Heirs’ nullity claims against good-faith purchasers rejected; sales upheld, donation annulled.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Neamţ la data de 13 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. nulitatea absolută a şapte contracte încheiate de pârâţi în formă autentică, un contract de donaţie şi şase contracte de vânzare-cumpărare.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 184 din 01 aprilie 2019, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A., B. şi C., invocate de pârâţii D., E., F. şi G.; a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii, invocată de aceeaşi pârâţi; a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de aceeaşi pârâţi; a respins ca nefondată acţiunea prin care reclamanţii A., B. şi C. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.06.1993, a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.1995, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.1995 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.03.1997.

La data de 09.07.2019 petenta N. a solicitat completarea dispozitivului acestei hotărâri cu dispoziţia privind transferarea din contul expertului tehnic O. în contul său a sumei de 1500 RON, care în speţă a fost achitată cu titlu de onorariu de expert.

Prin sentinţa nr. 489 din 30 septembrie 2019, Tribunalul Neamţ, secţia 1 civilă şi de contencios administrativ a admis cererea formulată de petenta N.;

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 834 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia 1 civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 184 din 01 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea; a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/23.06.1993; a menţinut restul dispoziţiilor referitoare la respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A., B.

şi C., invocate de pârâţii D., E., F. şi G., respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii, invocată de aceeaşi pârâţi, la respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de aceeaşi pârâţi, la respingerea acţiunii prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.05.1994, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.1995, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.1995 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.03.1997; a obligat intimaţii K., L.

şi M. la plata sumei de 7.601,32 RON către apelanţii A., B. şi C. reprezentând cheltuieli de judecată aferente primei faze procesuale constând în taxă de timbru aferentă contractului de donaţie autentificat sub nr. x/23.06.1993 în sumă de 6201,32 RON, onorariu de avocat fond în suma de 700 redus proporţional cu soluţia de admitere în parte a cererii, 700 de RON reprezentând onorariu de expert redus proporţional cu soluţia de admitere în parte a cererii; a obligat intimaţii K., L. şi M. la plata sumei de 3.100,86 RON către apelanţii A., B.

şi C. reprezentând cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului constând în taxă de timbru aferentă contractului de donaţie autentificat sub nr. x/23.06.1993; a obligat apelanţii A., B. şi C. la plata către intimaţii K., L. şi M. la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel respectiv onorariu de avocat astfel cum a fost redus proporţional cu soluţia de admitere în parte; a compensat sumele datorate reciproc de părţi cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat intimaţii K., L.

şi M. la plata sumei de 10.202,18 RON către apelanţii A., B. şi C..

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, iar subsidiar, casarea în parte a deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă şi a sentinţei civile nr. 184 din 01 aprilie 2019 a Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au fost expuse următoarele critici:

- cu referire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19.01.1995, transcris sub nr. x din 19.01.1995, prin care P. a vândut lui F. suprafaţa de 3630 mp situat în str. x, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a acţiunii cu privire la acest contract, dar nu pentru raţionamentul primei instanţe, ci pentru considerente proprii, context în care hotărârea este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 478 şi art. 479 din C. proc. civ., depăşind limitele învestirii în contextul în care a procedat la înlocuirea considerentelor hotărârii atacate fără sa fie învestită în condiţiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., considerente care sunt potrivnice interesului procesual al reclamanţilor ca titulari ai apelului;

- încălcând principiul echităţii procedurilor, al egalităţii de arme, principiul previzibilităţii şi cel al predictibilităţii, instanţa de apel le-a agravat situaţia în propriul apel aducând în discuţie alte considerente decât cele ale hotărârii apelate cu încălcarea dispoziţiilor art. 481 din C. proc. civ., context în care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu titlu de exemplu, s-a referit la teoria proprietarului aparent conform cu care P. este calificat drept un proprietar aparent, eroare comună asupra calităţii de proprietar în care s-ar fi aflat cumpărătorii Q., redefinirea noţiunii de cumpărător pe risc, excepţiile prevăzute de art. 36 pct. 1 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996 şi excepţia prescrierii dreptului la acţiunea în rectificare.

- în ipoteza în care curtea de apel s-ar fi considerat învestită cu un apel atât asupra dispozitivului şi implicit asupra considerentelor hotărârii atacate, apreciind greşite considerentele primei instanţe, ar fi trebuit să admită apelul, să rejudece cauza şi să procedeze la indicarea considerentelor pe care le-ar fi apreciat oportune.

