State ordered to pay 320,000 euros in damages for loss of painting after donation declared null due to bad faith

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Cererea de chemare în judecată. Alte acte de procedură

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.12.2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2010, şi precizată la data de 04.02.2011, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Afacerilor Externe şi Muzeul Naţional de Artă al României, obligarea pârâţilor Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Afacerilor Externe la restituirea în natură a picturii cunoscută sub numele "D." sau "D." realizată de E., iar în subsidiar, obligarea primilor doi pârâţi la restituirea bunului prin echivalent, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că autorul lor, F., colecţionar de artă, părăsind România, a fost nevoit să semneze oferta de donaţie autentificată sub nr. x/9.04.1973 la Ambasada României din Washington, având ca obiect o serie de bunuri mobile, inclusiv tabloul "D."; pentru neîndeplinirea cerinţei de formă, oferta de donaţie a fost constatată nulă absolut prin sentinţa civilă nr. 451/5.05.2005 a Tribunalului Bucureşti.

Au arătat reclamanţii că oferta de donaţie s-a realizat în contextul în care F. împreună cu cele două fiice, reclamantele B. şi C., au fost condamnaţi prin sentinţa penală nr. 505/31.05.1972, definitivă prin decizia penală nr. 1448/19.08.1972, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 3 şi 4 Decretul nr. 724/1969, cele două hotărâri penale reţinând faptul că tabloul a fost realizat de E., autenticitatea sa fiind confirmată de către experţi, atât pe plan intern cât şi internaţional, sens în care au fost scrise numeroase articole de specialitate la acea vreme.

În drept, cererea reclamanţilor a fost întemeiată pe prevederile art. 480 şi art. 1073-1075 din C. civ. şi Legea nr. 182/2000.

La data de 24.01.2011, pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

La data de 31.01.2011, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţie admisă prin încheierea din 13.05.2011.

La termenul de judecată din 4.02.2011, pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a instanţei şi netimbrării cererii - respinse prin încheierea din 13.05.2011 -, excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În esenţă, pârâtul a susţinut că tabloul, care nu a fost opera lui E., ci a unui artist anonim, nu a avut o valoarea artistică deosebită şi a fost distrus în incendiul produs în timpul evenimentelor din 22-24 decembrie 1989, ce a afectat încăperile secţiei de restaurare.

La data 01.04.2011, reclamanţii au depus cerere precizatoare, prin care au prezentat detaliat împrejurările în care tabloul a ajuns în posesia autorului lor, a făcut obiectul studiilor efectuate de către G. şi al comunicării ştiinţifice pe care aceasta a susţinut-o în anul 1968, a fost scos din ţară şi apoi a făcut obiectul ofertei de donaţie din anul 1973, subliniind faptul că valoarea tabloului este confirmată de faptul că în schimbul acestuia autorităţile române le-au eliberat pe cele două reclamante şi le-au permis să părăsească ţara.

Prin această cerere au fost indicate, ca temei al acţiunii, şi prevederile art. 998-999 din C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1011/16.09.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a respins în consecinţă cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a calificat excepţia lipsei de obiect, ca apărare de fond, şi a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 320.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea restituirii în natură a bunului mobil şi a respins în rest pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Muzeul Naţional de Artă al României, ca neîntemeiate.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A., B. şi C., cât şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Muzeul Naţional de Artă al României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelanţii-reclamanţi au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâţilor Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul Naţional de Artă al României să le restituie în proprietate şi liniştită posesie pictura cunoscută sub numele de "D." sau "D.", lucrare realizată de pictorul E., ulei pe pânză de 170/130 cm, reprezentând pe D. sau, în măsura în care se va aprecia că tabloul nu mai poate fi restituit în natură, obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional la restituirea prin echivalent, respectiv la plata: a) în principal, a sumei de 24.500.000 Euro, reprezentând valoarea de circulaţie a tabloului, conform raportului de expertiză opere de artă H.; b) în subsidiar, a sumei de 45.179.621,22 RON, reprezentând valoarea actualizată a tabloului, astfel cum a fost reţinută prin sentinţa penală nr. 505/31.05.1972, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1971, conform raportului de expertiză H. şi raportului de expertiză contabilă I..

Apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

Apelantul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii în despăgubiri ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1426 A/20.12.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi şi de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi ca lipsit de interes apelul declarat de apelantul pârât Muzeul Naţional de Artă al României.

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., C. şi A. şi pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 956/16.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor acestor părţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanţi a fost găsit întemeiat din perspectiva criticilor referitoare la modalitatea în care a fost apreciată puterea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 505/31.05.1972, respectiv a deciziei penale nr. 1448/19.08.1972 cu privire la paternitatea tabloului în litigiu, reţinându-se că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. pen.

Instanţa de casare a constatat că în mod corect s-a reţinut că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donaţie a unui tablou şi intrarea acestuia în posesia Muzeului Naţional de Artă al României, dar a apreciat că nu este la fel de corectă concluzia instanţei de apel în sensul că "nu s-a probat paternitatea tabloului, pretinsă de reclamanţi ca aparţinând lui E., cu motivarea că pe parcursul procesului penal aceştia au susţinut fără echivoc faptul că tabloul nu este unul pictat de E., în timp ce împrejurarea că Muzeul Naţional de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 72.735.435 RON reprezentând valoarea tabloului nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, câtă vreme instanţele penale nu au analizat bunurile ce au făcut obiect al ofertei de donaţie".

S-a arătat că "eroarea instanţei de apel, care a atras şi nelămurirea pe deplin a situaţiei de fapt, constă în aceea că a conferit putere probatorie în prezentul litigiu unui singur aspect, respectiv apărărilor făcute de inculpaţi în cadrul procesului penal, în timp ce atitudinii procesuale a muzeului, de a se constitui parte civilă cu suma sus-menţionată, nu-i acordă nicio pondere în ansamblul probator administrat pentru a se dovedi paternitatea tabloului revendicat în prezent".

Astfel, deşi a arătat că reclamanţii pot proba cu hotărârile penale numai faptul că autorii lor au acţionat în vederea scoaterii din ţară "a bunurilor la care fac referire considerentele acestor hotărâri", instanţa de apel a continuat analiza probelor administrate privilegiind premisa greşită că puterea de lucru judecat a hotărârii penale priveşte numai "fapta" de scoatere din ţară a unor bunuri, iar nu şi bunurile care au constituit obiectul material al faptei.

Or, în ambele hotărâri penale s-a arătat că este cert că tabloul pentru care a fost dispusă condamnarea penală "este un tablou autentic al lui E.".

În aceste condiţii, pornind de la adevărul judiciar pe care îl conţin hotărârile penale în privinţa autorului tabloului ce formează şi obiect al prezentului proces, se impune o nouă apreciere a materialului probator administrat - eventual, administrarea de probe suplimentare - pentru a determina în ce măsură actele tuturor persoanelor şi organelor statului implicate în activităţi legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 şi ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanţi, respectiv de Muzeul Naţional de Artă al României. În alte cuvinte, trebuie să se determine dacă tabloul "D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de F. în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României."

Tot în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, instanţa de casare a arătat că aceasta nu poate fi reţinută şi în privinţa prejudiciului pe care l-au suferit recurenţii reclamanţi, astfel încât suma la care ar trebui obligat statul să fie de 72.735.435 RON, "întrucât în procesul penal nu s-au administrat probe din care să rezulte cu certitudine valoarea tabloului. Împrejurarea că Muzeul Naţional de Artă al României s-a constituit parte civilă în procesul penal cu o sumă stabilită de «comisia numită în acest scop» nu este suficientă pentru ca reclamanţii să se prevaleze de cele statuate în cursul judecăţii penale anterioare, câtă vreme acest aspect nu a primit o dezlegare jurisdicţională în urma administrării unui probatoriu concludent din această perspectivă.

În măsura în care, în urma rejudecării după casarea cu trimitere se ajunge la concluzia că tabloul oferit spre donaţie de autorul reclamanţilor la 9 aprilie 1973 este o creaţie E. trebuie să fie avută în vedere valoarea acestuia astfel cum este stabilită printr-un raport de expertiză".

Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost constatat întemeiat exclusiv din perspectiva răspunsului dat de instanţa de apel criticii formulate în legătură cu aplicabilitatea principiului res perit domino.

Instanţa de casare a constatat că motivarea curţii de apel este contradictorie întrucât, după ce la fila x, în analiza apelului reclamanţilor, validează concluzia primei instanţe în sensul că există o probabilitate foarte mare ca tabloul să fi ars, la fila x, atunci când analizează apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a cerut să se facă aplicarea principiului res perit domino, instanţa de apel răspunde că nu s-a probat că bunul ar fi pierit şi, deci, nu poate fi făcută analiza suportării riscului pieirii sau distrugerii bunului urmare a forţei majore sau cazului fortuit.

Având în vedere aceste aprecieri contradictorii, apare că instanţa de apel nu a cercetat fondul apelului pârâtului în ce priveşte aplicarea principiului res perit domino, ceea ce a impus, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, sub aspectul menţionat, la aceeaşi instanţă.

