până la care avea să se perfecteze tranzacţia în formă autentică, împotriva voinţei exprimate neechivoc.

Demersurile promitentei cumpărătoare ar fi fost legitime numai în situaţia în care, deşi ar fi efectuat plata ultimei tranşe din preţ anterior datei de 30.08.2018 şi l-ar fi notificat pe pârât a se prezenta la notar în data de 30.08.2018, acesta ar fi refuzat, însă nu aceasta a fost situaţia în speţă.

De asemenea, este lipsită de relevanţă faptul, constatat de instanţa de judecată, conform căruia notarul public, in cuprinsul încheierii examinate, a confirmat faptul că la data de 6.09.2018 era programată atât semnarea contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică, cât şi semnarea contractului de ipotecă între reclamantă şi D., Sucursala Cluj, cu privire la ultima tranşă din preţ.

Recurentul a mai arătat faptul că raţionamentul instanţei de judecată potrivit căruia pârâtul nu avea intenţia de a semna contractul translativ de proprietate este greşit, întrucât acesta nu avea intenţia de a face altceva decât ceea ce era expres reglementat în contract. Or, ceea ce i s-a pretins exceda dispoziţiilor contractului semnat, care stipula în mod neechivoc un termen limită pentru semnarea contractului în formă autentică, termen nerespectat din culpa exclusivă a reclamantei.

Prin motivele de recurs, a fost criticată aprecierea instanţei potrivit căreia antecontractul semnat nu ar conţine un pact comisoriu, în condiţiile în care este pe deplin incident art. 1553 C. civ., pactul comisoriu inserat fiind în deplină concordanţă cu exigenţele legiuitorului. Instanţa de judecată nu poate trece peste dispoziţiile actului semnat şi asumat de către părţi. Acest antecontract nu a fost modificat printr-un act menit a proroga termenul limită, astfel încât toate demersurile efectuate de către promitenta cumpărătoare după data de 30.08.2018 excedează cadrul contractual şi legal incident.

Instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a normei de drept material, în sensul că a omis să verifice incidenţa art. 1553 C. civ., reţinând în schimb art. 1552, deşi acesta nu conţine dispoziţii incidente în cazul de faţă.

Spre deosebire de reglementarea consacrată de vechiul C. civ., în care pactele comisorii nu erau prevăzute în mod expres, acestea fiind un rezultat al dezbaterilor doctrinare şi ale jurisprudenţei, noul Cod prevede nu doar mecanismul rezoluţiunii/rezilierii unilaterale, ci şi posibilitatea operării acesteia în baza unor pacte comisorii, aspect ce rezultă din art. 1553 C. civ.

Pactul comisoriu are ca efect rezoluţiunea/rezilierea de drept a contractului, însă este necesar ca prin acordul părţilor să fi fost prevăzut în mod expres care sunt obligaţiile a căror neexecutare atrage acest remediu contractual. Această cerinţă legală a fost denumită în doctrină regula specializării pactului comisoriu, având drept consecinţă ineficienţa unui pact care conţine doar referiri generale la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Întrucât în antecontract a fost inclus un pact comisoriu care opera de plin drept în cazul neexecutării obligaţiilor prevăzute, nu era necesară notificarea promitentului cumpărător, în aplicarea art. 1553 alin. (2) C. civ.

Chiar şi în situaţia în care notificarea ar fi fost necesară, această condiţie este oricum îndeplinită, având în vedere faptul că din încheierea de certificare nr. 3/10.09.2018 întocmită de notar E. reiese în mod neîndoielnic intenţia pârâtului de a nu mai încheia contractul, dând efectivitate pactului comisoriu, legea impunând doar modalitatea scrisă a notificării, fără a preciza exact ce formă trebuie să îmbrace aceasta.

Totodată, fiind vorba despre un pact comisoriu, nu era necesar nici un mandat prin care avocatul să îl reprezinte pe promitentul vânzător pentru alte demersuri decât cele de a comunica poziţia acestuia.

În aceste condiţii, ar fi trebuit reţinut că mandatarul convenţional, domnul avocat F., a fost prezent, în numele şi pe seama pârâtului, în baza mandatului acordat, pentru a prezenta poziţia acestuia cu privire la situaţia antecontractului, respectiv pentru a învedera o dată în plus că termenul limită până la care se putea încheia contractul translativ de proprietate în acord cu angajamentul reciproc a fost 30.08.2018, termen depăşit şi că, la împlinirea acelui termen, pârâtul a înţeles să dea efectivitate clauzei din antecontract care îi permitea să-i pună în vedere promitentului cumpărător să elibereze imobilul şi să valorifice imobilul, urmând a-1 despăgubi pe acesta din suma obţinută din vânzare, la nivelul sumelor pe care i le-a achitat pârâtului.

