Revision of civil judgment for alleged forgery and new evidence: Appeal dismissed, revision deemed inadmissible and procedural costs imposed on appellant

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 3.05.2018, sub nr. x/2018, revizuenta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul B., admiterea cererii de revizuire împotriva sentinţei civile nr. 1229 din 15 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2366 din 14 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de revizuenta A. S.R.L., ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1622A din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-revizuenţă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2366F din 14 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat recurs revizuenta, solicitând admiterea cererii de recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea în tot a deciziei recurate, rejudecarea cauzei în apel în raport de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 3 teza a II-a, pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa desfiinţării sentinţei civile nr. 2366 din 14 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea sentinţei civile nr. 1229 din 15 octombrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimiterea dosarului instanţei de fond în vederea rejudecării cauzei pe fond, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, după expunerea situaţiei de fapt, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat eronat normele de drept material care reglementează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire; în mod nelegal, a constatat că prima instanţă a procedat corect analizând admisibilitatea cererii prin raportare la motivele invocate şi a apreciat că nu este necesară administrarea de noi probe. Însă, admisibilitatea cererii de revizuire nu presupune verificarea temeiniciei pretenţiilor revizuentului, ci tinde să verifice aparenţa îndeplinirii condiţiilor de formă impuse de legiuitor, respectiv prevederea în lege a posibilităţii unui titular de a exercita această cale de atac, caracterul hotărârii ce se doreşte a fi revizuită şi încadrarea argumentelor faptice în motivele de drept, însă instanţa de apel a calificat ca fiind corectă modalitatea de realizare a procedurii de verificare a admisibilităţii cererii de instanţa de fond, care, în procedura prealabilă, a realizat o analiză pe fond a motivelor de revizuire.

Mai mult, deşi instanţa de apel a considerat că prima instanţă a respins în mod corect administrarea probelor în procedura admisibilităţii în principiu, nu a făcut nicio menţiune cu privire la audierea lui C., persoană indicată ca autor al infracţiunii de fals. Or, audierea acestei persoane, care nu a fost niciodată administratorul societăţii recurente (în acţiunea de fond acesta fiind indicat ca reprezentant legal al societăţii, fără a exista dovezi care să ateste cine are puteri de reprezentare a recurentei), reprezintă o lărgire a cadrului procesual în sensul dispoziţiilor art. 78 alin. (1) C. proc. civ. (demers ce putea fi efectuat de instanţa de judecată doar după verificarea admisibilităţii cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.) şi o cercetare judecătorească efectivă, ceea ce depăşeşte cadrul admisibilităţii de principiu a cererii de revizuire.

Recurenta a învederat, totodată, că instanţa de apel, în mod greşit, a constatat că incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este condiţionată de existenţa unei hotărâri penale, prin care înscrisul să fi fost declarat fals. A susţinut că, potrivit doctrinei, revizuirea întemeiată pe aceste dispoziţii legale poate fi solicitată fie atunci când înscrisul are un conţinut care nu corespunde realităţii, nu a fost declarat fals printr-o hotărâre penală definitivă, dar întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, fie atunci când cererea se întemeiază pe un înscris al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi în situaţia în care, prin operaţiunea de alterare a realităţii, nu s-a comis o infracţiune.

Or, în speţă, recurenta a dovedit instanţei de judecată că există o suspiciune rezonabilă cu privire la valabilitatea înscrisurilor care au stat la baza hotărârii a cărei revizuire se solicită (un conţinut nereal), precum şi că a iniţiat demersurile de natură penală în vederea cercetării infracţiunii de fals (prin depunerea Ordonanţei de începere a urmăririi penale din 20.06.2018 emisă de Şeful SUP pe linia criminalităţii organizate a DEUP a CE a DGUP a IGP).

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a considerat eronat că motivul prevăzut la pct. 5 al art. 509 C. proc. civ. nu este incident în speţă, întrucât partea nu înţelege să invoce un înscris nou, ci doar înţelegerea frauduloasă dintre intimat şi acţionarul minoritar C., precum şi faptul că voinţa societăţii nu a fost îndeplinită la momentul încheierii contractului de fidejusiune. Însă, a precizat că a invocat în cererea de revizuire şi de apel faptul că a fost în necunoştinţă de cauză cu privire la existenţa litigiului şi a demersurilor efectuate în mod fraudulos de C., iar, imediat ce a aflat, a formulat cererea de revizuire şi plângere penală împotriva acestuia.