Nu a fost primită critica relativă la modul de soluţionare a problemei calităţii de reprezentant al Statului Român în prezenta cauză, sub acest aspect subliniindu-se faptul că reclamanţii au învestit instanţa cu o solicitare principală, având ca obiect obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, la restituirea în natură a tabloului, precum şi cu o solicitare subsidiară, formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, având ca obiect restituirea prin echivalent a tabloului, dacă nu mai este posibilă restituirea în natură.

Aşadar, încă din debutul procesului a fost indicat reprezentantul Statului Român, diferit în funcţie de modalitatea de restituire a bunului revendicat, şi cum pe parcursul procesului "părţile au acceptat teza propusă de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României în sensul distrugerii pânzei într-un incendiu în timpul Revoluţiei din anul 1989" (sentinţa civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), reprezentantul Statului Român a fost stabilit prin raportare la pretenţia subsidiară, or, arată instanţa de recurs, într-un litigiu în care Statul Român este chemat să plătească echivalentul unui tablou, nu se pune problema reprezentării sale de către Ministerul Culturii şi Cultelor, deoarece art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 nu a avut în vedere participarea acestui minister în calitate de ordonator de credite în cadrul unor raporturi juridice particulare recunoscute de legea specială, ci de către Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data sesizării instanţei cu prezentul litigiu.

În acelaşi timp, în analiza recursului declarat de către Muzeul Naţional de Artă al României, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a dat o dezlegare corectă criticilor legate de modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a arătat că în mod corect s-a statuat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie se determină potrivit art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 deoarece, într-adevăr, obligaţia de dezdăunare poate fi apreciată ca o consecinţă a acţiunii în revendicare numai atunci când reclamanţii ar fi putut obţine restituirea în natură, ceea ce înseamnă că la înregistrarea cererii de chemare în judecată bunul exista în materialitatea sa, în stăpânirea pârâtului. În atare situaţie, dreptul de a obţine despăgubiri urmează regimul juridic al acţiunii în revendicare, fiind imprescriptibil. Temeiul juridic al acordării despăgubirilor îl constituie deţinerea abuzivă a bunului de către pârât.

Dacă, aşa cum este cazul în speţă, bunul era pierit la data înregistrării cererii de chemare în judecată, dreptul la despăgubiri se valorifică în cadrul unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998 - art. 999 C. civ., având ca temei juridic imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul deţinător. Cum dreptul la despăgubiri este unul de creanţă, acţiunea în cadrul căreia se urmăreşte valorificarea lui este una personală, supusă prescripţiei dreptului la acţiune.

Instanţa de apel a arătat, în mod temeinic, faptul că nu s-a probat că reclamanţii au cunoscut sau ar fi putut cunoaşte înainte de data declanşării prezentului litigiu faptul că bunul era pierit. Prin urmare, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu începuse să curgă la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

B. Al doilea ciclu procesual

1. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Bucureşti

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 21.05.2019, sub nr. x/2010*.

Prin decizia nr. 997 A din 17 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii B., C. şi A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:

La termenul din 19 septembrie 2019 s-a dispus rectificarea citativului corespunzător cadrului procesual rezultat din soluţiile pronunţate în primul ciclu procesual, stabilindu-se că, alături de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de apelantul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice (chemat în judecată în capătul de cerere subsidiar, privind restituirea în echivalent a tabloului), au rămas în cauză, în calitate de intimaţi-pârâţi pe capătul de cerere principal, privind restituirea în natură a tabloului, Muzeul Naţional de Artă al României şi Statul Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

În rejudecare părţile au declarat că nu solicită administrarea altor probe, reclamanţii opinând că înscrisurile depuse la dosar dovedesc pe deplin faptul că tabloul "D.", pictat de E., ce a făcut obiectul dosarului penal, a făcut obiectul ofertei de donaţie şi a fost predat autorităţilor române în schimbul eliberării reclamantelor din închisoare, valoarea acestuia fiind aceea stabilită prin expertiza întocmită de expertul H., necontestată de părţi, respectiv 24.500.000 euro.

La termenul din 28 mai 2020, apreciind necesară audierea persoanelor implicate în preluarea şi transferul în România, în anul 1973, a tabloului ce a făcut obiectul ofertei de donaţie, curtea de apel a dispus suplimentarea probei cu martori prin audierea numiţilor J., K., L. şi a celor doi curieri diplomatici care s-au deplasat la Praga în data de 11 aprilie 1973 - Popescu şi M., solicitând Ministerului de Externe comunicarea datelor de stare civilă.

Ministerul Afacerilor Externe a răspuns solicitării instanţei prin adresa nr. x/26 iunie 2020, iar pe baza relaţiilor comunicate s-au putut efectua verificări în baza de date a DEPABD numai cu privire la J. şi N., constatându-se că sunt decedaţi. Dosarul personal al numitului M. nu a fost identificat în arhiva MAE, iar dovada decesului ambasadorului K. a fost făcută de către apelanţii-reclamanţi prin înscrisul depus la dosar la data de 1 iulie 2020, anexat notelor de şedinţă prin care au cerut instanţei să revină asupra probei cu martori, pe care au apreciat-o neconcludentă, neutilă şi având drept consecinţă tergiversarea judecăţii.

Date fiind limitele rejudecării şi poziţia expresă a părţilor, de necontestare a valorii tabloului astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză H. în cele două variante avute în vedere - operă pictată de E. sau operă aparţinând unui discipol al lui E. -, în conformitate cu prevederile art. 315 din C. proc. civ., analiza de către instanţa de rejudecare a probatoriului administrat a vizat două aspecte:

- i) existenţa bunului revendicat în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, având în vedere faptul că în decizia de casare s-a subliniat faptul că aserţiunea referitoare la acceptarea de către părţi a distrugerii pânzei a fost preluată din hotărârea instanţei de fond, astfel că, în condiţiile în care s-a dispus rejudecarea apelului declarat de către reclamanţi pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt, iar aceştia nu au renunţat expres la solicitarea principală ci, dimpotrivă, prin motivele de apel au susţinut că hotărârea primei instanţe este netemeinică în privinţa soluţiei date cererii de restituire în natură a tabloului, deoarece pârâţii nu au dovedit cu certitudine dispariţia acestuia şi condiţiile în care s-a produs;

- ii) "dacă tabloul " D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de F. în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României."

i). În ceea ce priveşte existenţa fizică a tabloului, ce a făcut obiectul ofertei de donaţie autentificată sub nr. x/9 aprilie 1973 la Ambasada RSR din Washington, la momentul formulării prezentei acţiuni, se constată că în baza procesului-verbal de inventariere în custodie nr. x/21.06.1973, a fost inventariat sub nr. 3213 în registrul centralizator de custodii al Muzeului şi, respectiv, sub nr. 140 la secţia de artă universală - sector pictură-sculptură, cu următoarele menţiuni:

"Autor: Anonim - şcoala italiană prima jumătate a secolului XVI(?) - menţiune manuscrisă, ce pare a fi adăugată ulterior; Titlul - tehnica -dimensiuni - stare: D. - ulei pe pânză - 1,700 x 1,300 - D. pe tron între Sf. Martha şi Apollonia - deteriorată; Valoare simbolică - 5.000", în procesul-verbal făcându-se referire atât la oferta de donaţie, înregistrată la Muzeul de artă al RSR sub nr. x/19.04.1973, cât şi la procesul-verbal nr. x din 14 aprilie 1973 încheiat între Ministerul Afacerilor Externe şi Muzeu.

La data de 6 iulie 1973, în baza procesului-verbal de predare-primire nr. x, lucrarea a fost predată spre "a fi restructurată şi studiată" .

Prin Decizia nr. 253 din 17 februarie 1976, Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a autorizat Muzeul de Artă al RSR "să accepte donaţia oferită de soţii Lidia şi F. constând în 82 de lucrări de artă în valoare de 260.800 RON şi 168 de discuri în valoare de 840 RON, conform listei anexate", urmând ca Muzeul să înscrie în patrimoniul său artistic respectivele bunuri "care i-au fost predate în custodie" .

Lista anexă la decizia nr. 253/17.02.1976 se regăseşte la dosar apel x/2010, iar la prima poziţie este menţionat "Anonim italian - D. - valoare RON 5.000" şi numărul de inventar din registrul centralizat - x, număr ce se regăseşte şi în procesul-verbal de inventariere şi predare-primire nr. x/1 iunie 1976, în care prezentarea tabloului este identică cu aceea din procesul-verbal de înregistrare în custodie Autor: Anonim - şcoala italiană prima jumătate a secolului XVI; Titlul - tehnica - dimensiuni - stare: D. - ulei pe pânză - 1,700 x 1,300 - D. pe tron între Sf. Martha şi Apollonia - deteriorată; Valoare simbolică - 5.000", şi în extrasul din registru în care se precizează că provine din donaţia oferită de soţii Lidia şi F. şi în care apare menţiunea "Scăzut din inventar conf. Ordinului Ministerului Culturii nr. 1070/27.09.1995" la data de 27.09.1995 .

Prin Ordinul nr. 1070/27 septembrie 1995 al Ministrului Culturii s-a dispus scoaterea din gestiunea curentă a Muzeului Naţional de Artă al României a pieselor de patrimoniu distruse sau dispărute cu ocazia evenimentelor din 1989-1990, tabloul "Anonim Şcoala italiană D., ulei pe pânză", cu număr de inventar 84.720 şi cu o valoare actualizată de 2.000.000 RON regăsindu-se la poziţia nr. 45 din tabelul anexă, în dreptul său fiind menţionată distrugere drept cauză a dispariţiei, cu menţiunea "Arsă în atelierul de restaurare. Adrese: secţia 3 Poliţie 1470/25.05.1994; Ministerul Culturii 1901/30.06.1994".