Or, respingând apelul cu privire la contractul nr. x/1995, a menţinut soluţia, însă a schimbat considerentele, consecinţa fiind contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

- expunerea unor considerente şi concluzia trasă pe baza lor, neagă logica raţionamentului juridic, motivarea hotărârii fiind confuză, incoerentă şi contradictorie, fapt ce atrage nulitatea deciziei pentru încălcarea dispoziţiilor procedurale ale art. 425 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

- cu referire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.01.1995, hotărârea atacată este nelegală şi prin raportare la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 7 şi 8 din C. proc. civ. în contextul în care ignoră autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 251/22.03.2012 şi efectul retroactiv al nulităţii, instanţa făcând o greşită aplicare a teoriei proprietarului aparent şi a principiului nemo plus ad alium transferre potest quam ipso habet;

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii cu privire la cauza ilicită sancţionată cu nulitatea absolută de art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864, refuzând să aplice decizia nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie cu referire la existenţa unor uzanţe cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti;

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului error communis tacit jus şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1080, art. 1898 şi art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, nesocotind de asemenea conţinutul juridic şi efectele cumpărării pe risc astfel cum sunt consacrate de lege, de doctrină şi practica judiciară;

- cu toate că în cuprinsul motivării, instanţa de apel a indicat principiul conform căruia nulitatea absolută pentru cauza ilicită implică analiza relei-credinţe a ambilor contractori, cu referire la vânzătorul P., instanţa de apel a calificat juridic pe vânzător drept proprietar aparent, ignorând autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 251 din 22.03.2012, aspect care atrage casarea deciziei în raport de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

- instanţa de apel a nesocotit principiul efectelor retroactive ale nulităţii titlului de proprietate atunci când a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie. Astfel, dacă în referire la contractul de donaţie pe care l-a desfiinţat pe ideea că donatorul P. nu a fost niciodată proprietar în considerarea celor statuate prin decizia nr. 251/22.03.2012, atunci când a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1993, în care P. apare ca vânzător, instanţa i-a atribuit calitatea de proprietar aparent în condiţiile în care premisele juridice ale ambelor acte de dispoziţie sunt absolut identice;

- în măsura în care instanţa ar fi dat eficienţă autorităţii de lucru judecat, cât şi a efectelor juridice ale nulităţii care se produc nu numai pe viitor, ci şi pentru trecut, concluzia era în sensul că P. nu a fost niciodată proprietar, situaţie în care devine incident principiul nemo plus ad alium transferre potest quam ipso habet, fapt care atrage nulitatea absolută a contractului;

- s-a aplicat în mod greşit principiului aparenţei de drept a vânzătorului P., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- chiar în ipoteza aplicării teoriei aparenţei de drept a vânzătorului P., autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 251 din 22.03.2012, dar şi efectul retroactiv al nulităţii titlului de proprietate desfiinţat prin aceeaşi decizie, nu permit atribuirea calităţii de proprietar aparent lui P., calificare juridică făcută în apel. Prin urmare, acesta rămâne un vânzător de rea-credinţă, câtă vreme el sau familia acestuia nu au avut un drept asupra terenului vândut.

- teoria aparenţei de drept a fost aplicată şi interpretată şi prin raportare la cumpărătorii intimaţi Q., beneficiarii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1995, atunci când instanţa a încercat să consolideze situaţia juridică precară a intimaţilor Q., fără să fie îndeplinite condiţiile legale ale principiului error communis facitits, de care intimaţii nu s-au prevalat;

- cu privire la pretinsele uzanţe în raport de care a fost validat contractul de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

- uzanţele/obiceiul locului se aplică atunci când legea dispune, cum este cazul art. 971 alin. (2) din C. civ. de la 1864 sau art. 603 şi art. 1266 alin. (2) din noul C. civ.. Dacă la nivelul anului 1995 ar fi existat uzanţe specifice conform cărora procesul-verbal era considerat titlu valabil, după cum a menţionat instanţa de apel, aceste uzanţe ar fi trebuit să fie cel puţin recunoscute unanim la nivel de practică judiciară sau la nivel doctrinar, context în care aprecierile instanţei nu au avut suport legal şi au venit în contradicţie cu statuările deciziei nr. 1/1997.

- în măsura în care părţile şi notarul instrumentator ar fi practicat această uzanţă, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1993, înstrăinarea s-ar fi făcut cu rezerva din partea cumpărătorilor că înţeleg să cumpere pe risc în lipsa actelor de proprietate. Or, validând contractul pe baza unor uzanţe inexistente, judecătorul a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a aplicat greşit legea.

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1080 şi art. 1898 din C. civ. de la 1864 nesocotind conţinutul juridic al bunei-credinţe şi efectele cumpărării pe risc astfel cum sunt consacrate de doctrina şi practica judiciară. Astfel, instanţa a avut în vedere doar art. 1899 alin. (2) din C. civ. şi nu dispoziţiile art. 1898 din acelaşi cod câtă vreme cumpărând pe riscul lor şi în lipsa actelor de proprietate, dobânditorii nu au avut convingerea că tranzacţionează cu adevăratul proprietar, aspect care confirmă neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1080 din C. civ. şi a cerinţelor art. 1898 şi art. 1080 din acelaşi cod, fiind cumpărători de rea-credinţă.