În principiu, pentru a se putea invoca şi reţine acest motiv de revizuire, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarele condiţii: a) partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; b) înscrisul invocat să fi existat la data la care a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită, cu menţiunea expresă că instanţa supremă a apreciat că aceasta condiţie este îndeplinită chiar şi atunci când înscrisul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, în măsura în care se referă la situaţii atestate de alte înscrisuri existente; c) înscrisul să nu fi putut fi folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; d) înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de judecată ar fi condus la pronunţarea altei soluţii; e) înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercită calea revizuirii, fără a putea solicita instanţei să îl administreze din oficiu.

În speţă, însă, recurenta a justificat incidenţa acestui motiv pe faptul că, dacă ar fi cunoscut existenţa procesului şi a înscrisurilor pe care se bazează hotărârea instanţei, ar fi depus documente care să ateste caracterul fals al susţinerilor intimatului. Astfel, în procedura revizuirii a depus înscrisuri noi care atestă că împrumutatul, la momentul încheierii contractului nu se afla în locul indicat în contract ca fiind loc al încheierii acestuia şi că nu cunoaşte limba în care s-a încheiat contractul - documente care nu au fost cercetate în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, care existau la data pronunţării hotărârii, care nu au putut fi învederate instanţei de judecată, întrucât D. a decedat anterior înregistrării dosarului, iar procedura de finalizare a succesiunii s-a încheiat abia în cursul anului 2018, înscrisul era determinant în judecata în principiu, întrucât crea dubii cu privire la valabilitatea contractului de împrumut/fideiusiune, iar revizuenta a prezentat personal aceste înscrisuri.

Aşadar, înscrisul doveditor poate fi şi ulterior datei pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, sens în care recurenta a anexat cererii de recurs raportul de expertiză grafoscopică întocmit în cauza penală nr. x, prin care se atestă că semnăturile de pe procesul-verbal al Adunării Asociaţilor din 3 aprilie 2013, contractual de împrumut din 15 aprilie 2013 şi actul de predare-primire din 15 aprilie 2013 nu au fost executate de D..

A precizat recurenta, totodată, că instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În primul rând, aceasta a înţeles să califice parte din argumentele expuse de revizuentă în motivarea acestui motiv ca susţinând temeinicia respingerii probelor solicitate în faţă instanţei de revizuire, în procedura admisibilităţii de principiu. Or, nelegala citare a reprezentat atât motiv de revizuire, cât şi motiv de apel, însă niciuna dintre cele două instanţe nu a procedat la verificarea procesului-verbal care atesta corectitudinea procedurii de citare, rezumându-se strict la susţinerile părţilor.

Recurenta nu a recunoscut faptul că procedura de citare şi comunicare a actelor a fost corect îndeplinită, ci a expus motivele de fapt care au condus la imposibilitatea de a se prezenta şi apăra la soluţionarea cauzei. În condiţiile în care se impunea ca dosarul de fond să fie anexat dosarului de revizuire, o corectă soluţionare a cererii de revizuire, respectiv apel, pentru motivul de revizuire indicat presupunea o cercetare a procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare/comunicare a actelor procedurale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., persoanele juridice de drept privat sunt citate prin reprezentantul lor, iar înmânarea actelor de procedură se face altor persoane doar în măsura în care reprezentantul societăţii nu se găseşte la locul citării. Condiţia legală pentru înmânarea făcută altor persoane, potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ. este lipsa celui citat. În măsura în care reprezentantul societăţii (în speţă, administratorul) lipseşte, agentul procedural poate înmâna actele persoanei însărcinate cu primirea corespondentei, care va semna dovada de înmânare a actelor cu aceeaşi valoare juridică cu semnătura de primire a celui căruia îi era destinată. Aşadar, agentul procedural, conform normei citate, nu avea opţiunea de a înmâna actele de procedură unei alte persoane. În speţă, nu există nicio menţiune pe procesul-verbal de înmânare a citaţiei, potrivit căreia reprezentantul societăţii nu ar fi fost găsit sau că o altă persoană decât administratorul societăţii a fost desemnată special pentru primirea corespondenţei.

Or, instanţa de apel s-a rezumat, în cercetarea acestui motiv de revizuire, la preluarea argumentelor părţilor, fără a efectua o verificare faptică a înscrisurilor care fac dovada îndeplinirii procedurii de citare şi a calităţii de reprezentant al societăţii a lui C.. După cum s-a arătat, reprezentantul societăţii, inclusiv la momentul înregistrării dosarului nr. x/2015, este dnul E. - administrator şi în prezent, nicidecum C., indicat de intimat în acţiunea principală ca administrator.