În acelaşi ordin sunt menţionate demersurile întreprinse pentru identificarea persoanelor ce se fac vinovate de dispariţia sau distrugerea bunurilor cu privire la care s-a aprobat scoaterea din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă şi la concluziile anchetelor, în sensul că nu s-a putut reţine existenţa unei activităţi infracţionale, dispariţia fiind consecinţa evenimentelor, de notorietate, ce s-au produs în incinta Muzeului în perioada 21-25 decembrie 1989, reţinute drept caz de forţă majoră - incendii, inundaţii, distrugeri, descărcări de arme, explozii provocate de arme şi muniţii, acces în incinta muzeului al unor persoane autorizate (armată şi pompieri) dar şi neautorizate.

Aceste documente oficiale, întocmite la un moment la care oferta de donaţie nu era contestată (acţiunea în anularea acesteia fiind formulată în anul 1999), coroborate cu planşele foto ce se regăsesc la filele x din vol. I al dosarului de fond - la fila x fiind prezentat tabloul aflat pe masa de restaurare - şi cu declaraţia martorei O., care, în calitatea de conservator în secţia de artă europeană în care funcţiona atelierul de restaurare, a relatat că "acesta este locul unde evenimentele din 1989 au surprins lucrarea" şi că la acel moment tabloul a dispărut "probabil urmare a unui incendiu", dispariţia sa, ca şi a altor lucrări, fiind constatată în urma inventarului efectuat ulterior, confirmă împrejurarea susţinută de către pârâtul Muzeul de Naţional de Artă al României, anume aceea că tabloul nu se mai află în patrimoniul său, fiind distrus în timpul evenimentelor din 21-25 decembrie 1989.

În acest context, faptul că instanţa de fond a reţinut nu ca certitudine, ci doar ca "probabilitate foarte mare ca tabloul să fi ars într-un incendiu la revoluţia din 1989" nu poate fi valorificat în sensul afirmat de apelanţii-reclamanţi, care susţin că soluţia dată cererii de restituire în natură a tabloului este netemeinică deoarece prima instanţă nu a elucidat circumstanţele în care tabloul a ieşit din patrimoniul pârâtului.

Planşele foto de la dosar fond prezintă starea în care se afla, după incendiu, atelierul de restaurare în care martora a afirmat, sub prestare de jurământ, că se afla tabloul în decembrie 1989, astfel că inexistenţa vreunei dovezi că tabloul se află în continuare în posesia Muzeului Naţional de Artă ori care să contureze o altă circumstanţă în care acesta să fi ieşit din patrimoniul muzeului, confirmă justeţea raţionamentului primei instanţe.

Nici faptul că scoaterea din inventar a tabloului s-a realizat abia în anul 1995 nu constituie un argument pentru care nu ar putea fi considerate pertinente probele cu care acest pârât a înţeles să îşi susţină apărarea, în condiţiile în care astfel cum rezultă din menţiunile efectuate în tabelul anexă la Ordinul nr. 1070/27.09.1995, încă din anul 1990 s-au efectuat cercetări cu privire la lucrările sustrase sau distruse în urma evenimentelor din 21-25 decembrie 1989, lucrări care s-au aflat în diferite spaţii ale Muzeului Naţional de Artă al României, scoaterea din inventar fiind dispusă la finalizarea cercetărilor cu privire la fiecare dintre cele 458 de bunuri culturale la care se referă.

ii). În opinia instanţei de apel, analiza materialului probator administrat în cauză pentru a determina, astfel cum a dispus instanţa de casare, "în ce măsură actele tuturor persoanelor şi organelor statului implicate în activităţi legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 şi ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanţi, respectiv de Muzeul Naţional de Artă al României", nu confirmă faptul că "tabloul D. pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de F. în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României."

Nu se contestă şi, de altfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă fără dubiu faptul că încă de la sfârşitul anului 1969, ulterior rămânerii lui F. în Republica Federală Germană, autorităţile române şi-au manifestat interesul pentru tabloul denumit "D.", deţinut de autorul reclamanţilor, despre a cărui existenţă au aflat în anul 1967, ca urmare a informaţiei primite de la sursa "P."¸ soţul G. .

La filele x se regăsesc note şi rapoarte întocmite în perioada ianuarie-mai 1970, ce evidenţiază preocuparea organelor de securitate de a stabili dacă tabloul a fost scos din ţară împreună cu celelalte tablouri destinate expoziţiei pe care F. a organizat-o în Germania, măsurile fiind dispuse ca urmare a discuţiilor purtate în principal cu G..

Conform notei întocmite la data de 16 septembrie 1970, ulterior plecării din ţară a Q., o altă sursă a comunicat faptul că aceasta ar fi afirmat că tabloul nu a fost scos din ţară, fiind "lăsat în păstrare la o persoană de încredere despre care nici copiii lor nu au cunoştinţă".

Prin sentinţa penală nr. 505 din 31 mai 1972, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1971, F. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru instigare la infracţiunea de scoatere din ţară a unor bunuri de valoare naţională iar cele două fiice ale sale, aflate în arest preventiv din data de 26 iulie, respectiv 27 iulie 1971 şi trimise în judecată prin Rechizitoriul din data de 22 decembrie 1971, au fost condamnate la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru complicitate la infracţiunea de scoatere din ţară a unor bunuri de valoare naţională, sub aspectul situaţiei de fapt reţinându-se faptul că, în seara zilei de 23 iulie 1971, la solicitarea şi conform instrucţiunilor primite de la tatăl lor, au predat cetăţeanului american R. un număr de 6 tablouri, între care şi tabloul pe care G. l-a denumit D. şi care a făcut obiectul comunicării ştiinţifice pe care aceasta a susţinut-o în anul 1968 la Academia Rafaelo din Urbino şi al studiilor publicate în anul 1969, tablourile fiind scoase din ţară în seara zilei de 25 iulie 1971 prin punctul de trecere a frontierei Stamora-Moraviţa.

Dată fiind puterea de lucru judecat a hotărârii penale, s-a reţinut faptul că, în seara zilei de 25 iulie 1971, tabloul cu privire la care s-a dovedit că a fost pictat de E., cumpărat de F. în data de 29 aprilie 1966 şi scos din ţară cu complicitatea fiicelor sale, se afla în posesia cetăţeanului american R..

Reclamanţii nu au administrat nicio probă prin care să dovedească unde, cum şi când a ajuns acest tablou în posesia autorului lor, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din notele întocmite la datele de 20 noiembrie 1971 şi, respectiv, 29 decembrie 1971, de "sucursala Vîlcea" pe parcursul cercetărilor penale şi al judecăţii în primă instanţă, F. şi Q. au avut întâlniri cu reprezentanţi ai României la New York (întâlnirea din 29 decembrie 1971 fiind organizată la ambasadă, în prezenţa ambasadorului), în ambele ocazii discutându-se despre cele 6 tablouri cu privire la care F. a declarat că "sunt ascunse în ţară":

- Notă din 20 noiembrie 1971 - "sunt ascunse în ţară, într-un loc necunoscut de fiicele lui şi până când nu se va reîntoarce el, legal, în ţară, după câţiva ani, nu va destăinui locul unde aceste tablouri sunt ascunse"

- Notă din 29 decembrie 1971 - "F. a subliniat că cele şase tablouri pe care le-a ascuns ar fi fost luate de un turist american de la fiicele lui, pe baza unei scrisori de recomandare dată de el turistului respectiv, iar acesta din urmă le-a ascuns în ţară într-un loc sigur. F. a refuzat să ne spună numele turistului american şi susţine că nici fiicele lui nu ştiu cine a fost persoana căreia i-a încredinţat tablourile respective. Afirmă că cele şase tablouri au fost ascunse în ţară şi nu au fost scoase din România.

A afirmat cităm: eu am fotocopia tablourilor ascunse în ţară şi mă pot apăra oricând, dar făcând scandal public pentru noi acuzaţii ce mi se aduc pe nedrept.

Familia Ionescu a lăsat să se înţeleagă că dacă cele două fiice, ce în prezent sunt arestate de organele de miliţie vor fi puse în libertate şi se va acţiona pe linia propunerilor făcute de ei în scris, nu exclud nici posibilitatea de a declara locul şi persoana la care au ascuns cele şase tablouri."

Propunerile la care se face referire sunt menţionate în nota din noiembrie şi vizează condiţiile în care soţii Ionescu au propus să facă o "donaţie specială", propunere ce au solicitat să fie transmisă în ţară.

La data de 30 mai 1972 se întocmeşte un raport cu privire la o nouă discuţie purtată la New York cu F. "urmărind apropierea lui şi eventuala determinare a acestuia să spună locul unde a ascuns cele şase tablouri (despre care am raportat anterior), printre care se presupune că ar fi şi un E.."