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii cu privire la cauza ilicită sancţionată cu nulitatea absolută de art. 966 şi art. 968 din C. civ. în sensul în care, deşi a reţinut că nulitatea este atrasă când ambele părţi ale contractului sunt de rea-credinţă, a analizat doar poziţia subiectivă a cumpărătorilor, ignorând faptul că vânzătorul a fost de rea-credinţă, după cum rezultă din decizia nr. 251 din 22.03.2012;

- desfiinţarea actului se impunea cu atât mai mult cu cât frauda asupra intereselor şi drepturilor legitime ale recurenţilor s-a produs prin abuzul autorităţilor publice (Comisia Locală şi Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991, părţi în cauza soluţionată prin deciziei nr. 251/22.03.2012) care au emis adeverinţa de proprietate falsului proprietar cu încălcarea Legii nr. 18/1991;

- instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996 în condiţiile în care prin înscrierea contractelor în cartea funciară părţile nu se puteau prevala de buna-credinţă pe baza dispoziţiile anterior menţionate, atâta timp cât buna-credinţă se analizează în raport cu data încheierii actului;

- au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 7 şi 8 din C. proc. civ. şi cu privire la greşita interpretare şi aplicare a legii şi în privinţa contractelor subsecvente nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994 şi nr. 598/17.08.1995, încheiate în baza contractului de donaţie constatat nul, cât şi în privinţa contractului subsecvent nr. x/19.03.1997, încheiat în baza contractului nr. x/1993;

- instanţa de apel a reiterat argumentele privind credinţa legitimă şi uzanţele aplicate în perioada 1994-1997, indicate cu referire la contractul nr. x/1995, făcând o greşită aplicare şi interpretare a legii, intimaţii nefiind de bună-credinţă, neputând beneficia de eroare comună şi invincibilă sau de aşa-zisă uzanţă.

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii când a considerat că deşi actul de donaţie a fost desfiinţat subdobânditorii sunt protejaţi de sancţiunea anularii actului lor prin raportare la art. 36 pct. 1 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996, ignorând relaţia juridică dintre actul de donaţie ca act principal şi actele subsecvente pe care le analizează de sine stătător.

Astfel, intimaţii nu se puteau prevala de aceste dispoziţii în condiţiile în care instanţa a dispus deja constatarea nulităţii absolute actului ce a stat la baza contractelor subsecvente, acţiunea în rectificare fiind Imprescriptibilă, conform cu art. 37 din Legea nr. 7/1996.

- instanţa de apel a ignorat caracterul subsidiar al acţiunii în rectificare care poate fi exercitată şi ulterior admiterii acţiunii de fond. Jurisprudenţa a statuat că acţiunea în rectificare fondată pe desfiinţarea titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea are ca scop să pună de acord starea tabulară cu situaţia juridică reală a imobilului, acţiunea având caracter subsidiar este grefată pe o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii;

- în mod greşit a reţinut instanţa de apel că înscrierile în cartea funciară efectuate în 2001 apar ca o excepţie de la desfiinţarea contractelor, fără ca dispoziţiile legale care recunosc asemenea efecte să fi intrat în vigoare, nelegalitatea deciziei fiind atrasă prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

- înscrierile ulterioare în cartea funciară a contractelor subsecvente, ce au avut la bază contractul de donaţie declarat nul, cât şi a contractului subsecvent nr. x/1997, nu au efecte constitutive de drepturi, dobândirea drepturilor prin înscrierea în cartea funciară, aplicaţie a publicităţii reale, nefiind încă în vigoare.

Astfel, principiul dobândirii drepturilor reale prin înscrierea în cartea funciară este consacrat de art. 557 alin. (4) şi art. 885 din noul C. civ., însă, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de aplicare a C. civ., art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 şi art. 886 din C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate teritorial administrativă, fără ca în prezent aceste lucrări să fie finalizate. Drept urmare, devin incidente dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, conform cu care până la finalizarea lucrărilor de cadastru, înscrierile în cartea funciară se fac numai pentru opozabilitate, fără ca înscrierea să valideze dreptul sau actul înscris, conform cu art. 20 alin. (3) din noul C. civ., dispoziţii legale care au fost ignorate de instanţă. În privinţa contractelor subsecvente, instanţa a făcut o greşită aplicare atât a principiului nemo plus ad alium transferre potest quam ipso habet, cât şi a principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, câtă vreme subdobânditorii au cumpărat pe riscul lor şi în lipsa actelor de proprietate ale autorului originar;

- instanţa de apel a ignorat faptul că sancţiunea nulităţii contractelor subsecvente nu poate fi înlăturată nici prin aplicarea dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 247/2005, având în vedere faptul ca intimaţii au cumpărat terenurile în litigiu în baza unui proces-verbal eliberat în baza Legii nr. 18/1991 şi nu în baza unui titlu de proprietate astfel cum impune art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, nici unul neavând credinţa că cel de la care au dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a putea transmite proprietatea conform art. 1898 din vechiul C. civ., făcând referire la deciziile nr. 517/2007, nr. 1216 din 11.11.2008 şi nr. 743/2012 ale Curţii Constituţionale.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că motivele de nelegalitate privind greşita aplicare şi interpretare a legii cu referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat, efectele nulităţii absolute, la cauza ilicită, la lipsa obiectului juridic al contractelor vizează şi sentinţa nr. 84/1.04. 2019 a Tribunalului Neamţ.

