Dual remuneration for environmental music use in restaurant and event spaces under ORDA methodology

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 186.930 RON, plus TVA, reprezentând: 15.066 RON, plus TVA, cu titlu de despăgubiri egale cu triplul remuneraţiei datorate în cazul unei utilizări autorizate, despăgubiri datorate pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică neautorizată de opere muzicale în Restaurantul B., strada x 92A, localitatea Alexandria, judeţul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 11.160 RON, plus TVA, cu titlu de despăgubiri egale cu triplul remuneraţiei datorate în cazul unei utilizări autorizate, despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică neautorizată de opere muzicale în Terasa Restaurantului B., strada x 92A, localitatea Alexandria, judeţul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 160.704 RON plus T VA cu titlu de despăgubiri egale cu triplul remuneraţiei datorate în cazul unei utilizări autorizate, despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică neautorizată de opere muzicale în cadrul evenimentelor desfăşurate în incinta Restaurantului B., în perioada: februarie 2015- august 2017, octombrie 2017- februarie 2018.

În subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 62.310 RON plus TVA reprezentând: 5.022,00 RON plus TVA cu titlu remuneraţie datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în Restaurantul B., strada x 92A, localitatea Alexandria, judeţul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 3.720,00 RON plus TVA cu titlu remuneraţie datorată cu titlu de drepturi patrimonial de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în Terasa Restaurantului B., strada x 92A, localitatea Alexandria, judeţul Teleorman, în perioada: februarie 2015- decembrie 2016, august 2017- februarie 2018; 53.568 RON plus TVA, remuneraţie datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul evenimentelor desfăşurate în incinta Restaurantului B., strada x 92A, localitatea Alexandria, judeţul Teleorman în perioada: februarie 2015- august 2017, octombrie 2017- februarie 2018; a sumei de 45.629,75 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 28 februarie 2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor restante în sumă de 62.310, RON; la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 1 martie 2018 şi până la data plăţii efective a sumei de 62.310,00 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 483 din data de 18 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei remuneraţia în cuantum de 7.050 RON, aferentă perioadelor februarie 2015- decembrie 2016 şi august 2017- februarie 2018 (restaurant şi terasă), a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 21.819,75 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 28 februarie 2018, pentru întârzierea plăţii remuneraţiei restante în sumă de 7.050 RON, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, pentru perioada cuprinsă între data de 1 martie 2018 şi data plăţii integrale, aferente remuneraţiei restante în sumă de 7.050 RON, a obligat pârâta să plătească reclamantei remuneraţia în cuantum de 53.568 RON, aferentă perioadelor februarie 2015- august 2017 şi octombrie 2017- februarie 2018, datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul evenimentelor desfăşurate în incinta Restaurantului B., a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, pentru perioada cuprinsă între data de 1 martie 2018 şi data plăţii integrale, aferente remuneraţiei restante în sumă de 53.568 RON, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.120 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 2046A din data de 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 483 din data de 18 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civil şi, în consecinţă:

A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească remuneraţia în cuantum de 7.050 RON aferentă perioadelor februarie 2015- decembrie 2016 şi august 2017- februarie 2018 (restaurant şi terasă) precum şi penalităţile de 0,5% pe zi de întârziere până la data plăţii integrale, aferente remuneraţiei restante.

A respins în rest pretenţiile şi a păstrat dispoziţiile referitoare la cheltuielile de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi pârâta A. S.R.L..

Prin recursul declarat, reclamanta UCMR-ADA a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la Metodologia publicată în baza Deciziei nr. 266/2011 a directorului general al ORDA în Monitorul Oficial nr. 710/07.10.2011, cu modificările publicate, în baza Deciziei nr. 198/2012 a directorului general al Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Monitorul Oficial nr. 780/20.11.2011.

Recurenta - reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor punctelor 2. A şi 2. C din tabelul cuprins în această metodologie, hotărârea recurată fiind dată şi cu încălcarea prevederilor punctului 7. C din acelaşi tabel al metodologiei.

Este de necontestat faptul că autorii operelor muzicale au dreptul exclusiv de a autoriza comunicarea publică a operelor muzicale şi faptul că acest drept patrimonial este gestionat colectiv, potrivit prevederilor art. 13 lit. f), art. 1231 alin. (1) lit. e), alin. (2) şi art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996, în forma sa în vigoare în perioada în litigiu.