5. Apărările formulate în cauză:

S-a formulat întâmpinare de către intimat, prin care s-a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată (28.604,03 RON).

În esenţă, intimatul a arătat că urmează a se constata că "aplicarea eronată a normelor de drept material" nu se circumscrie "admisibilităţii de admitere în principiu a cererii de revizuire", având în vedere că, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., admisibilitatea revizuirii este o regulă de procedură, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A susţinut că, pe lângă împrejurarea că obiectul apelului nu l-a constituit sentinţa nr. 1229 din 15 octombrie 2015 - prin care a fost admisă definitiv, pe fond, cererea intimatului, ci sentinţa civilă nr. 2366 din 14 decembrie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, este evident că aceasta nu a evocat fondul pricinii şi că critica recurentei este fără temei. Este nefondată susţinerea potrivit căreia "...demersul iniţiat de instanţa de revizuire de citare/ascultare a persoanei învinuite de săvârşirea faptei pretins a fi infracţiune reprezintă o veritabilă aplicare a dispoziţiilor art. 78 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, în procedura revizuirii, părţi litigante sunt părţile din litigiul iniţial, fiind exclusă participarea unor terţi prin mijlocirea acestei norme, text de lege aplicabil, de altfel, judecăţii în primă instanţă.

Intimatul a precizat că recurenta pretinde în mod nejustificat că decizia atacată ar fi lipsită de temei legal întrucât s-ar fi plecat de la "...premisa greşită a constatării caracterului fals al unui înscris care a stat la baza hotărârii a cărui revizuire se solicită, printr-o hotărâre judecătorească penală definitivă". Lipsa de temei a acestei critici rezidă în aceea că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pentru că cele patru înscrisuri sub semnătură olografă evocate nu au fost declarate false printr-o hotărâre penală definitivă, nu au conţinuturi care să nu corespundă realităţii şi, nu doar că nu au fost declarate false printr-o hotărâre penală definitivă, nici nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracţiuni. De altfel, urmează a se constata că nu există începută nicio urmărire penală împotriva vreunei părţi din litigiul iniţial, după cum nu există niciun învinuit în acelaşi proces.

A opinat că lipsită de temei este şi critica recurentei cu privire la aplicarea greşită a art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece aceasta nu a invocat un înscris nou reţinut de partea potrivnică B., ci o (eventuală) înţelegere frauduloasă dintre intimat şi asociatul său minoritar, C., precum şi împrejurarea că voinţa societară nu ar fi fost manifestată statutar la încheierea contractului de fideiusiune.

Totodată, a susţinut că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. pot fi invocate numai dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. Cu alte cuvinte, poate invoca acest motiv de revizuire doar partea care a fost legal citată, lipsa procedurii de citare neconstituind un motiv de revizuire. Astfel, afirmaţia recurentei că înmânarea actelor de procedură ar fi fost afectată întrucât "persoana care primea în mod uzual corespondenţa sa avea instrucţiuni să nu îi predea actele comunicate de Tribunalul Bucureşti" nu constituie "o împrejurare mai presus de voinţa părţii" susceptibilă de a fi echivalată forţei majore, structura societară a societăţii reprezentând chiar manifestarea sa de voinţă.

S-a depus răspuns la întâmpinare.

La 7 august 2020, recurenta a formulat cerere de completare motive de recurs, prin care a arătat că dispoziţiile art. 2293 C. civ., deşi au fost invocate în prima instanţă, nu au fost luate în considerare nici de instanţa de apel. În speţă, contractul de fidejusiune este unul fals, fapt demonstrat prin expertiza grafoscopică anexată la dosar. Chiar dacă s-ar admite probabilitatea că acesta ar fi valid, recurenta nu a renunţat în niciun moment la beneficiul diviziunii şi discuţiunii, astfel că instanţa nu putea, în lipsa dovezilor care să ateste că intimatul a încercat să recupereze pretinsa creanţă de la debitor, să oblige pe aceasta la acoperirea creanţei. Astfel, în mod greşit s-a reţinut solidaritatea între debitor şi fidejusor pentru restituirea sumei împrumutate, nefiind nicio menţiune în acest sens în actele dosarului.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1622 A din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. În raport s-a reţinut că motivele suplimentare de recurs au fost depuse cu depăşirea termenului prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că motivele suplimentare de recurs au fost depuse cu depăşirea termenului prevăzut de art. 485 C. proc. civ., caz în care acestea nu vor face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat eronat normele de drept material care reglementează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, deşi, în realitate, a realizat o analiză pe fond a motivelor de revizuire. De asemenea, a susţinut că, deşi instanţa de apel a considerat că prima instanţă a respins în mod corect administrarea probelor în procedura admisibilităţii în principiu, nu a făcut nicio menţiune cu privire la audierea lui C., persoana indicată ca autor al infracţiunii de fals, cu toate că această împrejurare reprezintă o lărgire a cadrului procesual în sensul dispoziţiilor art. 78 alin. (1) C. proc. civ. şi o cercetare judecătorească efectivă, ceea ce depăşeşte verificarea cadrului admisibilităţii de principiu a cererii de revizuire.