În drept, au fost invocate art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 10 aprilie 2020 (data depunerii prin poştă electronică), în termenul legal, intimaţii-pârâţi F., G., D. şi E. au depus întâmpinări în cuprinsul cărora au invocat pe cale de excepţie, nulitatea recursului, iar în subsidiar, pe de o parte, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, iar pe de altă parte, admiterea recursului în sensul modificării deciziei atacate în sensul menţinerii contractului de donaţie nr. x/1993. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Totodată, au solicitat respingerea recursului declarat de aceleaşi părţi împotriva sentinţei nr. 184 din 1 aprilie 2019 a Tribunalului Neamţ.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, au arătat că cererea de recurs, comunicată la data de 13 martie 2020, a fost depusă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu la Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., cerinţă de formă prevăzută sub aceeaşi sancţiune.

La data de 19 mai 2020 (data depunerii la oficiul poştal), recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinări în cuprinsul căruia au solicitat respingerea ca nefondată a excepţiei nulităţii recursului. în combaterea excepţiei, au susţinut că recursul a fost depus la instanţa care a pronunţat decizia recurată, precum şi faptul că au adus critici hotărârii atacate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs.

La data de 9 iunie 2020 (data depunerii la oficiul poştal), cu depăşirea termenului legal, intimaţii-pârâţi K., L. şi M. au depus întâmpinare în cuprinsul căreia au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 01 iulie 2020 (data depunerii la oficiul poştal), recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi K., L. şi M..

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 decembrie 2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi F., G., D. şi E., a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019, pronunţată Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 10 februarie 2021, C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

1. Dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., la care recurenţii se referă în primul motiv al recursului lor, consacră, într-adevăr, dreptul părţilor interesate de a supune controlului judiciar exclusiv considerentele unei hotărâri, atunci când prin acestea s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Aceste dispoziţii legale au în vedere situaţia în care deşi partea este mulţumită de soluţia cuprinsă în dispozitiv, se consideră totuşi vătămată de unele dezlegări, aserţiuni ori constatări făcute prin considerente, caz în care obiect al căii de atac îl constituie exclusiv respectivele considerente.

Această situaţie procesuală nu este însă prezentă în cauza de faţă, câtă vreme prin cererea lor de apel reclamanţii au criticat în totul hotărârea primei instanţe, formulând în contra ei critici de nelegalitate şi de netemeinicie atât cu privire la soluţie, cât şi cu privire la considerentele care susţin soluţia.

În aceste circumstanţe, instanţa de apel avea dreptul legal de a face un examen de ansamblu al sentinţei, ţinând seama de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, de apărările pârâţilor, precum şi de criticile formulate prin cererea de apel.

Dintr-o asemenea perspectivă, nu s-ar putea considera că instanţa de apel ar fi încălcat limitele învestirii sale, surprinzând părţile prin evocarea pentru întâia oară în decizia sa a unor teze juridice noi ori a unor chestiuni de drept care, esenţiale fiind în planul judecăţii, făceau parte din categoria acelora cu privire la care, subsumat exigenţelor ce derivă din asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil, la contradictorialitate şi la apărare, ar fi trebuit să fie în prealabil puse în discuţia părţilor în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ. şi, totodată, sub semnul respectării regulii afirmate de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Referirile pe care instanţa de apel le face la noţiunea de proprietar aparent, la eroarea comună asupra calităţii de proprietar, la înţelesul noţiunii de cumpărător pe risc sau la unele situaţii prevăzute de art. 36 pct. 1 şi art. 38 din legea nr. 7/1996 nu reprezintă, prin raportare la limitele de ansamblu ale învestirii sale şi la problematica juridică destul de complexă ridicată de prezentul proces, aspecte juridice străine de judecată sau de soluţia cuprinsă în dispozitiv ori de limitele învestirii instanţei prin cererile şi apărările părţilor. Dimpotrivă, ele apar ca dezlegări care se integrează logic şi coerent în raţionamentul de care Curtea de apel a uzat pentru a justifica soluţia dată căii de atac.

Contrar celor afirmate de recurenţi, în ce priveşte la elementele care ţin de argumentarea juridică a soluţiei,atunci când ele sunt o consecinţă a limitelor în care instanţa este învestită de către părţi, nu s-ar putea considera că acestea trebuie, în prealabil, puse în discuţia părţilor, Dacă s-ar întâmpla astfel, instanţa şi-ar devoala raţionamentul juridic anterior deliberării şi redactării hotărârii, punându-se în situaţia de a se antepronunţa, iar aceasta ar face ca judecătorul să devină incompatibil, în sensul prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 teza I C. proc. civ. Punerea în discuţia părţilor, în prealabil, a unor chestiuni de fapt sau drept rămâne o obligaţie a instanţei doar atunci când este vorba despre elemente esenţiale ale judecaţii, adică despre acelea care determină cadrul procesual ori care au, în concret, semnificaţia unor elemente ce ar putea conduce la implicaţii majore asupra judecăţii, în sensul prevederilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

Când însă este vorba despre simple argumente juridice subsumate unor susţineri sau apărări deja formulate, cu privire la care instanţa are obligaţia de a răspunde, punerea lor în discuţia părţilor nu mai este necesară, după cum, în acelaşi spirit, nu s-ar putea considera nici că evocarea lor în considerentele hotărârii ar depăşi limitele de învestire a instanţei.