Potrivit art. 131 şi următoarele din Legea nr. 8/1996, au fost adoptate metodologii care au reglementat remuneraţiile ce sunt datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale, în cazul în care acestea sunt comunicate public in scop ambiental, în diverse modalităţi şi spaţii.

Metodologiile adoptate în scopul aplicării Legii nr. 8/1996 au, la rândul lor, un caracter normativ şi reprezintă norme de drept material, fiind opozabile erga omnes, obligatorii pentru autori, organismele de gestiune colectiva şi utilizatori, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 1312 alin. (7) şi (9) din lege.

Instanţa de apel a interpretat eronat Metodologia aplicabilă, în sensul că utilizatorul care deţine un restaurant de 250 mp, cum este cazul intimatei - pârâte, care organizează şi evenimente în acest spaţiu (de exemplu, nunţi şi botezuri), ar datora UCMR-ADA numai remuneraţia forfetară de 250 RON/lună prevăzută la punctul 2. A din tabel pentru activitatea de restaurant, fără a mai datora şi remuneraţiile prevăzute distinct prin Metodologie pentru actele de comunicare publică a operelor muzicale în cadrul evenimentelor ocazionale.

Astfel, instanţa de apel a reţinut şi a interpretat greşit punctul 2. C, în sensul că remuneraţia per eveniment ar fi datorată numai de deţinătorii unor spaţii distincte de spaţiul de restaurant, spaţii care să fie intitulate săli de nunţi, petreceri, baluri etc.

Prin hotărârea recurată se reţine în mod eronat faptul că remuneraţiile pentru evenimentele ocazionale se datorează numai dacă acestea sunt organizate în spaţiile enumerate la punctul 2. C, nu şi dacă sunt organizate în alte spaţii. În acest fel, se încalcă prevederile exprese ale punctului 7. C din Metodologie, potrivit cărora remuneraţia pentru comunicarea publică a operelor muzicale este datorată şi în cazul organizării de evenimente ocazionale în alte spaţii, nu doar în cadrul sălilor de nunţi, petreceri sau baluri.

Din coroborarea punctelor 2. A, 2. C şi 7. C din Metodologie, rezultă faptul că se distinge în mod clar între activitatea de alimentaţie publică de restaurant de cea de evenimente în cadrul cărora muzica are un rol foarte important, deoarece publicul aflat concomitent în restaurant nu este la fel de numeros ca cel care participă concomitent la evenimentele organizate. În primul caz (punctul 2 din tabel), remuneraţia este una forfetară per lună/spaţiu, în timp ce în cazul evenimentelor ocazionale (punctele 2. C şi 7. C), remuneraţia este una forfetară/eveniment.

Astfel, în cazul în care spaţiile pârâtei nu s-ar încadra în cele prevăzute la punctul 2. C, obligaţia acesteia de plată a remuneraţiei pentru evenimentele ocazionale organizate nu este înlăturată, cum greşit a reţinut instanţa de apel, doar cuantumul acestora ar fi diferit, respectiv cel prevăzut la punctul 7. C.

Pe de altă parte, desfăşurarea unei activităţi de restaurant nu exclude ca destinaţia acelui spaţiu să fie schimbată ocazional, temporar, în sensul utilizării sale ca sală de nuntă, botez, baluri. Dimpotrivă, faţă de punctul 7. C, precum şi faţă de stabilirea remuneraţiei per eveniment şi nu per lună sau altă perioadă calendaristică, nu are relevanţă caracterul permanent ori temporar al destinaţiei spaţiului şi nici faptul că în altă perioadă spaţiul ar fi utilizat şi cu altă destinaţie.

Mai mult, chiar sintagma "ocazional" scoate în evidenţă faptul că reglementarea are în vedere destinaţia dată spaţiului în timpul evenimentului şi nu în altă perioadă, anterioară sau ulterioară acestuia.