Se menţionează că "în finalul discuţiei F. a făcut următoarea ofertă: a) El să predea cele şase tablouri ascunse (pretinde că sunt ascunse în ţară), inclusiv cel care se presupune că este un E. şi care, după aprecierile lui, ar avea valoare de peste un milion de dolari; b) donarea din partea lui, pe bază de acte de donaţie în regulă, a tuturor operelor de artă (…)"

În raportul întocmit la data de 7 iunie 1972, se arată că, urmare a unui Ordin 2 iunie (probabil cel ce se regăseşte la dosar apel), F. a fost din nou contactat iar "în timpul discuţiilor, indirect, a confirmat că a scos din ţară, prin intermediul unei persoane de încredere, un număr de şase tablouri, printre care şi cel care se presupune că este un E..

El a oprit E. şi l-a recompensat pe cel care i-a scos tablourile, dându-i celelalte cinci tablouri. Din această cauză el nu mai este decât în posesia "E.", afirmând că de fapt este singurul tablou care merită să fie păstrat.

F. şi soţia lui au fost de acord, în cele din urmă, să restituie acest tablou, în condiţii de garanţie corespunzătoare că copii săi vor putea pleca definitiv din ţară, propunând următoarea ofertă: (…)"

Predarea "E." să se facă în condiţii depline de garanţii pentru ambele părţi şi anume:

- identificarea tabloului cu un expert propus de noi;

- imediat întocmirea unui act de donaţie din partea lui, către statul nostru a tabloului respectiv, pentru ca, astfel, titlul de proprietar să nu îi mai aparţină;

- depunerea tabloului în depozit la o terţă persoană sau instituţie, din străinătate, acceptată de ambele părţi, cu clauza de a preda tabloul autorităţilor române în momentul când copiii lui şi S. se vor afla în străinătate. (…)

El susţine cu tărie că tabloul pe care îl are ar fi un "E." autentic, că este în posesia documentaţiei tabloului şi că restituirea lui ar constitui un câştig deosebit pentru ţara noastră (afirmă că a cumpărat tabloul când nu se ştia că este un E., cu 80.000 RON şi în prezent ar avea o valoare de câteva milioane de dolari)

Nu ne putem da seama în ce măsură acest lucru poate fi adevărat sau nu, dar credem că specialiştii din ţară pot să-şi spună părerea, întrucât tabloul respectiv a fost cunoscut în ţară în trecut şi s-a scris în presa de specialitate despre el.

În cazul când răspunsul specialiştilor este pozitiv şi merită să acţionăm pentru recuperarea tabloului respectiv, propunem să se meargă pe linia dialogului cu F., în baza propunerilor făcute de acesta şi să încercăm să obţinem cât mai multe avantaje pentru noi."

S-a constatat că, oferindu-se să predea tabloul, F. nu susţine că i-ar fi fost adus de către turistul american, ci de către o "persoană de încredere", afirmaţie ce nu îi contrazice poziţia exprimată anterior în legătură cu tablourile ce au făcut obiectul dosarului penal şi anume aceea că turistul american a ascuns în ţară tablourile preluate, la o persoană a cărei identitate nu o cunoşteau nici fiicele sale.

Pe de altă parte, s-a constatat că, în condiţiile în care la momentul la care are loc această ultimă discuţie exista hotărârea penală ce stabilise că tabloul "D.", opera lui E., fusese scos din ţară în seara zilei de 25 iulie 1971, prin punctul de trecere a frontierei Stamora-Moraviţa, de către turistul R., autorităţile române îşi exprimă îndoiala cu privire la autenticitatea tabloului pe care F. se oferea să îl doneze Statului Român.

Acesta este contextul în care, astfel cum rezultă din raportul întocmit la data de 30 iunie 1972, F. a predat "patru fotografii de patru tablouri scoase din ţară", fără însă a preda şi o fotografie a tabloului de E., la punctul 4 al raportului menţionându-se că:

"nu l-a putut fotocopia şi tabloul de E., pe care mi l-a arătat fotografiat pe pagina de copertă Nr. 2/17 februarie 1969 a revistei "Roumanie D'aujourd'hui", cu precizarea că în aceeaşi perioadă tabloul a fost reprodus pe prima pagină din "Contemporanul" şi "Magazinul", iar fotografiile se află la criticul de artă G..

La punctul 7 al raportului se menţionează şi faptul că F. "a dat în scris că la nevoie tablourile scoase de el din ţară pot fi vizionate de mine, pentru clarificarea unor eventuale nedumeriri", însă din nici un înscris depus la dosar nu rezultă că ar fi fost văzut de vreun reprezentant al autorităţilor române anterior datei de 25 ianuarie 1973, când J., consul la Ambasada României din Washington, confirmă că a primit de la F. "un tablou de dimensiunile 1,70/1,30 m reprezentând D. pe tron între D." cu inscripţia în latină:

"Heredes Antoni de Nerucis me fieri facerunt A. Domini MCXXX 5 Aug", cu precizarea că "Tabloul se află în starea care rezultă din fotografia anexată"

Adeverinţa semnată de consulul J. şi fotografia se regăsesc la filele x din vol. I al dosarului de fond, fiind depuse de reclamanţi anexat cererii de chemare în judecată, pe verso-ul fotografiei fiind făcută menţiunea "certific exactitatea prezentei fotografii cu originalul tabloului intitulat D.. Reflecţiile de pe fotografie sunt ca urmare a execuţiei tehnice defectuoase"; conform scrisorii nr. 4/1C, semnată de J., ambele au fost trimise în ţară în data de 29 ianuarie 1973, împreună cu declaraţia prin care F. arată:

"declar prin prezenta că încredinţez tabloul intitulat D., conform fotografiei anexate, domnului J.. Tabloul îmi aparţine în exclusivitate şi-l garantez pentru orice evicţiuni posibile. Tabloul a fost adus de mine în SUA cu ocazia emigrării mele din România" (dosar apel)

S-a reţinut faptul că nici în adeverinţa de primire şi nici în declaraţia de predare nu se arată că "tabloul intitulat D." este opera lui E. şi nici că ar fi fost tabloul scos din ţară de R.; mai mult, F. precizează că el însuşi a adus în SUA, "cu ocazia emigrării mele din România", tabloul pe care l-a predat consulului J..

Pe de altă parte, conform raportului din data de 29 ianuarie 1973, la predarea tabloului F. a propus ca experta G. "să fie folosită pentru confirmarea autenticităţii fotografiilor cu tabloul respectiv" şi a precizat că a informat organele vamale din SUA că va preda tabloul dar "nu a spus acestor organe despre valoarea tabloului sau presupusul autor şi de aceea crede că aducerea tabloului cât mai urgent în ţară ar evita eventuala intervenţie ulterioară a acestor organe, bazată eventual pe obţinerea de date suplimentare despre valoarea tabloului".

Cu privire la circumstanţele în care s-a realizat predarea tabloului, a fost audiat martorul T., care a declarat că este persoana care, la solicitarea consulului J., a fotografiat lucrarea în anul 1972, la sediul Misiunii Române ataşate Naţiunilor Unite, în prezenţa consulului, a lui F., a lui U. - la acel moment directorul bibliotecii române din New York şi a altor personalităţi pe care nu le-a putut indica.

A afirmat că, deşi i s-a solicitat să predea toate filmele, a oprit unul, dovadă fiind "planşa foto de la dosar", fila x din vol. I dosar fond fiind reprezentată de o fotocopie a unei fotografii ce prezintă aceeaşi lucrare ce apare pe fila următoare şi care constituie o fotocopie a paginii de copertă a revistei "Roumanie d'aujourd'hui" - nr. 2 din februarie 1969.

Într-adevăr, pe versoul acestei file apare menţiunea "T. Studio", o adresă şi un număr de telefon, însă nici existenţa acestei fotocopii şi nici respectivele menţiuni nu pot fi reţinute drept dovadă a faptului că martorul ar fi fotografiat tabloul în contextul afirmat, cu atât mai mult cu cât predarea s-a realizat în anul 1973, şi nu în anul 1972, iar singura fotografie cert efectuată la momentul predării, date fiind menţiunile consulului J. (şi care are imprimată pe verso menţiunea "W.", atestând faptul că s-a depus la dosar fotocopia unei fotografii, menţiune ce nu se regăseşte pe fotografia indicată de martor) prezintă o lucrare mult mai întunecată şi mai deteriorată, ce corespunde descrierii pe care o realizează martora O.:

"Cu referire la caracteristicile fizice ale lucrării pe care am văzut-o personal, precizez că prezenta urme de împăturire şi era roasă, dovadă faptul că nu fusese întinsă, fiind ţinută mai mult pliată. De asemenea, era închisă la culoare, îmbâcsită (…)" .

Fotografia la care martorul T. face referire prezintă o imagine foarte asemănătoare cu aceea de pe coperta revistei "Roumanie D'Aujourd'hui", dar dincolo de aceste neconcordanţe, dată fiind procedura de evaluare şi de certificare a autenticităţii unui tablou, declaraţia martorului, care doar a arătat că U. ar fi fost acela care a răspuns afirmativ atunci când l-a întrebat "dacă discutăm despre un E.", nu poate fi considerată o dovadă a faptului că a fotografiat un tablou de E..

Ulterior predării tabloului, Ministerul de Interne întocmeşte proiectul de graţiere a pedepselor aplicate lui F. şi fiicelor sale, proiect care la data de 10 februarie 1973 primeşte avizul favorabil al procurorului general, astfel că la data de 14 februarie 1973 este emis decretul de graţiere.