Recurentul a susţinut, totodată, că, în mod greşit, instanţa de judecată a reţinut reaua sa credinţă pentru a nu se fi prezentat la notar la o dată ulterioară celei agreate contractual, dând efect juridic faptelor/alegaţiilor reclamantei cu încălcarea prevederilor înscrisului semnat care trebuie să prevaleze.

Fiind vorba despre un moment ulterior termenului de 30.08.2018, este fără relevanţă analizarea bunei sau relei credinţe, pârâtul fiind îndreptăţit să refuze încheierea contractului de vânzare - cumpărare, clauza din antecontract care prevede că neachitarea la timp a ultimei tranşe duce la încetarea de drept a antecontractului fiind acceptată pe deplin de către intimată, aceasta fiind în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la consecinţele nerespectării clauzei.

Contrar celor reţinute de instanţă, chiar dacă în mod formal instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere care să vizeze rezoluţiunea, aceasta avea, în virtutea rolului său activ, atât dreptul cât şi obligaţia de a cerceta sub toate aspectele situaţia litigioasă cu care a fost învestită. Astfel, o verificare simplă ar fi permis instanţei să constate că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de legiuitor pentru admiterea cererii reclamantei. Concluzia se desprinde neechivoc din analiza coroborată a textelor legale invocate de către reclamantă, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, şi, mai apoi, de către instanţa de judecată care foloseşte ca temei de drept, respectiv cele ale art. 1669, art. 1279 şi art. 1556 C. civ.

Cât priveşte aprecierea instanţei conform căreia la data de 30.08.2018 reclamanta era în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale asumate la data la care a notificat pârâtul să se prezinte la notar, deoarece avea aprobată solicitarea de credit pentru ultima tranşă din preţ, recurentul a arătat că, având în vedere că data la care urma să se efectueze ultima tranşă era cunoscută de promitenta cumpărătoare încă de la încheierea antecontractului, aceasta trebuia să depună toate diligentele ca măcar la acea dată să transfere pârâtului respectiva sumă, nu să aştepte să se împlinească acel termen ca abia atunci să îi fie aprobată solicitarea de credit, deci plata urmând să se facă ulterior, la un moment care depăşea termenul stabilit.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. şi a fixat termen de judecată la data de 8 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul pârât a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul - pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1553 C. civ. referitoare la pactul comisoriu, în condiţiile în care în antecontractul de vânzare - cumpărare a unei construcţii, încheiat de părţi în formă autentică la data de 28.07.2015, a fost inclus un pact comisoriu, potrivit căruia neachitarea ultimei tranşe din preţ la data stabilită atrage desfiinţarea de drept a contractului. Din acest motiv, nu era necesară nici notificarea promitentului cumpărător - reclamanta din cauză -, nici un mandat de reprezentare pentru alte demersuri în afară de cel de a comunica poziţia promitentului vânzător în sensul rezoluţiunii de drept a antecontractului.

S-a mai susţinut prin motivele de recurs că, omiţând verificarea dispoziţiilor art. 1553 C. civ., instanţa de apel a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 1552 C. civ. referitoare la rezoluţiunea unilaterală. Totodată, menţinându-se prin decizia de apel admiterea cererii de chemare în judecată, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1669 şi art. 1279 C. civ. referitoare la promisiunea de vânzare, respectiv de cumpărare, deoarece nu a fost vorba despre un refuz al pârâtului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică şi nici nu erau îndeplinite toate condiţiile de validitate pentru a opera transferul dreptului de proprietate. S-a făcut referire şi la prevederile art. 1556 C. civ.

Criticile recurentului - pârât nu sunt fondate, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat în mod corect că antecontractul de vânzare - cumpărare nu cuprinde un pact comisoriu pentru ipoteza neplăţii la termen a ultimei tranşe din preţ.

Potrivit art. 1553 alin. (1) C. civ., "Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului."

Pe acest temei, este necesar ca înţelegerea părţilor să cuprindă în mod expres şi neechivoc menţiunea că neexecutarea unor obligaţii, anume prevăzute, atrage desfiinţarea de drept ex tunc a convenţiei, ceea ce nu este cazul în speţă.