În raport cu cele mai sus menţionate, instanţa de apel trebuia să analizeze destinaţia pe care spaţiul în litigiu a avut-o în timpul evenimentelor organizate de pârâtă, şi nu destinaţia pe care acesta a avut-o în alte perioade de timp. Or, apreciind în mod nelegal, instanţa de apel nu a mai analizat restul probelor din dosar, din care rezultă că pârâta schimbă în mod curent, dar temporar, destinaţia spaţiului, din restaurant în salon de nunţi, botezuri etc.

Astfel, în timpul unor asemenea evenimente, spaţiul alocat nu a mai fost deschis publicului pentru activitatea de restaurant, accesul fiind restricţionat şi permis doar participanţilor la eveniment, fapt care, dacă ar fi fost analizat, ar fi condus la concluzia că spaţiul a avut şi destinaţia de salon de nuntă, botez etc.

Prin recursul declarat, pârâta A. S.R.L. a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a făcut, în parte, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, a prevederilor conţinute de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu modificările publicate prin Decizia nr. 198/2012, precum şi a dispoziţiilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală -art. 1349 C. civ.

Conform art. 1 şi art. 7 din Metodologie, remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental se datorează doar dacă se face dovada că se comunică public opere muzicale.

Recurenta, începând cu data de 31.08.2017, a adus la cunoştinţa organismului de gestiune colectivă intenţia de a utiliza opere muzicale purtătoare de drepturi patrimoniale de autor, sens în care a fost eliberată autorizaţia licenţă neexclusivă nr. x.

La momentul solicitării autorizaţiei, inspectorul UCMR-ADA, d-na C. a întocmit factura proformă nr. x/31.08.2017, în care se menţionează că este vorba despre contravaloarea drepturilor de autor conform Deciziei ORDA nr. 198/2011 pentru perioada ianuarie - iulie 2017.

Anterior datei de 1.01.2017, nu a existat nicio somaţie, constatare, dovadă privind existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în patrimoniul titularilor de drepturi de autor reprezentaţi de UCMR-ADA, astfel încât reclamanta nu a făcut dovada că în spaţiile deţinute de pârâtă ar fi fost comunicate public opere muzicale purtătoare de drepturi patrimoniale de autor, cu toate că îi revenea, în conformitate cu art. 249 C. proc. civ., sarcina probării existenţei faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Instanţa de apel a acceptat în mod arbitrar argumentele reclamantei referitoare la o recunoaştere implicită a existenţei unei comunicări publice anterioare prin semnarea autorizaţiei/licenţă neexclusivă nr. x/2017, încheiate de părţi la 31.08.2017. Pct. 10 din autorizaţie se referă la remuneraţia restantă de 1645 RON, plus TVA de 312,55 RON şi care a fost achitată imediat prin OP nr. x/05.09.2017.

În situaţia în care s-ar reţine, în mod arbitrar, prezumţia absolută conform căreia deţinerea unei unităţi de alimentaţie publică implică obligatoriu şi obligaţia corelativă a plăţii remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor, s-ar lăsa fără obiect dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data pretinsei săvârşiri a faptei ilicite, referitoare la obligaţia utilizatorului de a solicita emiterea unei astfel de autorizaţii/licenţă neexclusivă şi obligaţia eliberării acesteia de către organismul de gestiune ce îi reprezintă pe titularii de drepturi de autor.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei prin care aceasta aducea la cunoştinţa instanţei că în spaţiul deţinut (restaurant cu terasă) nu a comunicat public opere muzicale anterior datei menţionate, aceasta realizând doar activitate de catering.

Considerentele instanţei privind necontestarea sumelor calculate de reclamantă sunt eronate şi lipsite de fundament legal, atât timp cât din conţinutul motivelor de apel, precum şi a notelor scrise depuse de pârâtă, reiese contestarea atât a pretinsei fapte ilicite, cât şi a pretinsului prejudiciu.

Instanţa de apel a respins, totodată, şi susţinerile cu privire la notorietatea faptului că activitatea comercială realizată de orice societate din domeniul alimentaţie publică într-un spaţiu deschis, respectiv terasă, nu se desfăşoară 365 de zile calendaristice, motivat de condiţiile atmosferice, fiind o activitate sezonieră, ce poate avea loc maximum 5 luni anual, apreciind că nu s-a făcut dovada faptului negativ că spaţiul nu ar fi închis/protejat pe parcursul celorlalte luni calendaristice.