Reţinând, aşadar, pertinenţa referirilor pe care instanţa de apel le-a făcut în motivarea deciziei sale, conchide Înalta Curte că nefondat susţin recurenţii că instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii sale, că ar exista o schimbare nelegală a considerentelor sau că ne aflăm într-o situaţie de contrarietate între dispozitiv şi considerente, astfel încât să fie incidente, după caz, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv 6 C. proc. civ.

2. Nefondat este şi motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel a formulat considerente contradictorii şi incoerente cu privire la soluţia dată în analiza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/19.11.1995, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Pentru a-şi argumenta acest motiv de recurs, recurenţii extrag disparat anumite statuări ale instanţei de apel, fără însă a ţine seama de raţionamentul juridic de ansamblu de care instanţa a uzat şi fără a corela într-o suficientă măsură tezele juridice şi argumentele principale care articulează acest raţionament, conferindu-i substanţă şi forţă persuasivă.

Observă Înalta Curte că teza juridică majoră pe care instanţa de apel a avut-o în vedere este aceea potrivit căreia în cazul vânzării-cumpărării, nulitatea absolută sau, după caz, relativă a actului de înstrăinare intervine în funcţie de buna sau reaua-credinţă a părţilor la momentul încheierii actului, concluzionând că pentru a putea fi angajată nulitatea absolută este necesar ca ambele părţi, adică atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul, să fie de rea-credinţă la încheierea contractului.

În aceste circumstanţe, împrejurarea că potrivit celor stabilite de prima instanţă şi de cea de apel, cumpărătorii din contractele de vânzare-cumpărare în litigiu au fost de bună-credinţă înlătura, prin ea însăşi, posibilitatea de a se mai constata nulitatea absolută a acestor contracte, cerută de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată. Pe cale de consecinţă, nefiind dovedită reaua-credinţă a cumpărătorilor, devenea irelevant a se mai cerceta inclusiv dacă vânzătorii au fost sau nu de rea-credinţă la momentul încheierii contractelor.

Integrate, aşadar, raţionamentului de ansamblu al instanţei de apel şi înţelese unele prin altele, în conexiune logică, subordonată tezei juridice principale, afirmaţiile criticate de recurenţi nu ar mai putea fi considerate contradictorii sau incoerente.

3. Fără temei susţin recurenţii că instanţa de apel a ignorat decizia civilă nr. 251/22.03.2012 a Tribunalului Neamţ şi efectul retroactiv al nulităţii, făcând o greşită aplicare a regulilor cu privire la proprietarul aparent şi a principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi.

Astfel cum încă prima instanţă a reţinut, prin decizia civilă nr. 251/22.03.2012 a Tribunalului Neamţ s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/16.02.1998 emis în favoarea lui P., argumentul esenţial care a stat la baza constatării nulităţii fiind acela că actul de vânzare-cumpărare încheiat la 06.08.1934 în favoarea lui P. şi R., deşi are aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate către cumpărătorii S., nu a fost înscris în registrele de transcripţiuni, astfel că nu i-a putut fi opus lui T., care dobândise acelaşi teren de la aceeaşi vânzătoare printr-un act de vânzare-cumpărare ulterior (din 19.11.1934), dar care fusese înscris în registrele de transcripţiuni.

Or, prin evocata decizie civilă nu se fac dezlegări cu privire la soarta juridică a contractelor a căror nulitate absolută se solicită a fi constatată în prezentul proces, astfel încât să poată fi reţinută autoritatea de lucru judecat a deciziei în procesul de faţă.

Referirea la vânzătorul P. ca proprietar aparent, făcută de instanţa de apel, are în vedere faptul că la data încheierii de către acesta a contractelor în litigiu calitatea lui de proprietar îşi avea temei în existenţa adeverinţei de proprietate şi a procesului-verbal de punere în posesie emise în favoarea lui conform Legii nr. 18/1991, deşi încă nu era titularul unui titlu de proprietate emis în baza aceleiaşi legi. Prin urmare, "aparenţa" de proprietate adusă în discuţie de către instanţa de apel ţinea seama de această realitate juridică, fără însă ca aceasta să însemne că s-ar încălca, direct sau indirect, statuări sau dezlegări cuprinse în decizia civilă nr. 251/2012 a Tribunalului Neamţ.

Împrejurarea că în considerentele acestei din urmă decizii se afirmă că actul sub semnătură privată din 06.081934 nu a produs transferul terenului de la vânzătoarea U. la cumpărătorii S. şi că acest act ar reprezenta în fapt un antecontract de vânzare-cumpărare nu poate fi considerată ca având valoarea unei dezlegări care să se impună cu autoritate de lucru judecat sub aspectul soluţiei ce trebuie dată nulităţii absolute solicitate de reclamanţi în prezentul proces.