Apelanţii-reclamanţi au arătat că emiterea decretului constituie o dovadă a faptului că autorul lor a predat Statului Român tabloul realizat de E., însă expunerea de motive a proiectului de decret nu confirmă această susţinere. Dimpotrivă, se precizează expres faptul că "Autenticitatea aparţinerii lui E. a tabloului D., nu este încă confirmată de o autoritate internaţională în materie. Există studiile criticului şi istoricului de artă român, dr. G., care atestă această paternitate şi care a făcut o comunicare în acest sens la Academia Raffaello - Italia, a cărei membră a fost aleasă cu acest prilej.

Tabloul D. a fost pus la dispoziţia autorităţilor române - care-l au în păstrare - de către F.."

Punerea tabloului la dispoziţia autorităţilor române a fost avută în vedere doar ca un argument al emiterii decretului de graţiere, alături de propunerea lui F. de a dona Muzeului de Artă al RSR o importantă colecţie de obiecte de artă, subliniindu-se faptul că acesta nu are o atitudine ostilă faţă de Statul Român, dar şi faptul că cele două fiice ale sale, reclamantele din prezenta cauză, executaseră 1 an şi 7 luni din pedeapsă, "perioadă în care au avut o comportare bună, fapt pentru care devin propozabile pentru liberare condiţionată peste circa două luni".

La data de 9 aprilie 1973 este autentificată, la Washington, oferta de donaţie, la punctul 1 fiind menţionat "Tabloul cunoscut sub numele de "D.", ulei pe pânză, de 170/130 cm, reprezentând pe D. pe tron, între sfintele D.".

Se remarcă faptul că pentru fiecare dintre celelalte tablouri din oferta de donaţie este menţionat fie autorul, fie şcoala căreia îi aparţine şi perioada în care a fost realizat, menţiune ce nu se regăseşte şi în privinţa acestui prim tablou, cu privire la care se arată doar că a fost predat Ambasadei R.S. România la Washington la data de 27 ianuarie 1973, pentru a fi transportat în România.

La data de 14 aprilie 1973, X., reprezentant al MAE şi trimis să aducă tabloul în ţară, predă doamnei Y., conservator principal în Muzeul de artă, "tabloul intitulat D. - pictură în ulei pe pânză, cu dimensiunile 1,700 x 1,300 m, reprezentând pe D. pe tron între Sf. Martha şi Apollonia, iar procesul-verbal, în cuprinsul căruia se face menţiunea "Acest tablou este declarat de G. ca fiind acelaşi studiat în anul 1969, publicat în presă şi reviste ca fiind E." este semnat şi de către G..

Nu rezultă însă că această "declaraţie" a G. ar fi fost însuşită de reprezentantul Muzeului, după cum nu se menţionează nici că tabloul a fost văzut în materialitatea sa şi, date fiind dimensiunile şi condiţiile speciale de transport ale acestuia, a căror necesitate fusese subliniată în mod repetat de către F., fiind posibil că afirmaţia G. să se fi bazat doar pe documentele de însoţire/fotografiile ce i-au fost prezentate, în acelaşi sens fiind, de altfel, şi propunerea, sus-menţionată, a lui F. (în scrisoarea nr. 4/C se menţionează că împreună cu fotografia certificată s-au trimis alte trei fotografii alb negru şi un film color nedevelopat, iar la fila x din vol. 3 dosar apel se regăseşte o adresă în care se face referire la developarea unui film "ectacolor" primit din exterior, pe care apare un singur tablou, şi la executarea a 5 fotografii color).

Chiar dacă s-ar reţine că G. a văzut tabloul în materialitatea sa, nu rezultă din nicio probă că această operaţie ar fi reprezentat mai mult decât o simplă vizualizare şi că ar fi fost analizate elemente de identificare necesare pentru a stabili identitatea cu tabloul care făcuse obiectul comunicării din anul 1969 şi care a fost scos din ţară în seara zilei de 25 iulie 1971.

În acest sens, Curtea a avut în vedere şi faptul că, pentru discuţia privind cercetarea şi restaurarea tabloului, ce a avut loc în data de 20 aprilie, a doua zi după înregistrarea ofertei de donaţie la Muzeul de Artă al României, s-a întrunit un colectiv format din 7 persoane, incluzând cei doi directori ai muzeului, procedura de urmat în vederea stabilirii autenticităţii tabloului fiind stabilită în mod amănunţit.

Rezultatul analizelor şi operaţiunilor efectuate de colectivul de specialişti este prezentat în referatele întocmite în perioada iunie 1973 - martie 1974 şi nu confirmă faptul că tabloul analizat ar fi fost opera lui E..

Z., care a efectuat analiza chimică, a constatat că tabloul a fost repictat nu de către autorul iniţial al tabloului, ci de către "unul din pictorii de mai târziu, practicant ale unor metode de restaurare", stratul de culoare fiind format din mai multe starturi suprapuse, iar "intervenţia ultimă constă în zemuri translucide (ex. pe figuri) sau dintr-un start de culoare de ton apropiat celui de dedesupt, peste care s-au aplicat aceleaşi zemuri translucide care sub microscop au aspect de murdărie", propunerea sa fiind de efectuare a unei "probe de curăţire şi înlăturare a intervenţiilor pe o suprafaţă mai mare, care să permită precizarea valorii artistice a picturii şi a necesităţii continuării operaţiunii de curăţire".

Imaginea radiografică a picturii a relevat "prezenţa unei alte picturi, cu o concepţie mai unitară şi cu un alt mod de a înţelege detaliile", iar la examinarea imaginii radiografice în raport cu operele create de E. până în anul 1510 s-a constatat că "deosebirile sunt foarte mari şi că nici un element nu are corespondenţă cu creaţia maestrului", subliniindu-se faptul că, în timp ce inscripţia şi data sunt vizibile în radiografie şi nu creează o notă discordantă faţă de restul picturii, "semnătura, în schimb, redată în culori deschise, nu a lăsat nicio urmă în radiografie. De aici rezultă că în primul caz, în afară de negru, a cărui pigment nu reţine razele, au fost utilizaţi pigmenţi cu greutate atomică mare, în timp ce în semnătură au fost folosite culori cu greutate atomică mică. (…) La fel de contradictorii sunt şi caracterele scrierilor. În semnătură literele sunt desenate artistic, cu foarte mare grijă, în timp ce în inscripţie ele sunt simple, inegal şi dezordonat înscrise în spaţiu. Ele marchează două concepţii şi temperamente diferite, care nu pot fi identificate în aceiaşi persoană".

Analiza imaginii radiografice a tabloului a fost efectuată de către AA., a cărui obiectivitate era pusă la îndoială de către organele securităţii deoarece "era prieten de familie cu BB. şi (…) şi-a exteriorizat sentimentul de invidie faţă de criticul G. pentru descoperirea făcută, această realizare putând să îi aparţină cu mult anterior", se constată, însă, că în prima parte a referatului pe care acesta l-a întocmit, datat 30 iunie 1973, se menţionează că analiza pe care a efectuat-o a avut ca punct de plecare informaţiile despre existenţa şi starea tabloului, primite "din partea fostului proprietar al tabloului - soţia arhitectului BB.", pe baza cărora "am reţinut că se afla, la sfârşitul secolului al XIX, într-o stare foarte rea şi că la acea vreme nu existau nici un fel de date privitoare la paternitatea picturii" şi părerile "întrucâtva contradictorii" cu privire la paternitatea tabloului, exprimate de BB. şi G., subliniind faptul că aceasta a început să se ocupe de identificarea tabloului începând cu anul 1943, iar "după îndelungi studii l-a înscris (1969) în creaţia lui E. de la începutul perioadei florentine (1508)".

Ca urmare, dincolo de faptul că studiul a fost efectuat în îndeplinirea sarcinilor ce i-au fost stabilite în data de 20 aprilie 1973, se constată că AA. a înţeles să sublinieze activitatea doamnei G., în cuprinsul referatului nefiind identificat vreun element de subiectivism în analiza pe care acesta a realizat-o, analiză care l-a determinat să afirme încă de la început că "stratul principal al lucrării nu a fost pictat de E.".

Ulterior acestui referat, în data de 6 iulie 1973, pictura a fost predată atelierului de restaurare "spre a fi restaurată şi studiată", fiind apoi realizate analizele chimice şi radiografice ce au confirmat faptul că tabloul ce a făcut obiectul ofertei de donaţie din 9 aprilie 1973 a fost repictat, fără a concluziona că autorul iniţial al tabloului ar fi fost E.; din cuprinsul documentelor depuse la dosar de către Muzeul de Artă al României, rezultă că ceea ce s-a putut stabili a fost apartenenţa tabloului la şcoala italiană din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

De valoarea probatorie a acestor dovezi au înţeles să se folosească atât reclamanţii, cât şi pârâţii (chiar dacă într-o manieră diferită, conformă propriului interes), iar din coroborarea lor nu rezultă că tabloul "D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de F. în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.

Şi aceasta în primul rând pentru că reclamanţii, cărora le revenea sarcina probei, nu au dovedit că tabloul cu privire la care prin sentinţa penală nr. 505/31 mai 1972 s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că a fost scos din România de turistul american R., în seara zilei de 25 iulie 1972, ar fi ajuns în posesia lui F..