În documentaţia cadastrală şi în documentele justificative în baza cărora Primăria Alexandria a emis autorizaţie de funcţionare se prevede în mod expres faptul că terasa este un spaţiu deschis, iar sarcina probei revine reclamantului, cel care trebuie să-şi dovedească pretenţiile.

Obligarea la plata a două remuneraţii distincte privind comunicarea publică a operelor muzicale, pe considerentul că ar exista două spaţii comerciale, când în realitate nu există decât un singur spaţiu - restaurant cu terasă, nu restaurant şi terasă -, echivalează cu o dublă impunere, care este nelegală, dat fiind că Metodologia prevede în mod expres că pentru spaţiile în care există o singura casă de marcat se va elibera o autorizaţie unică.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate de reclamanta UCMR-ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2046A din data de 18 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 8 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă UCMR-ADA nu a formulat întâmpinare la recursul promovat de către pârâta A. S.R.L.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate.

Atât reclamanta UCMR - ADA, cât şi pârâta A. S.R.L., au susţinut, prin criticile formulate, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea Metodologiei privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, a cărei formă finală a fost stabilită prin Hotărârea arbitrală din data de 30 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 710/7.10.2011 în baza Deciziei nr. 266/4.10.2011 a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările publicate în Monitorul Oficial nr. 780/20.11.2011 în baza Deciziei nr. 198/2012 a directorului general al ORDA.

Prin ambele cereri de recurs, a fost contestat modul de calcul al remuneraţiei de către instanţa de apel, însă recurenta - pârâtă A. S.R.L. a criticat decizia de apel şi sub aspectul existenţei faptei de comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental anterior datei de 1.01.2017, respectiv în perioada februarie 2015 - decembrie 2016.

În aceste condiţii, recursul pârâtei va fi analizat cu prioritate, întrucât aspectele referitoare la calculul remuneraţiei datorate sunt subsecvente stabilirii existenţei unei obligaţii de plată a remuneraţiei, chiar dacă fapta de comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental este contestată doar pentru o parte din perioada de timp la care s-au raportat instanţele de fond.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei A. S.R.L., se constată următoarele:

Instanţa de apel a înlăturat critica apelantei - pârâte referitoare la nedovedirea de către reclamantă a comunicării publice de opere muzicale în cele două spaţii (restaurant şi terasă) anterior datei de 31.08.2017, când a fost semnată autorizaţia, cu motivarea că însăşi pârâta a recunoscut implicit, prin acceptarea pct. 10 din autorizaţie, împrejurarea că a comunicat public opere muzicale inclusiv anterior semnării autorizaţiei, fără a pune în discuţie în apel dacă suma stabilită cu titlu de restanţe la pct. 10 reprezintă sau nu echivalentul pentru toată comunicarea publică anterioară.

Prin motivele de recurs, pârâta a susţinut că nu a avut loc o asemenea recunoaştere, iar, pe de altă parte, faptul că a contestat prin calea ordinară de atac, contrar celor reţinute prin decizia recurată, atât existenţa faptei ilicite, cât şi pretinsul prejudiciu aferent.

Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei referitoare la puterea doveditoare a autorizaţiei licenţă neexclusivă, ca înscris conţinând o recunoaştere a faptului comunicării publice de opere muzicale în scop ambiental în întreaga perioadă de timp anterioară emiterii autorizaţiei, vizată de pretenţiile din cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel a reţinut că la pct. 10 din autorizaţia licenţă neexclusivă emisă la data de 31.08.2017 de către reclamantă şi semnată de reprezentanţii ambelor părţi este menţionată o sumă restantă, datorată cu titlu de remuneraţie, la care se adaugă TVA.

În conformitate cu dispoziţiile art. 288 C. proc. civ., "Înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă".

Pentru suma de bani restantă şi datorată cu titlu de remuneraţie, respectiv suma de 1645 RON şi TVA aferent, autorizaţia reprezintă, fără îndoială, un înscris recognitiv în sensul art. 288 C. proc. civ., opozabil ca atare debitorului.

Norma procesuală citată prevede, însă, în mod expres faptul că obiectul unei asemenea recunoaşteri este reprezentat de o datorie preexistentă, astfel încât efectele actului recognitiv nu pot fi extinse, în absenţa altor elemente, asupra altor datorii.