Nu este, deci, întemeiată susţinerea recurenţilor privitoare la necesitatea casării deciziei din apel prin raportare la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Faptul că prin efectul deciziei civile nr. 251/2012 a Tribunalului Neamţ P. nu mai poate fi considerat proprietar al terenului pentru care titlul de proprietate i-a fost declarat nul, nu este de natură a atrage, prin el însuşi, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din litigiul de faţă, protecţia pârâţilor cumpărători fiind asigurată, astfel cum prima instanţă şi cea de apel au arătat, în virtutea bunei lor credinţe şi în corelaţie cu imperativul garantării securităţii circuitului juridic civil.

4. Eronat afirmă recurenţii şi că este nelegală modalitatea în care instanţa de apel a aplicat principiul aparenţei în drept în cazul vânzătorului P., precum şi în cazul cumpărătorilor Q..

Astfel cum înşişi recurenţii menţionează, una dintre condiţiile cerute pentru ca acţiunea acestui principiu să fie reţinută este ca cel aflat în eroare să fie de bună-credinţă.

Cum bine a reţinut însă instanţa de apel, unul dintre principiile majore ale dreptului civil, întemeiat pe dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ. 1864, este acela că buna-credinţă se prezumă, partea care afirmă că o alta a fost de rea-credinţă având obligaţia de a răsturna această prezumţie legală, dovedind că, în concret, a existat rea-credinţă.

În cauză, reaua-credinţă a părţilor contractante este afirmată de reclamanţi în considerarea faptului că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare încă nu fusese emis titlu de proprietate în favoarea lui P., acesta beneficiind doar de adeverinţă de proprietate şi proces-verbal de punere în posesie.

Or, sub acest aspect bine a arătat instanţa de apel că în perioada respectivă exista practica (în acest sens trebuind înţeles termenul de "uzanţă") de a se încheia, inclusiv în formă autentică, contracte de vânzare-cumpărare în care dreptul de proprietate al vânzătorului era considerat dovedit prin raportare la adeverinţa de proprietate şi la procesul-verbal de punere în posesie emise de autoritatea administrativă în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991.

Deşi, cu evidenţă, dovada desăvârşită a dreptului de proprietate, în sensul acestei legi, era reprezentată de emiterea titlului de proprietate, întârzierile foarte mari ale autorităţilor publice în emiterea titlurilor de proprietate au determinat persoanele cu vocaţie la reconstituire să procedeze la încheierea de acte juridice transmisive de proprietate chiar anterior emiterii titlurilor, în baza adeverinţelor de proprietate şi a proceselor-verbale de punere în posesie.

O asemenea practică îşi avea justificare în faptul că, pe de o parte, persoanele îndreptăţite la reconstituire nu se aflau în culpă pentru emiterea cu întârziere a titlurilor de proprietate, aceasta aparţinându-le autorităţilor administrative, iar pe de altă parte că persoanele îndreptăţite la reconstituire îşi doreau să se bucure cât mai grabnic şi mai deplin de un drept care făcuse deja obiectul unei nedreptăţi istorice, fiind uzurpat de regimul comunist. Dintr-o asemenea perspectivă şi în considerarea unor asemenea raţiuni trebuie înţeleasă practica încheierii unor acte juridice transmisive de proprietate anterior emiterii titlurilor de proprietate, fructificându-se valoarea juridică a adeverinţelor de proprietate şi a proceselor-verbale de punere în posesie, deşi aceasta nu era egală cu aceea a titlurilor de proprietate propriu-zise.

Astfel fiind, referirile făcute de instanţa de apel la "proprietarul aparent" trebuie înţelese ca vizând acest tip de precaritate a titlului înstrăinătorilor din prezentul proces, iar nu o deficienţă a titlului lor rezultată din situaţia juridică a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 06.08.1934, sus-evocat, astfel cum a fost aceasta relevată prin decizia civilă nr. 251/2012 a Tribunalului Neamţ.

Tot astfel şi numai între aceste limite trebuie înţeleasă şi clauza cuprinsă în contractele de vânzare-cumpărare în care se afirmă că dobânditorii cumpără terenul pe riscul lor, instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, apreciind în mod corect care este sensul acestei afirmaţii, în condiţiile în care titlul de proprietate nu era încă emis.

Cu privire la critica potrivit căreia instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile constituţionale atunci când s-ar fi referit la uzanţa constând în încheierea de acte autentice notariale cu privire la terenuri în legătură cu care nu fusese încă emis titlu de proprietate conform Legii nr. 18/1991, ci doar adeverinţă de proprietate şi proces-verbal de punere în posesie, observă Înalta Curte că recurenţii denaturează sensul pe care instanţa de apel l-a atribuit acestei noţiuni. Instanţa de apel s-a referit, evocând statuările primei instanţe, la "practica notariatelor de la data încheierii fiecărui contract în parte" , iar nu la uzanţe în înţelesul lor de obicei statornicit de mult timp şi care, în anumite condiţii, poate dobândi calitatea de izvor de drept.