Mai mult, nu există nici un element probator care să permită cel puţin conturarea unei prezumţii în acest sens în condiţiile în care poziţia constantă a autorului reclamanţilor, poziţie exprimată atât pe parcursul cercetărilor cât şi pe parcursul judecăţii cauzei penale, a fost aceea că turistul american nu a scos tablourile din ţară şi că sunt ascunse într-un loc sigur, pentru ca la momentul predării către consulul J. a tabloului care a ajuns în custodia muzeului să declare, în scris, că el a adus în SUA respectivul tablou, "cu ocazia emigrării mele din România". Or, conform actelor de la dosar, F. a emigrat în SUA în anul 1970.

Totodată, nu poate fi ignorat faptul că din momentul în care a predat tabloul consulului J., F. nu a mai afirmat că lucrarea este opera lui E., iar în cuprinsul ofertei de donaţie nu există nici cel puţin menţiunea "atribuit lui E.".

Conform art. 1203 din C. civ. de la 1864, o prezumţie simplă, lăsată "la luminile şi înţelepciunile magistratului", trebuie să aibă "greutatea şi puterea de a naşte probabilitate", or, aceste declaraţii ale autorului reclamanţilor nu numai că nu nasc, dar exclud expres probabilitatea ca tabloul pictat de E. să fi ajuns din nou în posesia sa, astfel că pretenţiile apelanţilor reclamanţi, de a le fi acordată contravaloarea unui tablou pictat de E., sunt neîntemeiate.

Apelanţii reclamanţi invocă şi faptul că tabloul ce a făcut obiectul ofertei de donaţie în aprilie 1973 este un "bun individual determinat, privit ut singuli". Aceasta afirmaţie este corectă dar numai în sensul unicităţii unei opere pictate, însă nu şi din perspectiva existenţei unui singur tablou care să prezinte o anumită imagine şi care să fi fost pictat într-o anumită perioadă, mai lungă sau mai scurtă de timp.

Nu numai că nimic nu împiedică un pictor să realizeze mai multe schiţe sau lucrări finite care să prezinte aceeaşi imagine sau compoziţii (iar fiecare dintre acestea este un "bun individual determinat", având, fără îndoială, elemente care le deosebesc una/unele de altele), dar în privinţa marilor pictori sunt în discuţie şi lucrările cu acelaşi subiect realizate de discipoli, lucrări doar inspirate sau care copiază operele maeştrilor.

Existenţa discipolilor lui E. este dincolo de orice îndoială, iar expertul H. nominalizează 12 pictori apropiaţi lui E. - "maeştrii, colaboratori şi discipoli", preţul obţinut din vânzarea lucrărilor acestora pe piaţa operelor de artă constituind reperul avut în vedere pentru stabilirea valorii de 320.000 euro pentru ipoteza în care tabloul a fost realizat de un discipol.

Or, câtă vreme inclusiv în lucrările de specialitate se vorbeşte atât despre copierea lucrărilor lui E., cât şi despre finalizarea unora dintre lucrările sale de către ucenici, nu se poate reţine, de plano, teza unicităţii lucrării de pictură denumită de G. "D.", fiind în sarcina reclamanţilor să probeze fie acest fapt, fie existenţa unor elemente unice care să se fi regăsit atât în lucrarea la care fac referire hotărârile penale din anul 1972 cât şi în aceea care a fost expertizată de specialiştii din Muzeul de artă al R.S.R., în custodia căruia a ajuns ca urmare a ofertei de donaţie din 9 aprilie 1973, pentru a se putea reţine că, indiferent câte tablouri care prezintă imaginea Fecioarei Maria în această compoziţie şi care ar aparţine şcolii italiene a secolului XVI, lucrarea donată este aceea care a fost scoasă din ţară în seara zilei de 25 iulie 1971 de către turistul american R., probă ce nu a fost făcută în condiţiile în care nici în sentinţa de condamnare şi nici în studiul publicat de G. nu se vorbeşte despre un tablou repictat.

Nu în ultimul rând, nu poate fi ignorat faptul că procesul de copiere a operelor de artă reprezenta o realitate şi la nivelul anilor 1960-1970, tehnologiile de falsificare a unei picturi având un grad înalt de dezvoltare şi în acea perioadă, ceea ce impunea, atunci ca şi acum, verificarea autenticităţii unui tablou de către experţii în domeniu ori de câte ori era necesară stabilirea paternităţii unei opere de artă, nefiind suficientă o simplă vizualizare pentru a se statua asupra identităţii între o operă văzută la un moment dat cu aceea văzută la un moment anterior.

Or, din această perspectivă, niciunul dintre mijloacele de dovadă administrate în cauză nu probează că tabloul predat autorităţilor române şi ajuns în custodia Muzeului de Artă este un tablou original, aparţinând pictorului E., acelaşi tablou care, potrivit hotărârii penale a fost scos din ţară în iulie 1971.

Curtea de apel a constatat că nu au fost dovedite şi nici măcar indicate modalitatea şi locul în care tabloul original a fost predat lui F. şi nici nu s-a explicat cum a fost posibil ca un tablou de o asemenea valoare să fie transportat pe teritoriul mai multor state şi să fie introdus pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, având în vedere regimul special vamal al operelor de artă, pentru ca apoi, în ianuarie 1973, acelaşi tablou să fie predat autorităţilor române.

În raport de cele anterior reţinute, curtea de apel a constatat că valoarea lucrării de artă ce a făcut obiectul ofertei de donaţie din data de 9 aprilie 1973 nu poate fi decât aceea stabilită de expertul H. pentru ipoteza în care a reprezentat opera unui discipol al lui E., de 320.000 euro, şi este datorată reclamanţilor de către pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Nu poate fi primită apărarea apelantului-pârât Statul Român, în sensul că, în aplicarea principiului res perit domino, riscul pieirii fortuite a tabloului urmează a fi suportat de către reclamanţi, redeveniţi proprietari ai acestuia ca urmare a constatării nulităţii absolute a ofertei de donaţie.

Aceasta întrucât circumstanţele care au condus în cele din urmă la întocmirea ofertei de donaţie, relevate de înscrisurile de la dosar, exclud orice urmă de bună-credinţă a autorităţilor Statului Român, astfel că atât în ipoteza în care pretenţia de dezdăunare decurge din acţiunea în revendicare ce constituie primul petit al cererii de chemare în judecată, cât şi atunci când acţiunea în pretenţii are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire a bunului în natură care subzistă încă de la momentul sesizării instanţei - ipoteză pusă în discuţie prin petitul subsidiar al cererii introductive de instanţă, ce se întemeiază, chiar dacă nu au fost expres invocate, pe dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă posesorul, care trebuie să restituie contravaloarea bunului, cu excepţia situaţiei în care face dovada că bunul ar fi pierit şi la proprietar.

Or, apelantul-pârât Statul Român nu a făcut o astfel de dovadă şi, de altfel, date fiind condiţiile în care tabloul a fost distrus, nici nu ar fi putut susţine că ar fi pierit şi la proprietar.

2. Recursurile declarate în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii B., C. şi A., pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

2.1. Recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865 şi au solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate şi, în consecinţă, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la restituirea prin echivalent a tabloului "D." ulei pe pânză, reprezentând pe D., respectiv la plata sumei da 24.500.000 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a tabloului, conform raportului de expertiză opere de artă H., iar, în subsidiar, în ipoteza în care se va aprecia că nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt ale pricinii în conformitate cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

- Au fost încălcate dispoziţiile art. 315 din C. proc. civ., privind caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de instanţa de casare, pentru instanţa de trimitere.

Au arătat recurenţii că, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 956/16.05.2019, s-a dezlegat, cu caracter obligatoriu, că prin sentinţa penală nr. 505/31.05.1972 şi decizia penală nr. 1448/19.08.1972 s-a stabilit cu putere de lucru judecat în sensul art. 22 C. proc. pen., faptul că tabloul "D." ce a constituit obiectul material al infracţiunii de scoatere din ţară a lucrării a fost pictat de E..

Având în vedere această dezlegare esenţială, cu ocazia rejudecării trebuia să se analizeze, prin reaprecierea materialului probator şi eventual alte probatorii, în ce măsură actele tuturor persoanelor şi organelor statului implicate în activităţi legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 şi ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanţi, respectiv Muzeul National de Artă al României. Cu alte cuvinte, trebuia să se determine dacă tabloul "D." pictat de E. ce a făcut obiectul hotărârilor penale în anul 1972 este acelaşi cu cel primit în anul 1973 de autorităţile romane, ce a făcut obiect al ofertei de donaţie făcută de F. şi a ajuns în custodia Muzeului National de Artă.

Prin urmare, conform deciziei de casare, faţă de obiectul judecăţii şi faza procesuală, avea relevanţă doar dacă tabloul primit efectiv de Muzeul Naţional de Artă este acelaşi cu cel ce a făcut obiectul hotărârii penale, aspect de fapt care nu a fost contestat vreodată de autorităţile comuniste şi nici măcar de AA., care a apreciat, după predarea tabloului către muzeu, doar că nu ar fi fost pictat de E., rezervă pe care a avut-o şi la momentul audierii ca martor în dosarul penal, iar nu că ar fi fost, în fapt, alt tablou decât tabloul "D." menţionat în hotărârea penală.