Drept urmare, nu are temei extinderea de către instanţa de apel a efectelor recunoaşterii datoriei de 1645 RON plus TVA la întreaga sumă de bani pretinsă de reclamantă cu titlu de remuneraţie pentru perioada de până la semnarea autorizaţiei licenţă neexclusivă, respectiv de aproximativ 7017 RON (fără penalităţi) plus TVA, pentru perioada februarie 2015 - decembrie 2016 şi august 2017.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că recunoaşterea pârâtei, prin acceptarea clauzei de la pct. 10 din autorizaţie, a operat, în ceea ce priveşte faptul utilizării, şi pentru eventuale alte acte de comunicare publică în afara celor pentru care era datorată remuneraţia indicată ca restanţă în autorizaţie.

Este adevărat că în cuprinsul clauzei de la pct. 10 din autorizaţie nu se menţionează perioada de timp pentru care s-a recunoscut obligaţia de plată a remuneraţiei în cuantum de 1645 RON plus TVA, însă trebuie observat, pe de o parte, că prin cererea de chemare în judecată nu s-au formulat pretenţii şi pentru primele 7 luni ale anului 2017, iar, pe de altă parte, pârâta a pretins că a achitat suma de 1645 RON şi TVA aferent, indicată ca restanţă în autorizaţie.

Astfel, era posibil a se clarifica dacă pretenţiile deduse judecăţii includ suma restantă menţionată în remuneraţie, cu consecinţa că, în cazul în care reclamanta nu a pretins în cauză şi plata sumelor de bani respective, este lipsită de relevanţă recunoaşterea datoriei menţionate în autorizaţie, vizând un fapt a cărui analiză nu a făcut obiectul învestirii instanţei de judecată.

Mai mult, atare chestiune trebuia analizată ca fiind implicită din motivele de apel ale pârâtei, faţă de prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care pârâta a contestat comunicarea publică în perioada anterioară semnării autorizaţiei licenţă neexclusivă (în recurs, pârâta raportându-se, însă, la data de 1.08.2017, şi nu la data de 31.08.2017).

De altfel, instanţa de apel s-a socotit învestită cu cercetarea existenţei unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantei desprinse din autorizaţia licenţă neexclusivă, însă, după cum s-a arătat, nu a stabilit şi dacă această recunoaştere este relevantă în raport de pretenţiile deduse judecăţii.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat, pe baza autorizaţiei licenţă neexclusivă, că pârâta a efectuat acte de comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental în spaţiile deţinute în localitatea Alexandria, în întreaga perioadă de referinţă.

Se impune, în aceste condiţii, admiterea recursului pârâtei A. S.R.L., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel să cerceteze dacă suma de bani menţionată ca restanţă în autorizaţia licenţă neexclusivă din 31.08.2017 este sau nu inclusă în pretenţiile din cererea de chemare în judecată, solicitând lămuriri părţilor în acest sens, în primul rând, reclamantei sau aplicând, dacă este cazul, prezumţii în raport de modul de calcul al remuneraţiei agreat de părţi în autorizaţia licenţă neexclusivă.

În funcţie de rezultatul acestei analize, urmează a se analiza probele administrate pentru stabilirea utilizării de opere muzicale în scop ambiental şi anterior datei de 1.08.2017, în perioadele pretinse de către reclamantă, inclusiv înscrisurile transmise, la solicitarea primei instanţe, de către Primăria municipiului Alexandria, printre care se regăseşte şi autorizaţia de funcţionare a pârâtei, în raport de susţinerile din motivele de apel.

Cu ocazia rejudecării, aceste înscrisuri vor fi cercetate şi pentru stabilirea împrejurării dacă terasa deţinută de către pârâtă şi indicată de reclamantă drept spaţiu în care s-au utilizat opere protejate a fost autorizată ca spaţiu deschis, astfel cum a pretins pârâta în cursul procesului şi a reiterat prin motivele de recurs în contextul criticii referitoare la sarcina probării unui fapt negativ impusă de instanţa de apel.

