Traffic accident compensation: Discretionary quantification of moral damages and inadmissibility of new material claims in cassation appeal

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 23.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, solicitând ca, în contradictoriu şi cu intervenientul B., să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro (respectiv 230.000 RON) echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând daune morale, la plata sumei de 6.000 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 132/2017, Norma nr. 23/2014 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, art. 1391 C. civ.

Pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat diminuarea cuantumului despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale şi acordarea daunelor materiale în măsura dovedirii acestora cu documente justificative.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1752 din 28 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi cu intervenientul forţat B., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 3.639 RON, cu titlu de daune materiale pentru prejudiciile suferite în urma accidentului din 18.10.2016; a luat act că reclamantul solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1468A din 18 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelantul-intervenient B., împotriva sentinţei civile nr. 1752 din 28 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. d) şi f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv art. 1385 alin. (1) şi (2) şi art. 1391 alin. (1) C. civ.

A învederat că, în speţă, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, instanţa de apel nu a procedat la o analiză amplă a repercusiunilor evenimentului rutier din anul 2016, nesocotind atât criteriile jurisprudenţiale pe care le-a enumerat, cât şi dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014. S-a depus la dosarul cauzei practică judiciară, din care reiese, fără echivoc, că instanţele de judecată au acordat, în situaţii similare, sume de bani, cu titlu de daune morale, mult superioare celei propuse în litigiul pendinte. Această împrejurare constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudenţă şi la criteriile stabilite în practică.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut eronat că este suficientă o apreciere cu caracter estimativ, considerând că "stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare"; or, astfel, au fost încălcate în mod flagrant dispoziţiile legale incidente în materie, cu referire greşită la Ghidul adoptat de Biroul Asigurătorilor Auto din România, care conţine date statistice extrase din hotărâri ale instanţelor de judecată, acest înscris nereprezentând un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument pus la dispoziţia asigurătorilor în procedura administrativă, scopul acestei lucrări fiind de soluţionare a pretenţiilor de despăgubire pe cale amiabilă, în relaţiile dintre victime şi asigurători. De asemenea, instanţa de apel s-a raportat greşit inclusiv la oferta pe care intimatul a formulat-o în etapa anterioară demarării prezentului litigiu, încălcând prevederile legale aplicabile.

A mai arătat că, în cauză, consecinţele accidentului asupra vieţii recurentului au fost individualizate în numeroase înscrisuri aflate la dosar, precum şi în declaraţia martorei audiate, dovezi care nu au fost avute în vedere la cuantificarea sumei acordate cu titlu de daune morale.

În situaţia de faţă nu s-a ţinut cont de următoarele: gravitatea leziunilor traumatice a fost evaluată din punct de vedere medico - legal la 80 zile de îngrijiri medicale; recurentul a stat mai bine de jumătate de an imobilizat la pat, perioadă în care a avut nevoie permanent de o altă persoană, având ambele braţe, cât şi piciorul drept în aparat gipsat; în ianuarie 2017, acesta a fost supus unei intervenţii chirurgicale, având multiple rupturi musculare la braţul drept, după care a stat din nou cu orteză (nici în prezent nu îşi poate folosi braţul drept); a urmat o serie de tratamente pentru recuperare (87 de şedinţe), mai bine de 9 luni de zile; prezintă o incapacitate adaptivă de 30 %, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză emis de Institutul naţional de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă; a fost nevoit să se pensioneze, nemaiputând îndeplini atribuţiile de serviciu, fiind cadru militar (supus, periodic, unor teste de tragere cu arma); în prezent, are dureri la nivelul piciorului drept, iar la braţul drept mişcările pe care le poate efectua sunt limitate, deşi face şedinţe de kinetoterapie - înot; înainte de accident era o persoană foarte activă, practica diferite sporturi şi activităţi, pe care nu le mai poate desfăşura, cum reiese din depoziţia martorei; există riscul să fie supus unei noi intervenţii chirurgicale; recurentul a fost foarte afectat psihic, în urma producerii evenimentului rutier, simţindu-se frustrat şi neputincios, iar sentimentul de inutilitate produce efecte dramatice.

Or, în aceste condiţii, regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite în plan fizic şi moral, având în vedere importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, însă, în cauză, instanţa de apel nu s-a raportat la criteriul echităţii, nici la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

Recurentul a precizat că aceeaşi instanţă a reţinut în mod eronat că daunele materiale "nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fiind efectuate mult mai târziu, respectiv în anul 2019".