În concluzie, nu există o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti pe care să o fi săvârşit instanţa de apel, astfel încât să fie justificată casarea deciziei în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., după cum nu poate fi reţinută interpretarea sau aplicarea greşită a legii, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Neîntemeiat este şi motivul de recurs prin care se afirmă că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1080 şi 1898 C. civ. 1864, nesocotind conţinutul legal al bunei credinţe şi efectele cumpărării pe risc astfel cum sunt consacrate de doctrina şi practica judiciară.

Contrar celor afirmate de recurenţi, existenţa adeverinţei de proprietate şi a procesului-verbal de punere în posesie cu privire la terenurile tranzacţionate evidenţia îndeajuns de credibil, chiar dacă nu desăvârşit, vocaţia titularilor la reconstituirea în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenurilor menţionate în respectivele înscrisuri. Astfel cum a arătat şi instanţa de apel, nu se poate ignora că adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie erau acte emise de autorităţi ale statului în cadrul unei proceduri legale, emiterea lor fiind nu doar rezultatul, ci şi condiţionată de efectuarea unor verificări în urma cărora se desprindea concluzia că reconstituirea dreptului de proprietate are susţinere legală şi probatorie, în acord cu exigenţele impuse de dispoziţiile legale în materie.

Aşa fiind, eronat afirmă recurenţii că dobânditorii ar fi fost de rea-credinţă la încheierea contractelor deoarece nu ar fi avut convingerea că tranzacţionează cu adevăratul proprietar, ceea ce ar răsturna şi prezumţia de bună-credinţă instituită prin prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. 1864.

În ce priveşte referirea din contracte la cumpărarea pe riscul dobânditorilor şi la valoarea ei de renunţare voluntară la protecţia legală, Înalta Curte a evocat deja mai sus care sunt limitele între care trebuie înţeleasă, în cauză, această menţiune contractuală, ea neputând avea sensul şi consecinţele afirmate de recurenţi.

6. Nefondată este şi susţinerea privitoare la greşita aplicare a legii cu privire la cauza ilicită sancţionată cu nulitatea absolută de art. 966 şi 968 C. civ. 1864, în sensul că deşi instanţa de apel a afirmat că nulitatea absolută intervine atunci când ambele părţi ale contractului sunt de rea-credinţă, a analizat doar poziţia subiectivă a cumpărătorilor, ignorând că şi vânzătorul a fost de rea-credinţă.

Înalta Curte a evidenţiat deja, într-un considerente precedent, că deşi este real că instanţa de apel, a menţionat (în mod corect, de altfel) că nulitatea absolută pentru ilicitul cauzei impunea reaua-credinţă a ambilor contractanţi, faptul că privitor la cumpărători s-a reţinut buna lor credinţă (iar Înalta Curte apreciază că această concluzie este justă), apărarea ca inutil să mai fie cercetată inclusiv buna sau reaua-credinţă a vânzătorilor, câtă vreme condiţia legală nu era îndeplinită prin raportare la persoana cumpărătorilor.

Prin urmare, nici pentru acest motiv nu poate fi casată decizia reţinându-se incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. În ce priveşte susţinerea potrivit căreia înscrierea ulterioară în cartea funciară a drepturilor dobândite prin contracte nu atrage buna-credinţă a părţilor, această susţinere este, la nivel principial, corectă, însă în cauză apare ca lipsită de relevanţă, câtă vreme argumentele esenţiale în raport de care instanţele au reţinut buna-credinţă a dobânditorilor au fost trase din situaţia juridică existentă la data încheierii contractelor, iar nu din intabularea, la un moment mult ulterior, a drepturilor dobândite.

8. Sunt nefondate şi criticile prin care, cu referire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,7 şi 8 C. proc. civ., este pusă în discuţie, în mod expres, situaţia contractelor subsecvente nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994, nr. x/16.05.1994 şi 598/17.08.1995 încheiate în baza contractului de donaţie declarat nul de către instanţa de apel, precum şi situaţia contractului subsecvent nr. x/19.03.1997.

Deşi toate aceste contracte au fost încheiate anterior emiterii titlului de proprietate nr. x/1998, buna-credinţă a dobânditorilor a fost trasă, aşa cum deja s-a menţionat mai sus, din faptul că în favoarea lui P. fuseseră deja emise, ca precursori credibili ai titlului de proprietate, adeverinţă de proprietate şi proces-verbal de punere în posesie.

Referirea la emiterea, în anul 1998, şi a titlului de proprietate cu privire la care, anterior, fuseseră emise adeverinţa de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie a fost făcută atât de către prima instanţă, cât şi de către cea de apel, pentru a evoca o consolidare a celor două acte administrative iniţiale, însă fără ca prin aceasta să se aibă în intenţie negarea sau măcar diminuarea forţei juridice a argumentelor întemeiate pe existenţa adeverinţei şi a procesului-verbal.

Nu există, aşadar, nici în privinţa statuărilor circumscrise contractelor subsecvente o interpretare sau aplicare greşită a legii, după cum nu s-ar putea reţine nici încălcarea autorităţii de lucru judecat în sensul prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 7 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenţi.