O asemenea modalitate de analiză se impune în cadrul rejudecării, dat fiind că instanţa de apel, în cercetarea criticii din apelul pârâtei vizând activitatea sezonieră a terasei, ca spaţiu deschis, a pornit de la premisa că spaţiul a fost utilizat conform menţiunilor din autorizaţia licenţă neexclusivă, chiar şi pentru perioada anterioară semnării autorizaţiei.

Astfel, prin decizia recurată, a fost înlăturată critica referitoare la faptul că terasa are o activitate sezonieră de circa 5 luni, fiind spaţiu deschis, deoarece, în cuprinsul autorizaţiei licenţă neexclusivă, este menţionată şi terasa ca spaţiu în care se comunică public opere muzicale, fără vreo limitare a duratei de utilizare în cursul unui an de zile, revenindu-i pârâtei sarcina probei contrare.

Or, pentru considerentele arătate în prezenta decizie, doar pe baza menţiunilor din autorizaţie nu se poate stabili nici măcar efectuarea actelor de comunicare publică pentru perioada de timp anterioară autorizaţiei, aşadar, nu poate fi prezumat în acest fel nici modul concret de utilizare a spaţiilor în care se pretinde că a avut loc o comunicare publică. În acest caz, în raport de dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., nu se poate reţine o răsturnare a sarcinii probei ce revine reclamantei, pentru ca pârâta să fie cea care să-şi probeze susţinerile formulate în cursul judecăţii.

În ceea ce priveşte, însă, perioada ulterioară semnării autorizaţiei, vizată de cererea de chemare în judecată (octombrie 2017 - februarie 2018), nu au temei susţinerile recurentei - pârâte referitoare la impunerea dovedirii unui fapt negativ, urmând a fi respinse ca atare.

În aplicarea art. 249 C. proc. civ. şi în combaterea prezumţiei desprinse din menţiunile inserate în autorizaţie, pârâta trebuia să probeze apărarea potrivit căreia terasa are o activitate sezonieră de circa 5 luni, şi nu faptul că spaţiul respectiv nu ar fi închis/protejat pe parcursul celorlalte luni calendaristice, astfel cum s-a pretins prin motivele de recurs.

Întrucât instanţa de apel a apreciat că o asemenea dovadă nu a fost făcută de către pârâtă, situaţia de fapt reţinută în aceste condiţii nu poate fi reevaluată de către instanţa de recurs, dat fiind că atribuţiile sale sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei de apel, prin prisma motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la încălcarea Metodologiei printr-o dublă impunere, în condiţiile în care acest act prevede în mod expres că pentru spaţiile în care există o singură casă de marcat se va elibera o autorizaţie unică, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit textului invocat de către recurentă (nota de subsol), "La determinarea remuneraţiei datorate de utilizatori în funcţie de suprafaţă vor fi luate în considerare toate spaţiile, inclusiv ringurile de dans (bar, terasă, club etc.). Dacă acelaşi spaţiu este utilizat pentru mai multe activităţi, remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor de opere muzicale se vor plăti pentru fiecare activitate, respectiv pentru fiecare spaţiu dotat cu casă de marcat şi/sau vânzător".

Acest text, care se referă la calculul remuneraţiei în funcţie de suprafaţă, trebuie coroborat, pentru situaţia din prezenta cauză, atât cu pct. 2. A din tabelul - anexă la Metodologie, la care se regăseşte nota de subsol, cât şi cu art. 13 din Metodologie, conform căruia "În situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte."

Astfel, potrivit pct. 2 din tabel, în cazul unităţilor de alimentaţie publică din oraşe şi staţiuni turistice, remuneraţia se calculează în funcţie de tipul unităţii şi de suprafaţa spaţiilor deţinute.

Or, în enumerarea unităţilor de alimentaţie publică, de la pct. 2. A, terasele figurează distinct de restaurante, alături de "baruri, birturi, berării, fast - food, pizerii etc.", ceea ce înseamnă că terasele sunt considerate unităţi de sine-stătătoare.

