Mandate damages claim barred by res judicata; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei, obligarea pârâtului (mandant) la acoperirea prejudiciului mandatarului ANL, suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului, în suma de 429.345,51 RON, la care se vor adăuga sumele pe care pârâtul le va pretinde în viitor de la reclamant cu titlu de "lipsă de folosinţă" (prejudiciu viitor cert).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele noul C. proc. civ., art. 970, 1547-1549 C. civ. şi contractul de mandat.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de soluţia definitivă şi irevocabilă pronunţată în dosarul nr. x/2011, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

De asemenea, pârâtul a formulat cerere reconvenţională, solicitând anularea actelor adiţionale x din data de 2 august 2012 şi 2 din data de 4 martie 2015 la contractul de construire 1631 din data de 5 decembrie 2005 şi introducerea în cauză a S.C. B. S.R.L., urmând ca persoana chemată în garanţie să fie eventual obligată la plata despăgubirilor solicitate şi obţinute de către reclamantă.

La termenul de judecată din data de 1 martie 2016, instanţa a încuviinţat, în principiu, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât.

Prin încheierea din data de 18 martie 2016, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către pârâtul A..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 364 din data de 23 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în contradictoriu cu pârâtul A., a respins, ca rămase fără obiect, atât cererea reconvenţională, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul A. în contradictoriu cu chemata în garanţie B. S.R.L., prin administrator judiciar C. S.R.L., şi a luat act că pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 1275A din data de 25 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 364 din data de 23 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A. şi cu intimata-chemată în garanţie B. S.R.L., prin administrator judiciar C..

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

II.1. Motivele de recurs formulate de reclamantă

Recurenta-reclamantă, prin memoriul de recurs, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, în rejudecare după casare, admiterea acţiunii pe care a formulat-o şi obligarea intimatului-pârât la acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat, în sumă de 429.345,51 RON, la care se vor adaugă sumele pentru viitor.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a învederat cele ce succed:

- nemotivarea hotărârii atacate sub aspectul reţinerii autorităţii de lucru judecat;

- motivarea instanţei, sub acest aspect, nu oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia reţinută;

- referirea la puterea de lucru judecat a deciziei din procesul anterior reprezintă de fapt o nemotivare a hotărârii, instanţa de apel ignorând faptul că în sistemul juridic deciziile similare nu constituie izvor de drept, instanţa fiind obligată să se raporteze la particularităţile fiecărei speţe în parte;

- nu este suficient să se demonstreze o similitudine între cazurile aflate pe rolul instanţelor pentru a se putea invoca puterea de lucru judecat, pentru că, dacă ar fi aşa, s-ar ajunge, în practică, la obţinerea unei soluţii unice în dosare diferite, cu elemente faptice diferite, doar în considerarea faptului că anumite chestiuni asemănătoare au fost tranşate deja; ar fi nesocotit rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevederile art. 22 C. proc. civ. - în special, alin. (7) - devenind unele cu aplicabilitate extrem de restrânsă;

- dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti, întrucât aceasta este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei;

- o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării;

- dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina tribunalului, obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005);

- prezenta cauză are ca obiect răspunderea mandantului (intimat-pârât) pentru prejudiciul cauzat mandatarului (recurenta-reclamantă) cu ocazia îndeplinirii mandatului, fiind întemeiată exclusiv pe contractul de mandat;

- ceea ce s-a supus analizei instanţei a fost atitudinea de rea-credinţă de care a dat dovada intimatul-pârât în derularea raporturilor contractuale cu mandatarul său şi nu "înlăturarea efectelor hotărârii judecătoreşti prin care a fost obligată ANL la plata de despăgubiri către pârât", cum greşit a reţinut instanţa de apel;

- instanţa de apel nu a analizat aspectele ce privesc îndeplinirea/neîndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către intimat, ci a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei din litigiu anterior;

- în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a aplicării dreptului.

- prin al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, devenind, în opinia sa, incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

- trebuia analizată culpa mandantului pentru prejudiciul produs mandatarului, în directă legătură cu executarea mandatului, fiind întrunite condiţiile existenţei unei răspunderi civile contractuale; or, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază;

- în loc să analizeze probele administrate, instanţa de apel s-a rezumat la a reitera o hotărâre judecătorească anterioară, pronunţată între aceleaşi părţi, afirmând că beneficiază de putere de lucru judecat, deşi această chestiune mai fusese discutată pe parcursul soluţionării dosarului;

- în motivarea deciziei, instanţa trebuia să clarifice dacă intimatul-pârât a acţionat sau nu cu rea-credinţă faţă de mandatar în derularea raporturilor contractuale, dacă atitudinea intimatului-pârât a cauzat sau nu prejudiciul reclamat şi dacă este sancţionabilă sau nu o astfel de atitudine;

- instanţa de apel reţine faptul că probele se impuneau a fi făcute în litigiul anterior, însă, ignoră faptul că actul adiţional nr. x din data de 5 martie 2015 - privindprelungirea termenului de finalizare a locuinţei - nu exista la data pronunţării hotărârii din fond (5 noiembrie 2012) şi nici din apel (5 noiembrie 2013) şi, cu atât mai mult, nu exista la data declarării recursului ANL (30 decembrie 2013).