9. În ce priveşte motivul de recurs prin care este pusă în discuţie interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 pct. 1 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996, precum şi, în genere, incidenţa unora dintre dispoziţiile Legii nr. 7/1996, Înalta Curte înţelege a preciza că deşi este real că instanţa de apel, în scopul de a-şi întregi argumentaţia în legătură cu situaţiile în care aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis este exceptată, a evocat şi "cazul prevăzut de art. 36 pct. 1 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996, respectiv ipoteza în care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, cumpărătorii au dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar în cartea funciară", se cuvine a reţine că, în circumstanţele speţei, aceste referiri nu mai apăreau ca neapărat necesare.

Are în vedere Înalta Curte că atâta vreme cât, în armonie cu cele deja stabilite în cuprinsul deciziei din apel, exista buna-credinţă a dobânditorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, calitatea acestora de achizitori cu titlu oneros ai unor bunuri imobile era, prin ea însăşi, suficientă concluziei că nu s-ar mai putea constata nulitatea absolută a respectivelor contracte. Prin urmare, eventualele argumente suplimentare întemeiate pe prevederi cuprinse în Legea nr. 7/1996 nu mai apăreau ca necesare, ceea ce face ca în soluţionarea prezentului recurs să nu mai apară ca utilă analiza legalităţii deciziei şi sub aspectul interpretării şi aplicării respectivelor prevederi de către instanţa de apel.

Rezultă, aşadar, că şi în situaţia în care criticile formulate de recurenţi cu privire la aceste aspecte ar fi întemeiate, ele nu ar putea conduce la o schimbare a soluţiei la care, prin dispozitivul deciziei, instanţa de apel s-a oprit.

10. Instanţa de apel a apreciat însă în mod corect că, în cauză, constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/23.06.1993 nu era suficientă pentru a angaja şi nulitatea absolută a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente acestuia, câtă vreme, astfel cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei decizii, buna-credinţă a subdobânditorilor era însoţită de plata unui preţ al vânzării, situaţie în care aceştia se plasează sub protecţia legii. În acest caz, raţiuni ce ţin de protecţia subdobânditorului cu titlu oneros şi de bună credinţă, conjugate cu exigenţe care ţin de securitatea circuitului juridic civil şi de încrederea care trebuia să existe în dinamica şi viabilitatea acestuia, impun o asemenea protecţie, făcând preferabilă apărarea intereselor unor astfel de dobânditori, iar nu a acelora ale adevăratului proprietar. Cu privire la acesta din urmă, alte mecanisme de protecţie trebuie avute în vedere, iar sub acest aspect în cauză au fost menţionate încă de către prima instanţă dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.

11. Şi în legătură cu aceste contracte subsecvente la care recurenţii s-au referit rămân pe deplin aplicabile statuările făcute în precedent de Înalta Curte cu privire la buna-credinţă a dobânditorilor şi la fundamentul acestei bune credinţe a lor, astfel cum bine a fost relevat de instanţa de apel, neputând fi considerate întemeiate susţinerile recurenţilor potrivit cărora în lipsa unui titlu de proprietate veritabil al autorului lor originar buna lor credinţă nu ar putea fi reţinută. Înalta Curte nu va relua, aşadar, statuări pe care, mai sus, a înţeles să le facă privitor la această problemă juridică a cauzei.

În ce priveşte referire la protecţia pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO o asigură, trebuie reţinut că aceasta cunoaşte nuanţări şi limitări, iar între acestea se află şi acelea ce rezultă din necesitatea de a-i proteja pe subdobânditorii de bună-credinţă cu titlu oneros.

Se cuvine a menţiona, sub acest aspect, că protecţia acestor dobânditori trebuie să fie acompaniată de existenţa unor adecvate mecanisme de protecţie a adevăratului proprietar, astfel că în cauză referirea la prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 este nu doar sugestivă, ci şi utilă.

Împrejurarea că terenurile în litigiu au fost cumpărate în lipsa unui titlu de proprietate veritabil în sensul Legii nr. 18/1991, existând doar adeverinţă de proprietate şi proces-verbal de punere în posesie, nu exclude aplicarea prevederilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, câtă vreme aceste acte administrative au fost emise de către autorităţile competente în cadrul unei proceduri de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzute de lege.

Titlul de proprietate emis ulterior nu a făcut decât să le confirme, consolidându-le, susţinerile contrare ale recurenţilor fiind greşite.

Faţă de toate cel de mai sus, văzându-se şi prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

În baza prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurenţilor la plata a câte 2813 RON către intimaţii D. şi E., respectiv către intimaţii F. şi G., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs sub forma onorariului avocaţial, a cheltuielilor de transport şi a costului cazării la hotel. În ce priveşte însă acordarea unei diurne în favoarea avocatului intimaţilor, aceasta nu se justifică, neputând fi considerată o cheltuială de judecată necesară şi rezonabilă, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei nr. 834 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata a câte 2.813 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi D. şi E. şi către intimaţii-pârâţi F. şi G..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.