Or, suma de 6.000 RON a fost solicitată cu titlu de daune materiale, ce reprezintă cheltuielile pe care acesta le-a efectuat pe toată perioada spitalizării, cât şi pentru recuperare, inclusiv pentru recuperarea pe care o urma la momentul formulării cererii de chemare în judecată şi în continuare. Este evidentă legătura de cauzalitate dintre cheltuielile efectuate de parte, ale căror dovezi există la dosarul cauzei, şi accidentul rutier din anul 2016.

Mai mult, a învederat recurentul, cheltuielile efectuate ulterior formulării acţiunii introductive şi respinse de instanţa de apel au natura unui prejudiciu viitor, existenţa sa fiind certă, în cursul judecăţii fiind dovedită doar întinderea acestuia. Practica judiciară este unanimă în a accepta că poate fi reparat şi prejudiciul care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel nu a analizat probele administrate în cauză, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în speţă, deşi acesta a evocat, la nivel teoretic, o parte dintre normele substanţiale şi procedurale incidente, nu a făcut o aplicare concretă a acestora, motiv pentru care soluţia pronunţată nu corespunde exigenţelor art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de control judiciar este în imposibilitatea de a exercita un control efectiv al hotărârii atacate.

A precizat că prin cererea de apel a prezentat o serie de argumente de natură să susţină solicitarea sa de majorare a cuantumului daunelor morale şi materiale, pe care instanţa de apel fie nu le-a analizat, fie le-a analizat superficial.

Ca atare, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, care nu a analizat motivele de apel privind stabilirea corectă a cuantumului daunelor morale în raport de criteriile statuate, pe cale jurisprudenţială, de practica judiciară, de circumstanţele particulare ale speţei, de consecinţele suportate de acesta în urma accidentului, fiind nesocotite şi dispoziţiile din C. civ., precum şi dreptul recurentului la un proces echitabil.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 22 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1468A din 18 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce succed.

Trebuie reţinut că, potrivit art. 50 pct. 1 lit. d) şi f) din Norma ASF nr. 23/2014, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la momentul producerii incidentului, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele:

"d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare"; ... f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Conform art. 1385 C. civ., "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică".

Art. 1391 alin. (1) C. civ. prevede că, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială".

Printr-o primă critică formulată, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, la determinarea cuantumului prejudiciului moral, instanţa de apel a nesocotit criteriile jurisprudenţiale pe care le-a enumerat şi dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, deşi la dosarul cauzei era depusă practică judiciară, din care rezulta că, în situaţii similare, au fost acordate sume de bani mult superioare celei propuse în litigiul pendinte. Recurentul nu a făcut, în concret, referire la vreo hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu de natura celui de faţă.

Înalta Curte constată că, în cauză, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că valoarea daunelor morale "se determină pe baza evaluării instanţei de judecată, neexistând criterii legale, obiective pentru stabilirea acestora" şi că "deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. Este adevărat că nu există criterii legale de evaluare a daunelor morale, însă, tocmai din acest considerent, trebuia să se dea prevalenţă mediei rezultate în practica judecătorească, aceasta putând reprezenta un punct de reper".

Totodată, instanţa de apel a observat că, întrucât legislaţia din România nu conţine norme pentru determinarea cuantumului daunelor morale, criteriul principal de determinare al acestora îl reprezintă jurisprudenţa.

Curtea a avut în vedere şi ghidul adoptat de Biroul Asiguratorilor Auto din România, dar şi faptul că recurentului i s-a propus, în procedura administrativă, acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 36.000 RON.

Cu referire la speţă, a apreciat că prima instanţă a stabilit un cuantum echitabil al despăgubirilor morale, raportat la circumstanţele cauzei, astfel cum au rezultat din probatoriile administrate, aşadar având în vedere şi criteriul jurisprudenţial .

Critica este nefondată.

Astfel, Înalta Curte constată că se poate invoca nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, în măsura în care acest fapt este dovedit, însă, în speţă, nu s-a probat.

Este reală afirmaţia recurentului în sensul că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluţiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenţei naţionale, reperul la care face trimitere art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 fiind cel al unei jurisprudenţe constante şi unitare, ceea ce presupune însă verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, se pot determina anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Or, reperul la care face trimitere norma este cel al jurisprudenţei constante şi unitare, iar nu al jurisprudenţei care consacră soluţii ce rămân cazuri izolate sau particulare. Recurentul nu a dovedit că în mod uzual, constant, chiar pentru situaţia sa, soluţiile instanţelor sunt orientate către sumele pe care acesta le-a solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii. De altfel, în speţa de faţă, recurentul nu a indicat, în mod concret, care este acea jurisprudenţă constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa, în condiţiile în care, soluţia criticată nu excedează, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în speţe cu o cazuistică similară.