Este adevărat că, astfel cum s-a reţinut prin decizia recurată, părţile au prevăzut în antecontract obligaţia promitentei cumpărătoare ca, în cazul în care nu achită la termen o tranşă din preţ, să elibereze imobilul în termen de 30 zile, urmând ca întreaga sumă achitată până la acea dată să fie restituită de promitentul vânzător din preţul încasat de acesta din vânzarea ulterioară a aceluiaşi imobil către un terţ, dar nu mai târziu de 6 luni.

O asemenea clauză, chiar dacă s-ar considera că include un pact comisoriu, nu are în vedere, însă, prin modul în care este formulată, şi ultima tranşă din preţ, a cărei executare are un regim juridic diferit de al celorlalte tranşe, analizat în mod corect de către instanţa de apel.

Astfel, potrivit înţelegerii părţilor, ultima tranşă din preţ trebuia achitată până la data de 30.08.2018 şi tot până la aceeaşi dată trebuia încheiat contractul de vânzare - cumpărare în formă autentică, ceea ce relevă simultaneitatea executării acestor obligaţii reciproce.

Or, a considera că neexecutarea obligaţiei privind plata tranşei de preţ finale atrage rezoluţiunea de drept a antecontractului, independent de îndeplinirea ori neîndeplinirea obligaţiei promitentului vânzător vizând încheierea vânzării în formă autentică, înseamnă a institui o altă ordine de executare a obligaţiilor decât cea prevăzută de părţi şi a ignora voinţa părţilor în privinţa caracterului simultan al acestora.

Este de precizat că întreaga apărare calificată a pârâtului în prezenta cauză, consecventă conduitei adoptate prin avocatul ales pe parcursul derulării raportului contractual, se bazează pe afirmarea implicită a obligaţiei de executare a diferenţei de preţ prioritar îndeplinirii obligaţiei promitentului vânzător de încheiere a contractului în formă autentică, chiar dacă abia în recurs a articulat, în mod explicit, această aserţiune. Formularea explicită a tezei privind subordonarea executării propriei obligaţii plăţii în prealabil a ultimei tranşe din preţ confirmă premisa apărării concepute încă din cursul judecăţii în primă instanţă, iar instanţa de apel, de altfel, a şi analizat clauzele antecontractului în privinţa ordinii de executare a obligaţiilor.

Se constată, în acest sens că, în interpretarea recurentului, neplata integrală a preţului justifică activarea pactului comisoriu şi exclude caracterul nejustificat al refuzului său de încheiere a contractului.

Aceste susţineri ale pârâtului, în combaterea aprecierii instanţei de apel referitoare la simultaneitatea executării obligaţiilor reciproce în discuţie, nu iau, însă, în considerare prevederile art. 1555 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care "Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel."

Norma citată consacră regula simultaneităţii obligaţiilor, în sensul că, în absenţa unei prevederi exprese în convenţia părţilor sau dacă nu reiese contrariul din circumstanţele încheierii convenţiei ori din alte împrejurări relevante, invocate ca atare, obligaţiile trebuie executate concomitent.

Or, în prezenta cauză, antecontractul de vânzare - cumpărare nu conţine, contrar celor susţinute de către recurentul - pârât, o prevedere expresă în sensul că obligaţia promitentului vânzător de a se prezenta la notar şi de a încheia actul în formă autentică era subsecventă obligaţiei de achitare a restului de preţ. Dimpotrivă, faptul că ambele obligaţii aveau aceeaşi dată - limită, fără alte menţiuni privind prioritatea uneia faţă de cealaltă, relevă tocmai intenţia părţilor ca acestea să se execute concomitent, ceea ce înseamnă plata diferenţei de preţ la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare în formă autentică, astfel cum, în mod corect, a stabilit instanţa de apel, confirmând constatările primei instanţe pe acest aspect.

În consecinţă, simultaneitatea executării obligaţiilor legate de aceeaşi scadenţă - avându-se în vedere, totodată, faptul că, potrivit antecontractului, în cazul neexecutării obligaţiei de către promitentul vânzător, celalaltă parte avea dreptul să solicite instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare - împiedică o interpretare a clauzelor contractuale, astfel cum au fost formulate, în sensul că ar conţine un pact comisoriu privind plata ultimei tranşe din preţ.