În acest context trebuie înţeleasă referirea din nota de subsol la terasă, respectiv ca o unitate de sine -stătătoare care poate îngloba mai multe spaţii (precum ringul de dans), caz în care nu se poate vorbi despre o încălcare a Metodologiei în ceea ce priveşte împrejurarea pretinsă de către recurentă, anume existenţa unui singur spaţiu în care se comunică public opere muzicale, anume restaurant cu terasă.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul pârâtei A. S.R.L. şi, pe temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei UCMR - ADA, se constată următoarele:

Critica referitoare la înlăturarea de către instanţa de apel a obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru desfăşurarea de evenimente în interiorul restaurantului/terasei este fondată.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Metodologia privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, în forma stabilită prin Hotărârea arbitrală din data de 30 septembrie 2011, cu modificările ulterioare, remuneraţiile datorate pentru utilizarea operelor muzicale sunt cele prevăzute în tabelul - anexă la Metodologie.

Potrivit pct. 2 din tabelul - anexă, în cazul unităţilor de alimentaţie publică din oraşe şi staţiuni turistice, remuneraţia se calculează în mod diferit, în funcţie de tipul unităţii.

Astfel, pentru restaurante şi terase (pct. 2. A), remuneraţia este calculată per lună, în raport de suprafaţa spaţiilor deţinute, în timp ce pentru săli de nunţi, petreceri, baluri şi alte evenimente, deţinute cu orice titlu, calculul remuneraţiei se face per eveniment (pct. 2. C).

Este relevant, totodată, că la pct. 7 din tabel este menţionată plata unei remuneraţii şi pentru "evenimente ocazionale", remuneraţia calculându-se per eveniment.

Pct. 7. C prevede o asemenea plată şi în cazul unor evenimente precum nunţi, botezuri, "care se desfăşoară în alte spaţii decât cele de la pct. 2. C", adică în alte spaţii decât săli de nunţi, petreceri, baluri şi alte evenimente.

Întrucât doar aceste spaţii sunt excluse în mod expres, rezultă că pentru desfăşurarea evenimentelor ocazionale în alte spaţii se plăteşte remuneraţie, aşadar chiar dacă ar fi vorba despre spaţii din unităţi de alimentaţie publică, în considerarea cărora remuneraţia se calculează conform pct. 2. A din tabel, în condiţiile în care spaţiile de la pct. 2. A nu au fost excluse la pct. 7. C.

Ţinând cont că este vorba despre situaţii de excepţie care nu se pot extinde prin interpretare şi în alte cazuri decât cele strict prevăzute de actul normativ, din coroborarea pct. 2. A şi 7. C reiese că, în situaţiile în care într-un restaurant sau pe o terasă (spaţiile de la pct. 2. A) se desfăşoară evenimente ocazionale precum cele indicate exemplificativ la pct. 7. C, utilizatorul datorează atât remuneraţia lunară calculată în funcţie de suprafaţă, cât şi remuneraţia calculată per eveniment.

Nu poate fi primită, însă, susţinerea recurentei - reclamante în ceea ce priveşte modul concret de calcul al remuneraţiei, în sensul că, în măsura în care într-un spaţiu dintre cele de la pct. 2. A s-a desfăşurat un eveniment ocazional, ar urma să se plătească remuneraţia de la pct. 2. C.

O asemenea interpretare a textelor relevante ar înlătura orice distincţie între pct. 2. C şi 7. C, ceea ce nu poate fi acceptat, textul de la pct. 7. C fiind aplicabil în cazul altor spaţii decât cele de la pct. 2. A, precum restaurantul sau terasa din prezenta cauză.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pârâta datorează doar remuneraţia pentru spaţiu, pentru unicul motiv că nu deţine săli de nunţi, baluri etc., din moment ce, după cum s-a arătat anterior, împrejurarea că o persoană nu deţine asemenea săli, dar organizează evenimente ocazionale în spaţiile pe care le deţine, nu o scuteşte de plata remuneraţiei pentru fiecare asemenea eveniment, conform pct. 7. C, chiar dacă plăteşte distinct şi remuneraţia pentru spaţiul care are o altă destinaţie, aceea de unitate de alimentaţie publică, conform pct. 2. A.

Întrucât, procedând în acest fel, instanţa de apel nu a stabilit dacă în spaţiile deţinute de pârâtă s-au desfăşurat asemenea evenimente, Înalta Curte va admite şi recursul reclamantei UCMR - ADA.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, admiţând ambele recursuri, pe temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanta UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor şi de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2046A din data de 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.