În cauză, nu s-a arătat, prin motivele de recurs, în ce constă în concret pretinsa limitare nejustificată a dreptului la despăgubiri prin raportare la practica judiciară ataşată, ci doar s-a contestat referirea la ghidul adoptat de Biroul Asigurătorilor Auto din România, precum şi la oferta pe care intimatul a formulat-o în etapa anterioară demarării prezentului litigiu.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, studiul de practică judiciară menţionat nu poate constitui, în lipsa unei dispoziţii legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanţe, a cărui neaplicare să atragă desfiinţarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal, însă raportarea la datele statistice din conţinutul acestuia poate avea un caracter orientativ, iar, în măsura valorificării alături de celelalte criterii de evaluare, nu este de natură a conduce la aplicarea greşită a art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Aceeaşi concluzie se impune şi în situaţia în care instanţa de apel a făcut vorbire de oferta primită de recurent, întrucât acest aspect nu a fost singular evaluat în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, ci prin prisma valorii propuse de intimat.

Or, instanţa de apel a concluzionat, în mod corect, că daunele morale nu trebuie să aibă un caracter pur simbolic, ci să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale reclamantului prin procurarea unor satisfacţii morale, avându-se în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii, respectiv că despăgubirile nu trebuie să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa psihică şi nici să conducă la îmbogăţirea fără just temei a persoanelor îndreptăţite la reparaţii.

Apreciind, în raport de cele reţinute anterior, că soluţia instanţei de apel se înscrie în marja unei jurisprudenţe constante şi unitare pentru cazuri similare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii normei invocate.

Recurentul a invocat faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere tot probatoriul administrat (înscrisuri, declaraţii de martor) şi că nu a ţinut cont de gravitatea leziunilor traumatice, perioada imobilizării, intervenţiile chirurgicale suferite, tratamentul pentru recuperare, incapacitatea adaptivă de 30 %, pensionarea sa, pentru care regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite în plan fizic şi moral; a susţinut că instanţa de apel nu s-a raportat la criteriul echităţii, nici la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Înalta Curte apreciază că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi făcută o reapreciere a probatoriului în legătură cu cuantumul despăgubirilor ce rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei în această cale extraordinară de atac.

De aceea, în condiţiile în care recurentul nu a demonstrat nesocotirea unor dispoziţii legale, simpla nemulţumire a acestuia în legătură cu modalitatea de evaluare a despăgubirilor morale de către instanţele fondului nu reprezintă o critică de nelegalitate în conformitate cu exigenţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., a reţinut că nu se impune diminuarea cuantumului daunelor morale, acordate de instanţa de fond, reclamantul prezentând leziuni ca urmare a acestui incident, ce au necesitat peste 60 de zile de îngrijiri medicale, având şi o incapacitate adaptivă de 30%, problemele medicale conducând la suferinţe psihice pe toată durata recuperării, continuând şi după această perioadă, întrucât reclamantul nu a mai putut să aibă acelaşi stil de viaţă ca în trecut, în sensul că nu mai poate practica în siguranţă anumite sporturi. Totodată, având în vedere că reclamantul nu se află în situaţia de a-şi fi pierdut un simţ sau un organ ca urmare a accidentului produs, având capacitatea de muncă păstrată şi neîncadrându-se într-un grad de invaliditate, criterii ce ar fi condus la acordarea unor despăgubiri în cuantum majorat, a considerat că se impune menţinerea cuantumului despăgubirilor stabilite de prima instanţă, care corespund prejudiciului moral suferit.

Aşadar, chiar dacă, în concret, nu a făcut vorbire de criteriul echităţii şi de principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, indirect instanţa de apel, prin cele anterior reţinute, s-a raportat la aceste două cerinţe ce stau la baza principiului inserat în art. 1385 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constată că această critică este invocată în mod formal, caz în care nu se impune a fi analizată.

În legătură cu încălcarea prevederilor art. 1385 alin. (2) C. civ., privind repararea "prejudiciului material", Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000 RON, reprezentând daune materiale, susţinând că suma reprezintă cheltuieli efectuate atât în spitalele unde a fost internat, cât şi mai apoi, după externare, medicamente, deplasări, recuperări, aşadar cheltuieli făcute de parte anterior formulării prezentei acţiuni. Acesta a învederat că diferenţa dintre suma solicitată şi cea evidenţiată în opisul ataşat, de 3639 RON, urmează a fi probată cu martori, nemaifiind în posesia dovezilor.