În aplicarea art. 1553 alin. (1) C. civ., citat anterior, doar o clauză expresă şi neechivocă în legătură cu această obligaţie a promitentului cumpărător ar fi exprimat intenţia părţilor ca neexecutarea ei să conducă la rezoluţiunea de drept a convenţiei, independent de executarea ori de neexecutarea obligaţiei asumate de promitentul vânzător.

Faţă de cele expuse, urmează a respinge susţinerile recurentului referitoare la existenţa unui pact comisoriu pentru ipoteza neplăţii la termen a ultimei tranşe din preţ.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia nu era necesară punerea în întârziere a reclamantei cu privire la diferenţa de preţ, cât timp a fost infirmată premisa existenţei pactului comisoriu pe care se bazează această susţinere, nefiind, astfel, incident art. 1553 alin. (2) C. civ. (recurentul invocând, de fapt, situaţia de excepţie din această normă), în conformitate cu care "În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării."

Pentru aceeaşi raţiune, urmează a fi înlăturate şi susţinerile referitoare la întinderea mandatului acordat de către pârât avocatului său, în legătură cu reprezentarea în faţa notarului public în data de 10.09.2018, din moment ce au fost formulate tot în considerarea existenţei pactului comisoriu.

Cât priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1552 C. civ. referitoare la rezoluţiunea unilaterală de către instanţa de apel, care a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele de aplicare a acestei norme, se constată că recurentul nu critică însăşi concluzia la care a ajuns instanţa, ci îi reproşează acesteia verificarea incidenţei în cauză a normei, în condiţiile în care aplicabil este art. 1553 C. civ., ce reglementează pactul comisoriu, şi nu art. 1552.

Întrucât recurentul nu a învestit instanţa de recurs cu cercetarea condiţiilor de operare a rezoluţiunii unilaterale, este suficient a se arăta, faţă de criticile formulate, că instanţa de apel a procedat la verificarea incidenţei art. 1552 C. civ. socotindu-se învestită pe acest aspect prin susţinerile pârâtului, care a pretins că a notificat reclamanta cu privire la intenţia de rezoluţiune unilaterală a contractului.

Prin motivele de recurs, această apreciere nu a fost criticată ca atare, recurentul subliniind doar lipsa de relevanţă a prevederilor art. 1552 C. civ., motiv pentru care, avându-se în vedere şi respingerea criticilor vizând aplicabilitatea art. 1553 C. civ., Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentului în legătură cu art. 1552 C. civ.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor de validitate pentru admiterea cererii de chemare în judecată şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contrat, în baza antecontractului de vânzare - cumpărare, se constată că susţinerile recurentului nu conţin critici de nelegalitate a deciziei recurate, susceptibile de a fi analizate în raport de vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul contestă aprecierile instanţei de apel vizând caracterul justificat sau nejustificat al neexecutării obligaţiilor asumate de părţi prin antecontractul de vânzare - cumpărare.

Pe acest aspect, instanţa de apel, reţinând că obligaţia de plată a ultimei tranşe din preţ trebuia achitată chiar la data încheierii în formă autentică a contractului de vânzare - cumpărare, aşadar simultan cu obligaţia pârâtului, a constatat refuzul nejustificat al acestuia din urmă în îndeplinirea propriei obligaţii asumate, inclusiv reaua sa credinţă, precum şi absenţa oricărei culpe a reclamantei în ceea ce priveşte întârzierea plăţii (plata integrală a preţului fiind făcută în cursul lunii septembrie 2018).

Ca elemente de fapt relevante au fost reţinute, printre altele, împrejurarea că, la data scadenţei - 30.08.2018, reclamanta avea aprobată solicitarea de credit pentru ultima tranşă din preţ, astfel încât era în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale la momentul notificării pârâtului pentru a se prezenta la notar, în timp ce pârâtul a fost cel care i-a solicitat reclamantei stabilirea unei date în luna septembrie, când urma să se întoarcă în ţară, pentru perfectarea contractului în formă autentică.

Situaţia de fapt astfel stabilită, pe baza probelor administrate, nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, deoarece atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, care nu se subsumează niciunuia dintre cazurile care pot conduce la casarea deciziei.

În aceste condiţii, urmează ca susţinerile recurentului ce nu relevă critici de nelegalitate la adresa deciziei de apel să fie înlăturate.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs în cuantum de 4.108 RON, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare (cost carburant), conform dovezilor de la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 220/A din data de 23 octombrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.108 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.