Judicial determination of vacant succession without notarial certificate and State representation by Ministry of Public Finance

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 24.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., constatarea calităţii de proprietar asupra terenului în suprafaţă de 175,39 mp, situat în Bucureşti, str. x (fostă Apeductului), ca urmare a intervenirii prescripţiei achizitive de lungă durată (uzucapiunii). Conform precizărilor reclamantei, valoarea obiectului litigiului la data introducerii acţiunii era de 220.402,114 RON.

La termenul de judecată din 5 mai 2017, reclamanta a depus la dosar cerere de modificare a acţiunii, prin care a arătat că înţelege să îşi modifice cadrul procesual pasiv, capetele de cerere şi temeiurile de drept ale acesteia după cum urmează: introducerea în cauză a pârâţilor Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General; constatarea vacanţei succesorale cu privire la moştenirea defunctului D., referitoare la suprafaţa de teren de 175,39 mp, situat în Bucureşti, str. x (fosta Apeductului), identificată conform planului de amplasament şi delimitare a dreptului de proprietate ca fiind S2, constatarea calităţii reclamantei de proprietar al terenului în suprafaţă de 175,39 mp, situat în Bucureşti, str. x (fosta Apeductului), ca urmare a intervenirii prescripţiei achizitive de lungă durată, prin joncţiunea posesiilor.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 06.11.2017, tribunalul a respins ca nefondate excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1834 din 24 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General. A constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 175,44 mp situat în Bucureşti, str. x (fostă Apeductului), astfel cum a fost identificat de expert E.. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1026 A din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost respinse apelurile declarate de apelanţii pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 1834 din 24 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate, a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţei civile, a fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata către reclamantă a sumei de 2.200 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de expertiză 1200 RON şi onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.). Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Au fost obligaţi apelanţii pârâţi la plata către apelanta reclamantă a sumei de 500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019, pronunţată în acelaşi dosar, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, formulată de petenta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Prin încheierea din 3 octombrie 2019, pronunţată în acelaşi dosar, a fost admisă sesizarea din oficiu şi îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele deciziei civile nr. 1026 A din 10 iulie 2019, în sensul că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel este de 500 RON şi nu de 1000 RON, cum din eroare s-a trecut.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2019, pronunţată în acelaşi dosar, a fost admisă cererea formulată de petenta S.C. A. S.R.L. şi s-a dispus lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, în sensul că apelanţii pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primar General sunt obligaţi în solidar la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, către apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat recurs reclamanta şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

1. Recurenta reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta reclamantă a criticat decizia cu privire la diferenţa cheltuielilor de judecată neacordate, atât pentru faza de judecată a fondului, cât şi pentru faza de judecată a apelului.

A invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa de apel cu privire la reducerea onorariului de avocat pentru judecata în primă instanţă, la suma de 1.000 RON, sens în care a învederat aspecte care ţin de modul de calcul al onorariului efectiv al avocatului, după scăderea impozitelor şi taxelor aferente sumei încasate de acesta, precum şi de durata, complexitatea şi miza procesului pendinte. A făcut trimitere la obiectul acţiunii deduse judecăţii, la valoarea acestuia, la actele procedurale îndeplinite în cauză de către avocatul ales, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate pentru faza apelului, a susţinut încălcarea aceloraşi dispoziţii, prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., şi a precizat că admiterea apelului reclamantei şi respingerea apelurilor pârâţilor conduceau la acordarea, în integralitate, a cheltuielilor de judecată. A arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere că onorariul perceput, de 2.788,68 RON (pentru că suma de 529,85 RON reprezintă TVA, ce este un impozit datorat statului), este compus din două sume (2.788,68 RON: 2 = 1.394,34 RON) şi reprezintă atât onorariul pentru apelul formulat de apelantă - suma de 1.394,34 RON, cât şi onorariul pentru apărările formulate împotriva apelurilor declarate de pârâţi -1.394,34 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Recursurile exercitate de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, recurentul pârât a reiterat excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român şi a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 680 C. civ., coroborate cu ale art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea statului, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, în speţă, de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, nu de Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, recurentul pârât a reiterat şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a susţinut că nedezbaterea succesiunii unei persoane nu echivalează, din punct de vedere juridic, cu o succesiune vacantă. A arătat, astfel, că, potrivit art. 680 din C. civ., "în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". Pe de altă parte, în temeiul art. 85 din Legea nr. 36/1995, vacanţa succesorală se constată de către notarul public printr-un certificat de vacanţă succesorală, în procedura strict reglementată de lege, iar constatarea vacanţei succesorale de către instanţa de judecată ar face ca dispoziţiile legale anterior menţionate să rămână fără aplicabilitate practică şi fără conţinut. Cu alte cuvinte, deşi Statul ar dobândi moştenirea, ope legis, de la deschiderea succesiunii defuncţilor pentru a se produce un asemenea efect este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanţă succesorală de către notarul public, în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa oricăror moştenitori legali sau testamentari.