Prima instanţă a reţinut, cât priveşte prejudiciul material, că din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantul a efectuat cheltuieli în cuantum de 3639 RON în vederea recuperării stării de sănătate avută înainte de accident, fiind luate în calcul înscrisurile depuse la dosar. Au fost înlăturate cheltuielile efectuate cu recuperarea medicală în perioada noiembrie 2016 - iulie 2017, întrucât cele 78 de şedinţe de tratament la care se face referire au fost efectuate într-un centru medical de diagnostic şi tratament, iar reclamantul, în calitate de cadru militar, beneficia în mod gratuit la servicii medicale şi de recuperare. Nu au fost avute în vedere nici deconturile de cheltuieli întocmite pentru cele două perioade de spitalizare ale reclamantului, la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central "Dr. Carol Davila", acestea fiind suportate din fondul asigurărilor de sănătate.

Prin motivele de apel formulate, reclamantul a arătat că solicită reaprecierea cuantumului daunelor materiale, în sensul acordării în cuantumul indicat în cuprinsul acţiunii introductive, că în mod eronat prima instanţă i-a acordat doar suma de 3639 RON, limitându-se la preluarea sa din cuprinsul opis-ului depus şi că la ultimul termen de judecată a ataşat dovada achitării contravalorii expertizei efectuate la Institutul de expertizare a Capacităţii de Muncă în cuantum de 534 RON, ce nu a fost avută în vedere de prima instanţă. A învederat că suma solicitată cu titlu de pretenţii materiale reprezintă, pe de-o parte, cheltuielile efectuate atât în spitalele unde a fost internat, cât şi mai apoi, după externare, medicamente, alimente, deplasări, recuperări etc.

În apel, reclamantul a depus înscrisuri noi, reprezentând dovada cheltuielilor efectuate după data de 19.03.2019.

Referitor la prejudiciul material, instanţa de apel a apreciat că în mod temeinic şi legal acesta a fost stabilit la suma de 3639 de RON de către prima instanţă, reţinând că nu pot fi acordate cheltuielile în cuantum de 3000 RON, reprezentând contravaloarea unor abonamente de înot şi hidrokinetoterapie, ce au fost depuse în apel, precum şi contravaloarea consultaţiei medicale, acestea nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată, fiind efectuate mult mai târziu, respectiv în anul 2019. Or, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea daunelor materiale suferite în perioada 2016 - 2017, astfel încât cheltuielile depuse în apel excedează acestei cereri şi perioadei vizate.

Prin cererea de recurs, recurentul a susţinut, contrar celor arătate în fond şi apel, că suma de 6.000 RON reprezintă cheltuielile pe care acesta le-a făcut pe toată perioada spitalizării, cât şi pentru recuperare, inclusiv pentru recuperarea pe care o urma la momentul formulării cererii de chemare în judecată şi în continuare şi că cele efectuate ulterior datei acţiunii introductive şi respinse de instanţa de apel au natura unui prejudiciu viitor, existenţa sa fiind certă, în cursul judecăţii fiind dovedită doar întinderea acestuia.

Înalta Curte constată că, în mod evident, cererea formulată de recurent prin motivele de recurs se referă la o pretenţie nouă, nededusă judecăţii prin solicitările regăsite în cererea iniţială, aceasta având o cauză juridică distinctă de cea a daunelor materiale pretinse prin cererea introductivă de instanţă, justificate pe temeiul art. 1385 alin. (2) C. civ., în sensul că se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Aceste pretenţii noi, ce nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fiind efectuate mult mai târziu, respectiv în anul 2019, nu pot fi considerate ca fiind circumscrise textului de lege invocat, instanţa de judecată fiind ţinută, sub aspect procedural, de limitele învestirii sale.

În acest context, nici această critică nu este fondată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel nu a analizat probele administrate în cauză, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în speţă, deşi acesta a evocat, la nivel teoretic, o parte dintre normele substanţiale şi procedurale incidente, nu a făcut o aplicare concretă a acestora, motiv pentru care soluţia pronunţată nu corespunde exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva invocată, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat.

Motivul de nelegalitate susţinut are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele formulate de recurent sub acest aspect nu se încadrează în ipotezele prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind contrazise de conţinutul hotărârii, care îndeplineşte exigenţele unei motivări corespunzătoare.

Astfel, examinând modul în care instanţa de apel a analizat cererea de apel, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., privitoare la descrierea faptelor, încadrarea juridică a acestora în temeiurile de drept incidente, motivele care au stat la baza înlăturării ori aplicării lor, argumentarea fiind, contrar afirmaţiilor recurentului, logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.

Prin considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a prezentat în mod detaliat şi explicit faptele, astfel cum au fost deduse din interpretarea întregului material probator administrat, reţinând însă că pretenţiile recurentului sunt neîntemeiate.

Cât priveşte valorificarea probelor, Înalta Curte constată că această chestiune vizează exclusiv modul de apreciere concretă a dovezilor administrate, aspect ce nu poate fi reproşat, de asemenea, din perspectiva unei nemotivări corespunzătoare.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1468A/2019 din 18 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1468A/2019 din 18 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.