Critica astfel invocată se circumscrie dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât ceea ce se pretinde este încălcarea unor reguli de procedură, a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii, iar nu a unor norme de drept material, în speţă fiind vorba de art. 513 alin. (3) C. proc. civ.

Conform textului de lege menţionat, "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază", astfel că instanţa de judecată este obligată să se pronunţe în primul rând cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii extraordinare de atac exercitate. Prin urmare, în cazul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecăţii, recurenta a indicat ca temei de drept al cererii sale de revizuire dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ., astfel că atât instanţa de fond, cât şi cea din apel au verificat aspectele procedurale ce vizează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate pentru fiecare din motivele de revizuire invocate, fără a realiza o analiză pe fond a acestora.

Astfel, Curtea a apreciat că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză, iar, în cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, urmează a se pronunţa instanţa de revizuire, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. Pentru incidenţa art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a reţinut că revizuirea poate fi cerută dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: revizuentul invocă un înscris; înscrisul este doveditor; înscrisul este descoperit după darea hotărârii, deci este nou; înscrisul să fi existat la data pronunţării hotărârii; înscrisul nu a putut fi înfăţişat în procesul în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii; înscrisul este determinant. Cu referire la aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., a considerat că textul este incident dacă revizuenta nu s-a putut înfăţişa la judecată şi nici nu a putut înştiinţa instanţa despre aceasta şi împiedicarea s-a datorat unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, aceasta din urmă, asimilată forţei majore, reprezentând o chestiune de fapt.

Or, împrejurarea că instanţele de fond au examinat cu prioritate îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecăţii prin raportare la cele de mai sus nu poate fi reţinut ca un aspect de analiză a cauzei pe fond, implicit de nelegalitate, date fiind dispoziţiile citate, precum şi prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectele de admisibilitate fiind obligatoriu a se soluţiona cu prioritate.

De altfel, în faza de admisibilitate a revizuirii nu intervine o cercetare a procesului, acest lucru fiind util doar în condiţiile în care motivele de revizuire susţinute se întemeiază pe fapte a căror dovadă necesită administrarea de probe sau de alte acte prealabile. În acest context, în speţă, a fost respinsă încuviinţarea probei testimoniale, în condiţiile în care s-a contestat procesul-verbal privind efectuarea procedurii de citare în cadrul dosarului de fond, şi s-a considerat că administrarea probelor privind fondul cauzei este necesară numai în măsura în care cererea de revizuire ar fi declarată admisibilă.

Înalta Curte apreciază ca nefondată şi aserţiunea potrivit căreia s-a procedat la lărgirea cadrului procesual prin citarea/ascultarea persoanei învinuite de săvârşirea faptei pretins a fi infracţiune, cu încălcarea art. 78 alin. (1) C. proc. civ.

Se reţine că, în procedura revizuirii, părţile litigante sunt părţile din litigiul iniţial, fiind exclusă ab initio participarea unor terţi prin mijlocirea textului de lege invocat.

În situaţia de faţă, instanţa de apel, cercetând numai admisibilitatea revizuirii şi faptele pe care cererea se întemeiază, nu a dispus introducerea în cauză a lui C., ceea ce confirmă faptul că nu s-a depăşit etapa reglementată de dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., deci nu a avut loc o cercetare judecătorească efectivă, cum susţine în mod greşit recurenta.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată în recurs, ce urmează a fi analizată prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a constatat că incidenţa art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este condiţionată de existenţa unei hotărâri penale, prin care înscrisul să fi fost declarat fals, or, revizuirea întemeiată pe aceste dispoziţii legale poate fi solicitată şi atunci când înscrisul are un conţinut care nu corespunde realităţii, chiar şi în situaţia în care, prin operaţiunea de alterare a realităţii, nu s-a comis o infracţiune.