Nu fost identificate motive de casare de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatului-pârât A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că recurenta-reclamantă indică o hotărâre diferită de cea pronunţată de instanţa de apel în prezentul dosar, iar criticile formulate nu se încadrează în motivele enumerate limitativ la art. 488 C. proc. civ.

A precizat că recurenta-reclamantă a arătat că formulează recurs "împotriva deciziei civile nr. 1257/25.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti", iar hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în prezenta cauză este 1275 din data 25 octombrie 2018.

În opinia intimatului-pârât, neindicarea cu precizie a hotărârii care se atacă constituie motiv de nulitate expres prevăzut de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs neavând atribuţia de a deduce din cuprinsul motivării care hotărâre pronunţată de instanţa de apel este criticată în recurs.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile nr. 1275 din data de 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Intimata-chemată în garanţie S.C. B. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1275A din data de 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 8 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prisma invocării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă învederează, în principal nemotivarea hotărârii atacate sub aspectul reţinerii autorităţii de lucru judecat, deoarece motivarea instanţei nu ar oferi părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată.

Susţinerile sub acest aspect sunt neîntemeiate.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de apel de a motiva decizia pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, analiza criticilor formulate de către pârâtă prin motivele de apel, cu arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a confirmat soluţia primei instanţe, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplineşte.

Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa de a răspunde tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sub acest aspect, nu subzistă criticile recurentei privind încălcarea prevederilor ce garantează dreptul la un proces echitabil, şi anume art. 6 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a celor ale art. 22 C. proc. civ.

Or, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a formulat susţineri de maximă generalitate prevalându-se, în special, de lipsa motivării deciziei de către instanţă, în condiţiile constatării efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei definitive pronunţate în procesul anterior.

Asupra acestei chestiuni, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a realizat o justă interpretare, astfel că, vor fi înlăturate ca nefondate criticile recurentei întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 4005/05.11.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 966/27.03.2015 a de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul din cauza respectivă, A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 44.426,66 euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru perioada 17.09.2009 - august 2012, precum şi la plata în continuare, a sumei de 1.215 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, începând cu luna septembrie 2012 şi până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile.

Prin hotărârea definitivă anterior menţionată, instanţele judecătoreşti au considerat că Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe îi incumba, în virtutea contractului de mandat, obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea locuinţei reclamantului, obligaţie pe care în mod culpabil nu a îndeplinit-o, provocând astfel reclamantului un prejudiciu la a cărui reparare a fost obligat ANL.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărîrea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească ulterioară (res judicata pro veritate habetur). Dupa cum se poate observa, autoritatea de lucru judecat are două efecte: stricto sensu ori efectul negativ al autorităţii de lucru (bis de eadem) semnifică imposibilitatea judecării unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea); lato sensu sau efectul pozitiv al lucrului judecat (res judicata), semnifică faptul că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă ce exprimă adevărul judiciar şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

În contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel în mod legal a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat de care se bucură hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul anterior desfăşurat între părţi, considerînd că prejudiciul pretins de reclamantă în cauza pendinte îl reprezintă suma constând în contravaloarea lipsei de folosinţă la care reclamanta a fost obligată prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată în litigiul anterior, în dosarul nr. x/2011, în care ANL a avut calitatea de pârâtă, fiind deja supuse dezbaterii judiciare în condiţii de contradictorialitate raporturile juridice dintre părţi referitoare la executarea contractului de mandat, statuându-se în mod irevocabil asupra culpei mandatarului ANL, în neexecutarea contractului.

Totodată, Înalta Curte apreciază că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Afirmaţiile recurentei, referitoare la atitudinea pârâtului, care, în calitate de mandant, ar fi încălcat principiul echităţii, deoarece nu a adus la cunoştinţă încheierea actelor adiţionale de decalare a termenului de finalizare a contractului, nu pot conduce la înlăturarea efectului pozitiv al lucrului anterior judecat, hotărârea judecătorească definitivă find prezumată a reflecta adevărul judiciar - res judicata pro veritate habetur - .

Nu pot fi reţinute nici criticile privind lipsa analizei de către instanţă a aspectelor ce privesc îndeplinirea/neîndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către intimat, sau a lipsei unei judecăţi efective a cauzei, în contextul reţinerii dezlegărilor jurisdicţionale din litigiul precedent.

Susţinerile privind lipsa clarificării bunei sau relei credinţe a mandantului faţă de mandatar în derularea raporturilor contractuale, lipsa analizei atitudinii pârâtului care ar fi cauzat prejudiciul reclamat sau ignorarea de către instanţă a actului adiţional nr. x din data de 5 martie 2015 privind prelungirea termenului de finalizare a locuinţei nu se circumscriu vreunui motiv de casare care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, fiind susţineri de fapt. Or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1275A din data de 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1275A din data de 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.