Ca atare, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, întrucât Legea nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea şi declararea vacanţei succesorale.

Cu privire la capătul de cerere vizând dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, recurentul pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu referire la art. 224 C. civ., art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001. A susţinut, pe de o parte, că reclamanta nu a făcut dovada că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este ultimul proprietar al imobilului în litigiu, iar, pe de altă parte, că interesele Statului Român sunt reprezentate de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv Municipiul Bucureşti.

Pe fond, recurentul pârât a criticat neîndeplinirea condiţiilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, prin joncţiunea posesiilor, din perspectiva art. 1860 şi art. 1890 C. civ., sens în care a arătat că cel ce invocă uzucapiunea trebuie să fie succesor în drepturi al autorilor săi, iar bunul posedat trebuie să fie în circuitul civil. A susţinut că anterior consacrării legale a proprietăţii private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, astfel încât nu se poate opune o posesie utilă statului, cel puţin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă şi inalienabilă, iar Constituţiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincţie între domeniul public şi cel privat al statului, bunurile intrate în proprietatea acestuia făcând parte din domeniul public.

În ceea ce priveşte obligarea apelanţilor Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată a învederat că, neexistând temei legal, este neîntemeiată măsura dispusă; instituţia pârâtă nu a dat dovada de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovată de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata. În mod greşit a fost obligat statul la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că nu există culpa procesuală prevăzută de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017, recurentul pârât a susţinut că nu există culpa sa procesuală, argumentându-se că acesta nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi, astfel, nu poate fi sancţionat prin obligarea, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În mod greşit, în speţă, instanţa de apel a obligat, în solidar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată întrucât soluţia profită ambelor părţi.

Solicită, în subsidiar, reducerea onorariului avocatului, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care permite judecătorului micşorarea onorariilor avocaţiale chiar şi din oficiu. A arătat că prin aplicarea dispoziţiilor invocate nu se intervine în raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă juridică, iar prerogativa cenzurării onorariului este necesară având în vedere că urmează a fi suportată de partea adversă.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, recurenta reclamantă a invocat nulitatea recursurilor formulate împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, respectiv împotriva deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, întrucât nu cuprind motive de nelegalitate. Pe fond, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a interveni uzucapiunea.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a anulat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis, în principiu recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 şi deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Asupra recursului declarat de recurenta reclamanta S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că prin încheierea din 8 octombrie 2020, completul de filtru a anulat recursul formulat de această parte împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Astfel, observă că, prin cererea de recurs, recurenta reclamanta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva diferenţelor cheltuielilor de judecată neacordate, invocând aspecte ce ţin de modul de calcul al onorariului efectiv al avocatului, după scăderea impozitelor şi taxelor aferente sumei încasate de acesta, precum şi în raport de durata, complexitatea şi miza procesului.