Conform articolului de lege invocat, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă "...hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate... ".

Înalta Curte constată că, faţă de dispoziţiile citate, instanţa civilă sesizată cu o cerere de revizuire în aceste condiţii poate cerceta falsul invocat, pe cale incidentală, numai atunci când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată, iar, pentru aceasta, partea interesată trebuie să facă dovada că a intervenit un impediment legal la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, constatat de organele penale. În măsura în care nu s-a produs o astfel de dovadă, cercetarea falsului, pe cale incidentală, în cadrul cererii de revizuire nu mai este posibilă.

Teza a doua de la pct. 3 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere situaţia în care a intervenit un impediment legal la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale ori când lipseşte vinovăţia celui care a săvârşit latura obiectivă a infracţiunii de fals (de exemplu, au fost considerate astfel de impedimente intervenirea amnistiei, moartea victimei, prescripţia, situaţia în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, dar poate atrage aplicarea unei sancţiuni administrative).

În mod corect instanţa de apel a reţinut că, în situaţia de faţă, dreptul procesual este afectat de condiţie, aceea a constatării infracţiunii printr-o hotărâre penală, iar, la data sesizării instanţei civile, cerinţa menţionată nu era îndeplinită, dreptul procesual putând fi invocat după îndeplinirea condiţiei premisă.

Într-adevăr, revizuirea este justificată nu numai de un înscris reţinut ca fals odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci, în egală măsură, şi de acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune (de exemplu, a lipsit latura subiectivă ori a intervenit prescripţia). Instanţa de revizuire urmează să stabilească ea însăşi, pe cale incidentală, dacă înscrisul în temeiul căruia s-a dat hotărârea are sau nu un conţinut real, însă această împrejurare nu poate fi analizată decât în cazul în care nu se poate obţine o hotărâre penală de declarare a falsului, aceasta întrucât un motiv care împiedică răspunderea penală, dar nu conduce la concluzia că fapta nu există, nu poate opri cercetarea falsului în civil. Pentru aceasta, partea trebuie să facă dovada impedimentului legal de punere în mişcare sau exercitare a acţiunii penale, constatat de către organele penale, ceea ce în situaţia de faţă nu s-a probat.

Existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la valabilitatea înscrisurilor care au stat la baza hotărârii a cărei revizuire se solicită (cu un conţinut nereal), invocată prin cererea de recurs, nu este suficientă la acest moment, cu atât mai mult cu cât s-a iniţiat demersurile de natură penală în vederea cercetării infracţiunii de fals, pretinsă de recurentă.

Cel de-al treilea motiv de recurs, ce va fi cercetat în raport de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., are în vedere modalitatea în care s-a procedat la verificarea incidenţei art. 509 pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de revizuire, revizuenta a invocat o înţelegere frauduloasă dintre intimat şi acţionarul minoritar al societăţii, C., faptul că voinţa societăţii nu a fost respectată la data încheierii contractului de fidejusiune, dar şi că a fost în necunoştinţă de cauză cu privire la existenţa litigiului de fond şi a demersurilor efectuate în mod fraudulos de C.. A justificat incidenţa acestui motiv prin faptul că, dacă ar fi cunoscut existenţa procesului şi a înscrisurilor pe care se bazează hotărârea instanţei, ar fi prezentat documente care să ateste caracterul fals al susţinerilor intimatului, depunând înscrisuri noi care probează faptul că împrumutatul la momentul încheierii contractului nu se afla în locul indicat în contract ca fiind loc al încheierii acestuia şi că nu cunoaşte limba în care s-a încheiat actul - documente care existau la data pronunţării hotărârii, dar nu au putut fi învederate întrucât D. a decedat anterior înregistrării dosarului, iar procedura de finalizare a succesiunii s-a încheiat abia în cursul anului 2018. S-a ataşat cererii de recurs un raport de expertiză grafoscopică întocmit în cauza penală nr. x, înscrisul doveditor emis ulterior datei pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită.

Înalta Curte constată că este nefondată critica formulată, nefiind întrunite cumulativ condiţiile cerute pentru aplicarea art. 509 pct. 5 C. proc. civ., care prevede că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă "după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor".

Pe de o parte, se observă că recurenta nu invocă un înscris nou, ci înţelegerea frauduloasă dintre intimat şi asociatul său minoritar, faptul că voinţa societară nu a fost îndeplinită pentru încheierea contractului de fidejusiune şi că nu a cunoscut existenţa litigiului de fond şi a demersurilor efectuate în mod fraudulos de C.. Or, aceste împrejurări de fapt nu se înscriu în noţiunea de înscris doveditor, respectiv de înscris nou care, dacă ar fi fost cunoscut la data pronunţării hotărârii atacate, ar fi putut conduce la o altă soluţie pe fond decât cea adoptată.