Or, în opinia recurenţilor, deşi instanţa de apel declară formal că analizează această identitate, în realitate o refuză, ocolind dispoziţiile deciziei de casare. În consecinţă, s-a reţinut în mod eronat posibilitatea analizării paternităţii operei primite de muzeu, o atare abordare nouă făcută direct în apel cu ocazia rejudecării după casare fiind inadmisibilă şi încălcând dezlegările obligatorii ale deciziei de casare.

Astfel, instanţa de apel nu s-a limitat la analiza identităţii lucrării conform celor trasate de instanţa supremă ci, dimpotrivă, a făcut aprecieri cu privire la paternitatea tabloului primit de muzeu, confirmând judiciar argumentele lui AA.; mai mult, instanţa de apel a reţinut că, din analiza efectuată de muzeu ulterior predării (aprilie 1973), nu rezultă concluzia că tabloul ar fi creaţia lui E., acesta fiind atribuit exclusiv de AA., iar nu de comisia MNAR, şcolii italiene din prima jumătate a secolului XVI (discipolilor).

Încălcând dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare, instanţa de apel a reţinut că la nivelul muzeului s-au stabilit, după primirea tabloului, comisia şi procedura de urmat relative la autenticitatea tabloului şi că rezultatele acestei comisii ar fi prezentate în referatele întocmite în perioada iunie 1973 - iunie 1874 de AA. şi Z..

Tot astfel, încălcând aceleaşi dispoziţii ale instanţei de casare, instanţa de apel a înlăturat confirmarea predării tabloului "D." de E., menţionată expres în Decretul de graţiere nr. 54/14.02.1973, împreună cu expunerea de motive. În plus, nu era stabilită în sarcina instanţei obligaţia de a analiza dacă paternitatea tabloului a fost confirmată la nivel internaţional.

- A fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 505/31.05.1372, confirmată prin decizia penală nr. 1448/19.08.1972.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în anul 1972 cu privire la fapta săvârşită şi circumstanţele acesteia, atunci când s-a raliat opiniei lui AA. care a apreciat că tabloul nu este opera lui E., ci a discipolilor acestuia.

Ceea ce în mod nelegal a omis instanţa de apel este faptul că analiza de detaliu a lui AA. vizează tabloul "D." din hotărârea penală, unicitatea lui fiind expres identificată şi menţionată de către acesta. Toate elementele de identificare a tabloului ca bun ut singuli - numele unic, compoziţia imagistică, dedicaţia aplicată ulterior de o altă persoană decât pictorul, dimensiuni, semnătura, istoria sa, transpunerea de pe lemn pe pânză cu ocazia restaurării în Rusia - reprezintă elemente de certă identificare şi unicitate şi sunt confirmate de analiza lui AA., publicată în referatele din 1973, preluate în lucrarea "Din Universul Ascuns al Operei", fiind confirmate în detaliu în cuprinsul sentinţei penale, drept unele dintre argumentele pentru care s-a reţinut cu putere de lucru judecat paternitatea lucrării ca fiind opera lui E..

Or, prin confirmarea studiilor lui AA., care atestă opinia că tabloul ar fi şcoala E., iar nu E., instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale, care a statuat în sensul că tabloul "D." este opera lui E., nefiind invocată vreodată ipoteza că i-ar fi fost dată o altă lucrare, un fals sau o copie a originalului.

Au mai susţinut recurenţii că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale şi atunci când a reţinut faptul că înainte de anul 1973 niciun alt reprezentant al Statului Român nu a văzut lucrarea, ci doar G., în condiţiile în care, potrivit sentinţei, tabloul fusese văzut în original chiar de AA..

De asemenea, în opinia recurenţilor, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale atunci când a argumentat că "Reclamanţii nu ar fi dovedit unde şi cum a ajuns Tabloul în posesia lui F.", în condiţiile în care toate apărările reclamanţilor şi ale tatălui lor, în procesul penal, au fost înlăturate de instanţa penală care, în baza probelor administrate, a reţinut faptul că tabloul este opera lui E. şi că a fost scos din ţară la data de 24.07.1971 şi trimis în SUA, la solicitarea lui F. care a organizat în detaliu aceasta operaţiune şi l-a mandatat pe cetăţeanul american R. pentru realizarea ei.

În continuare, recurenţii au susţinut că încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale s-a concretizat şi în reţinerea faptului că tabloul a fost scos din ţară de către F., prin intermediul cetăţeanului american. Falsa disociere pe care o face instanţa de apel între turist american şi persoana de încredere este în contradicţie cu hotărârea penală, care a stabilit faptul că tabloul a fost scos din ţară de F. prin intermediul cetăţeanului american (iar nu a turistului american), acesta fiind desemnat ca persoană de încredere/împuternicit pentru această sarcină dificilă.

- Au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Astfel, recurenţii au arătat că deţin un bun sau cel puţin o speranţă legitimă în sensul normei convenţionale, în condiţiile în care dreptul lor de proprietate este stabilit definitiv prin sentinţa civilă nr. 451/2005, prin care a fost constatată nulitatea absolută a ofertei de donaţie, şi a fost confirmat prin sentinţa primei instanţe, definitivă prin neapelare pe aspectul îndreptăţirii la restituirea tabloului, precum şi prin decizia de casare.

- Au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 505/1972 şi a deciziei de casare. Mai mult decât atât, rejudecarea apelului s-a realizat în mod părtinitor, inechitabil, cu încălcarea dreptului lor la apărare, nefiind puse în discuţie contradictorie aspectele noi, considerate esenţiale pentru soluţionarea pricinii (precum posibilitatea existenţei a două tablouri identice original şi copie, ambele datând din prima jumătate a secolului XVI sau posibilitatea ca tabloul să fi fost contrafăcut în anii 1960-1970), cu ignorarea totală a argumentelor şi probelor certe favorabile reclamanţilor-recurenţi.

- Au fost încălcate dispoziţiile legale ce reglementează activitatea Muzeului National de Artă, reglementate de Decretul nr. 724/1969 şi normele interne subsidiare, conform cărora muzeul nu avea abilitarea legală să stabilească paternitatea unei lucrări de valoare deosebită, similare unui tablou de E., fapt recunoscut expres prin adresa nr. x/10.10.2018.

- Au fost încălcate prevederile decretului de graţiere nr. 54/14.02.1973, din care rezultă expres faptul că F. a predat tabloul "D." de E. autorităţilor române, tablou la care fac referire hotărârile penale de condamnare, enumerate expres în decret.

- Au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1203 din C. civ. în privinţa prezumţiilor, împotriva înscrisurilor dosarului şi a decretului de graţiere.

În realitate, făcând corecta aplicare a normei sus-menţionate, rezultă că faptele supuse analizei nasc improbabilitatea, iar nu probabilitatea de a fi existat două tablouri identice, cu caracteristicile detaliat expuse, situaţie ce se coroborează cu toate înscrisurile şi depoziţiile martorilor

Tot la nivelul prezumţiilor simple la care este îndrituit judecătorul, instanţa de apel ar fi trebuit să observe, în opinia recurenţilor, că în cadrul ofertei de donaţie tabloul este intitulat "D.", fără a fi menţionat autorul, iar nu autor anonim, cum greşit se retine, această situaţie coroborându-se cu actele existente în dosarul CNSAS.

- Decizia recurată a fost pronunţată cu nerespectarea legii în privinţa sarcinii probei, respectiv a art. 6 (1) din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, prin sarcina exorbitantă instituită, de a face dovada unor fapte negative imposibil de demonstrat şi anume că nu ar mai exista copii ale tabloului "D." menţionat în hotărârea penală din anul 1972.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Instanţa de apel nu se putea substitui experţilor şi nu putea expune opinii tehnice în lipsa unor păreri specializate în acest sens, sancţiunea fiind nulitatea pentru depăşirea atribuţiilor legale ale instanţei.

Astfel, în lipsa oricărei probe tehnice şi fără a pune în discuţia părţilor aceste problematici noi, instanţa de apel a apreciat nelegal, în opinia recurenţilor, cu privire la: a) calitatea fotografiilor tabloului; b) faptul că pot exista mai multe tablouri "D." ca bun privit ut singuli, realizate de acelaşi autor sau de discipoli; c) faptul notoriu că, atât timp cât se vorbeşte despre copierea lucrărilor de E., cât şi de finalizarea unora dintre lucrări de ucenici, nu se poate reţine de plano teza unicităţii lucrării; d) procesul de copiere a operelor de artă ca reprezentând o realitate la nivelul anilor 1960-1970; e) înlăturarea procesului-verbal de predare-primire nr. x/14.04.1973, în condiţiile în care nu există nicio opinie tehnică care să confirme faptul că nu poate fi stabilită identitatea tabloului prin vizionarea de către o persoană de specialitate care îl cunoştea foarte bine întrucât îl studiase pe parcursul a câtorva zeci de ani.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Toate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 constituie deopotrivă şi motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care instanţa de apel ignoră poziţia procesuală a pârâţilor, expusă prin întâmpinările depuse.