Chiar dacă prin invocarea acestor critici recurenta reclamantă a reclamat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în realitate acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, referindu-se la modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, şi la criteriile de determinare a acestora.

Or, motivarea recursului înseamnă, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., expunerea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se atacă şi încadrarea acestora în cazurile de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sau a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

Reţinând că recurenta reclamantă nu a dezvoltat critici care să vizeze nelegalitatea deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanţă, din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că cererea de recurs formulată de aceasta nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acest act normativ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

2. Recursurile exercitate de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sunt subsumate dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie recurentul pârât a reiterat excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, susţinând că, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, în speţă, de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Înalta Curte constată că în mod corect a fost analizată această excepţie de instanţa de apel.

Prin decizia nr. 2 din 4 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor art. 680 C. civ., că, în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă decât în ipoteza în care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanţă succesorală. S-a reţinut în considerentele acestei hotărâri că statul nu are vocaţie succesorală concretă la succesiunea autorului reclamantului şi nu poate pretinde drepturi asupra patrimoniului succesoral atât timp cât premisa art. 680 din C. civ., respectiv cea a lipsei totale sau parţiale a moştenitorilor legali sau testamentari nu este realizată, atunci când însuşi reclamantul ar pretinde că este unicul moştenitor.

În speţă, însă, reclamanta a susţinut că defunctul D. a decedat în anul 1976, iar de pe urma acestuia procedura succesorală nu a fost înregistrată pe rolul fostului Notariat de Stat sau al vreunui birou notarial public, dovada în acest sens fiind certificatul nr. x/25.04.2017 emis de către Camera Notarilor Publici Bucureşti.

Întrucât de pe urma acestuia nu a fost dezbătută succesiunea şi nu există moştenitori, urmează să se cerceteze vacanţa succesorală cu privire la imobilul din prezentul litigiu, moştenirea fiind culeasă în temeiul vacanţei succesorale. Astfel, instanţa de judecată, chiar şi în lipsa unui certificat de vacanţă succesorală eliberat de notarul public, poate constata vacanţa succesorală, în baza dispoziţiilor C. civ., întrucât statul dobândeşte proprietatea asupra activului succesoral al defunctului fără moştenitori chiar din momentul deschiderii succesiunii. Or, conform dispoziţiilor C. civ., în privinţa succesiunilor, bunurile unei persoane decedate fără moştenitori intră în proprietatea statului.

În acest context, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanţelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Necesitatea chemării în judecată a ambilor pârâţi, aşadar şi a Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti este justificată, în condiţiile în care normele de drept incidente conţin dispoziţii care guvernează atât proprietatea privată a statului, cât şi pe cea a unităţilor administrativ-teritoriale, identificarea titularului concret fiind făcută prin raportare la apartenenţa concretă a bunului la una din aceste persoane juridice de drept public. Întrucât nu s-a făcut dovada că Municipiul Bucureşti a realizat un inventar al bunurilor sale din domeniul privat şi din cel public, atestat prin hotărâre a guvernului, era necesară chemarea în judecată a ambilor pârâţi, întrucât, la momentul deschiderii succesiunii, regimul proprietăţii publice era "de stat", fără a exista diferenţierile actuale.

Pe de altă parte, conform art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea statului, "În cazul moştenirilor ce urmează a fi declarate vacante, deschise până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, direcţiile generale regionale ale finanţelor publice reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în cadrul procedurii succesorale. Reprezentarea acestora în cadrul procedurii succesorale se face prin consilieri juridici. Moştenirile vacante deschise după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, intră în proprietatea privată a comunelor, oraşelor şi municipiilor".

Norma în cauză vizează procedura succesorală, prin prezentul litigiu fiind antamată chestiunea vacanţei succesorale doar pe cale incidentală, Ministerul Finanţelor Publice fiind reprezentat, la rândul său, de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

În consecinţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., calitatea de reprezentant a Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român fiind pe deplin justificată.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că în mod corect a fost soluţionată şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, raţionamentul recurentului pârât în sensul că, deşi Statul ar dobândi moştenirea, ope legis, de la deschiderea succesiunii, pentru a se produce un asemenea efect este obligatorie eliberarea unui certificat de vacanţă succesorală de către notarul public, în procedura strict reglementată de lege, care să constate lipsa oricăror moştenitori legali sau testamentari, fiind nefondat.