Pe de altă parte, se reţine că actele înfăţişate nu îndeplinesc celelalte cerinţe necesare pentru a fi incident motivul de revizuire invocat, respectiv să fie descoperite după darea hotărârii, să fi existat la data pronunţării acesteia, să nu fi putut fi înfăţişate în procesul în care a fost dată hotărârea a cărei revizuire se cere, fie pentru că au fost reţinute de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii, şi să fie determinante.

În sensul art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi valorificată nici expertiza judiciară administrată în altă cauză, respectiv raportul de expertiză grafoscopică depus, de altfel, în recurs, nefiind întrunite condiţiile legale de mai sus.

Cu referire la aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că nelegala citare a reprezentat atât motiv de revizuire, cât şi motiv de apel, însă niciuna dintre cele două instanţe nu a procedat la verificarea procesului-verbal care atesta corectitudinea procedurii de citare, că nu a recunoscut faptul că procedura de citare şi comunicare a actelor a fost corect îndeplinită, ci a expus motivele de fapt care au condus la imposibilitatea de a se prezenta şi apăra la soluţionarea cauzei, că, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., persoanele juridice de drept privat sunt citate prin reprezentantul lor, iar înmânarea actelor de procedură se face altor persoane doar în măsura în care reprezentantul societăţii nu se găseşte la locul citării şi că cerinţa legală pentru înmânarea făcută altor persoane, conform art. 162 alin. (1) C. proc. civ., este lipsa celui citat.

Art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prevede că revizuirea poate fi cerută în cazul în care "partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa".

În speţă, astfel cum a reţinut corect şi instanţa de apel, poate susţine acest motiv de revizuire partea care a fost legal citată, lipsa procedurii de citare putând fi invocată, eventual, pe calea contestaţiei în anulare.

Pentru a fi incident acest motiv de revizuire, trebuia să se dovedească îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: revizuenta nu s-a putut înfăţişa la judecată şi nici nu a putut înştiinţa instanţa despre aceasta (nefiind suficientă împiedicarea prezentării la judecată a părţii, ci şi a înştiinţării instanţei despre aceasta); împiedicarea s-a datorat unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, aceasta din urmă, asimilată forţei majore, reprezentând o chestiune de fapt.

În situaţia de faţă, revizuenta a arătat că persoana care primeşte în mod uzual corespondenţa sa avea instrucţiuni să nu îi predea actele comunicate de Tribunalul Bucureşti, ceea ce nu reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa părţii, asimilată forţei majore, organizarea internă a societăţii fiind tocmai rezultatul voinţei acesteia.

Deşi revizuenta a indicat semnarea procedurilor de citare în cadrul dosarului civil nr. x/2015 de către o persoană care nu are calitate de reprezentant în cadrul societăţii, s-a constatat, din actele dosarului, că, prin cererea de chemare în judecată din cadrul dosarului iniţial, i s-a indicat sediul corect, astfel cum însăşi l-a menţionat în cuprinsul acţiunii, iar dovezile de citare sunt semnate. Aşadar, s-a reţinut că partea a avut cunoştinţă despre derularea litigiului, neexistând o dovadă în sensul împiedicării de prezentare la judecată.

Pe de altă parte, modalitatea în care s-a procedat la semnarea citaţiei, precum şi aspectele care au condus la imposibilitatea recurentei de a se prezenta şi apăra la soluţionarea cauzei în fond sunt chestiuni care ţin de stabilirea situaţiei de fapt, incompatibile cu structura actuală a recursului.

Prin urmare, nu este fondată nici această critică, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 488 pct. 6 au fost în mod formal invocate, şi, ca atare, nu vor fi analizate în lipsa unor critici de nelegalitate dezvoltate.

Conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1622 A din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Reţinând că recurenta a căzut în pretenţii, Înalta Curte o va obliga pe aceasta, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 15.000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reprezentând onorariu de avocat, apreciind că acesta este unul rezonabil din perspectiva problemelor de drept necesar a fi dezlegate în calea de atac, cu o complexitate redusă şi similare celor supuse analizei în faţa instanţei de apel ori reflectate într-o jurisprudenţă constantă. Mai mult, în recurs cauza a fost soluţionată la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1622 A din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.