Astfel, procedura specială notarială reglementată de Legea nr. 36/1995 pentru cazul vacanţei succesorale nu este obligatorie pentru constatarea vacanţei succesorale, în sensul excluderii posibilităţii ca aceasta să poată fi verificată şi de instanţele de judecată, aspect ce rezultă din chiar dispoziţiile art. 110 alin. (1) din lege, potrivit cu care succesibilul sau altă persoană interesată poate sesiza direct instanţa judecătorească în vederea dezbaterii unei succesiuni.

Aşadar, constatarea vacanţei succesorale se poate face şi pe cale judecătorească, în condiţiile existenţei unui interes al solicitantului, o soluţie contrară contravenind dreptului de acces liber la justiţie, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, recurentul pârât a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de dispoziţiile art. 224 C. civ., art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, deoarece reclamanta nu a făcut dovada că statul este ultimul proprietar al imobilului în litigiu, iar interesele acestuia sunt reprezentate de unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv Municipiul Bucureşti.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că această excepţie a fost invocată numai referitor la pretenţiile reclamantei având ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nu şi la solicitarea privind constatarea vacanţei succesorale, împrejurare care nu a fost contestată în recurs.

Se observă, totodată, că cererea având ca obiect uzucapiunea nu a fost analizată şi admisă de prima instanţă în contradictoriu cu recurentul pârât, iar dispoziţiile instanţei de fond în acest sens nu au făcut obiectul vreunei critici în apel din partea acestuia, aşa cum a reţinut şi curtea, în raport de care a făcut aplicarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, reiterarea acestei excepţii în recurs excedează controlului de legalitate în raport de limitele învestirii potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceleaşi argumente, Înalta Curte va înlătura şi criticile vizând soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul pârât a criticat neîndeplinirea condiţiilor privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, prin joncţiunea posesiilor, din perspectiva art. 1860 şi art. 1890 C. civ.

În legătură cu obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a reţinut corect culpa procesuală a părţii în cauză, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind căzută în pretenţii prin respingerea apelului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu au fost aplicate greşit normele procedurale ce vizează plata cheltuielilor de judecată.

Prin recursul formulat împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017, recurentul pârât a susţinut că nu există culpa sa procesuală, argumentând că acesta nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă şi, astfel, nu poate fi sancţionat prin obligarea, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Raportat la această critică, Înalta Curte va avea în vedere considerentele expuse anterior, în plus constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1443 C. civ., obligaţia fiind solidară între debitori în condiţiile în care aceştia au fost obligaţi la aceeaşi prestaţie, respectiv la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de partea adversa, urmare a respingerii căilor de atac formulate.

Solicitarea formulată în subsidiar, privind reducerea onorariului avocatului, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu va fi analizată, Înalta Curte având în vedere faptul că se impunea ca cererea să fie adresată instanţei care urma a se pronunţata asupra cererilor de apel, aceasta fiind singura abilitată să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul reprezentantului convenţional, dacă considera că este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

De altfel, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor invocate, în sensul reducerii onorariului de avocat solicitat de apelanta reclamantă, de la 3318,53 RON la 500 de RON, apreciind că acesta este unul rezonabil din perspectiva problemelor de drept necesar a fi dezlegate în calea de atac.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă, constatând, pe de o parte, că recursul declarat de această parte a fost anulat, iar, pe de altă parte, că din dovezile depuse la dosar nu rezultă în mod cert cuantumul onorariului de avocat stabilit pentru combaterea recursului părţii adverse, pentru a se putea face aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 1026A din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a încheierii din 27 noiembrie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2017.

Respinge cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.