În egală măsură, speculaţiile instanţei de apel privind existenţa unui posibil fals, realizat în anii 1960-1970, intră în vădită contradicţie cu măsura de obligare a pârâţilor la plata sumei de 320.000 euro pentru tabloul "D." realizat de un discipol al lui E. la începutul secolului XVI.

2.2. Recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., constând în aceea că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a susţinut că prin raportul de expertiză întocmit de expertul CC., valoarea reală a fost stabilită la circa 60.000 euro, iar instanţele de fond şi apel nu a făcut vreo referire la acest mijloc de probă, ignorând susţinerile muzeului.

2.3. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. şi a solicitat modificarea deciziei recurate, admiterea apelului cu consecinţa schimbării sentinţei de fond, în sensul, în principal, al respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, al diminuării cuantumului despăgubirilor până la valoarea de inventar.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

- Sub un prim aspect, recurentul a criticat menţinerea soluţiei privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond.

Analiza instanţei de rejudecare a pornit de la premisa greşită potrivit căreia părţile au arătat expres că nu contestă valoarea tabloului, stabilită prin raportul de expertiză H..

Or, toate apărările recurentului converg spre concluzia că, pe de o parte, reclamanţii nu şi-au probat pretenţiile şi, pe de altă parte, lucrarea de artă nu poate aparţine nici lui E., şi nici unui discipol al acestuia. Pe cale de consecinţă, ambele valori stabilite de expert sunt prea mari pentru bunul care a fost donat de autorul reclamanţilor.

A arătat recurentul că situaţia a fost generată de împrejurarea că a fost nevoit să accepte susţinerile muzeului, în sensul că bunul revendicat a fost distrus într-un incendiu, deoarece numai posesorul este singurul care are posibilitatea de a proba existenţa fizică a respectivului bun.

În continuare, recurentul a arătat că, deşi s-a reţinut corect în decizia recurată faptul că niciun mijloc de probă nu dovedeşte că tabloul predat autorităţilor române şi ajuns în custodia muzeului este un tablou realizat de pictorul E., totuşi, în mod greşit s-a ales automat a doua variantă propusă prin raportul de expertiză, respectiv ipoteza în care tabloul este opera unui discipol al lui E., în valoare de 320.000 euro, fără să analizeze cea mai plauzibilă dintre ideile vehiculate în cauză, anume ipoteza unei copii realizate de un anonim, precum şi varianta nedovedirii de către reclamanţi a pretenţiilor formulate, din cauza imposibilităţii de evaluare a unei lucrări de artă care nu mai există.

A susţinut recurentul că, în speţă, prin înscrisurile dosarului au fost aduse dovezi în sensul că lucrarea preluată de Muzeul de Arta era opera unui anonim, enumerate fiind în acest sens: procesului-verbal de inventariere în custodie nr. x/21.06.1973, lista anexă la decizia nr. 253/17.02.1976, procesul-verbal de inventariere şi predare-primire nr. x/1.06.1976.

A mai arătat recurentul că expertiza H. s-a realizat în lipsa bunului revendicat, astfel încât concluziile raportului nu pot beneficia de nicio certitudine şi este imposibilă atât stabilirea paternităţii lucrării cât şi a valorii acesteia.

Concluziile expertizei sunt condiţionate de dovedirea ipotezei în care tabloul reprezintă lucrarea unui discipol, însă la dosar nu există probe în acest sens, iar reclamanţii nu pot face o astfel de dovadă în lipsa bunului a cărei evaluare se cere. Drept urmare, singura concluzie este că pretenţiile reclamanţilor nu sunt dovedite.

In subsidiar, recurentul a arătat că tabloul revendicat a fost inventariat la muzeu, în registrul centralizator de custodii, cu menţiunile "Autor: Anonim «şcoala italiană prima jumătate a secolului XVI; Titlul - tehnica - dimensiuni - stare: D. - ulei pe pânză -1,700 x 1,300 - D. pe tron între Sf. Martha şi Apollonia - deteriorată, valoare 5.000 RON", astfel că despăgubirile nu pot depăşi această sumă.

A mai arătat recurentul că în perioada comunistă nu a existat nici un interes al reprezentanţilor muzeului sau al regimului de la acel moment de a minimaliza importanţa tabloului donat, fiind de remarcat şi faptul că analizarea şi inventarierea tabloului au avut loc în anul 1974, când nu exista perspectiva schimbării realităţilor politice şi juridice din România.

- Sub un alt aspect, recurentul a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva aplicării principiului res perit domino.

A susţinut recurentul că analiza aplicării acestui principiu nu se face prin raportare la buna-credinţă a celui care a avut la un moment dat proprietatea.

Cum prin sentinţa civilă nr. 451/05.05.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, reclamanţii au obţinut, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie încheiat în anul 1973, efectele juridice ale acestei hotărâri presupun desfiinţarea actului în cauză şi revenirea la situaţia anterioară încheierii contractului. Pe cale de consecinţă, de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, din punct de vedere juridic tabloul s-a aflat în permanenţă în proprietatea reclamanţilor şi a autorului acestora.

3. Apărările formulate în cauză

Recurenţii-intimaţi A., B. şi C. au depus întâmpinare la recursurile pârâţilor, prin care au solicitat respingerea acestora.

Cu referire la recursul declarat de pârâtul Statului Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, intimaţii au susţinut că este inadmisibil primul motiv de recurs, referitor la valoarea tabloului, întrucât pârâtul nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe sub aspectul evaluării tabloului, prin raportul de evaluare H. (valoarea de 320.000 euro - scoală/discipol E.), ci a criticat doar calitatea de reprezentant al Statului Roman şi riscul pieirii fortuite care ar aparţine proprietarului.

În consecinţă, această valoare a intrat în autoritatea de lucru judecat prin neapelare, motivul de recurs fiind invocat omisso medio.

Mai mult decât atât, criticile recurentului-pârât cu privire la valoarea tabloului nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9, deoarece reprezintă chestiuni ce ţin de aprecierea probelor administrate, sancţiunea fiind nulitatea recursului.

În subsidiar, intimaţii au susţinut că recursul privind valoarea tabloului este nefondat, probatoriul administrat atestând faptul că este opera lui E..

S-au mai apărat intimaţii arătând că, în cauză s-a făcut aplicarea corectă a principiului res perit domino. Aceştia nu au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, pentru a discuta de suportarea riscurilor aferente cazului fortuit corespunzător obligaţiei contractuale de predare, independentă de culpa părţilor.

Chestiunea temeiului juridic al cererii de chemare în judecata cu privire la restituirea prin echivalent a făcut obiectul dezlegărilor obligatorii din decizia de casare, potrivit cu care acesta este dat de dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În realitate, susţin intimaţii, în speţă este aplicabil principiul res perit debitori, Statul Roman fiind cel care trebuie să suporte riscul pieirii fortuite.

Au mai arătat intimaţii, în subsidiar, că Statul Roman a fost de rea-credinţă, situaţie în care trebuie să suporte riscul aferent obligaţiei de restituire, aceasta dezlegare a instanţei de apel nefiind contestată de recurentă şi devenind astfel definitivă.

Cu referire la recursul declarat de pârâtul Muzeul National de Artă al României, intimaţii au arătat că acesta este în egală măsură inadmisibil şi lipsit de interes.

Astfel, în principal, au susţinut că este inadmisibil recursul cu privire la valoarea tabloului, întrucât nu a declarat apel sub acest aspect, singura critică vizând prescripţia dreptului material la acţiune, excepţie respinsă irevocabil în primul ciclu procesual. Ca atare, motivul este invocat omisso medio, direct în faţa instanţei de recurs.

În subsidiar, intimaţii au susţinut că recursul muzeului nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8, deoarece ipoteza legală vizează actul juridic dedus judecăţii, iar nu probele administrate în cauză, iar pe fond au arătat că aceste critici sunt neîntemeiate.

Pe de altă parte, au susţinut intimaţii că recursul este lipsit de interes, întrucât muzeul pârât nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind restituirea prin echivalent.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sunt nefondate, iar recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României este lipsit de interes, potrivit considerentelor expuse în continuare.

II.1. Recursul reclamanţilor B., C. şi A.

Recursul reclamanţilor este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil raportului juridic litigios), prin criticile formulate invocându-se, în esenţă, reţinerea nelegală a lipsei de identitate dintre tabloul "D." pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale din anul 1972, şi tabloul "D." care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de autorul reclamanţilor, F., în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României (M.N.A.R.), fiind distrus în timpul evenimentelor din 21 decembrie-25 decembrie 1989.

Supunând controlului de legalitate decizia curţii de apel pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, recurenţii-reclamanţi urmăresc reformarea parţială a acesteia, în sensul ca restituirea prin echivalent, reprezentând valoarea de circulaţie a tabloului revendicat, să se realizeze la valoarea de 24.500.000 euro, stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie în specialitatea opere de artă H., în varianta operă pictată de E., iar nu de un discipol al lui E..

Prin criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, recurenţii-reclamanţi au susţinut că reţinerea greşită a paternităţii operei de artă revendicate este rezultatul încălcării de către instanţa de trimitere, în rejudecarea apelului, a dezlegărilor obligatorii din decizia de casare, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în anul 1972, a art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1, a dispoziţiilor legale ce reglementează activitatea Muzeului Naţional de Artă al României prevăzute de Decretul nr. 724/1969 şi a prevederilor Decretului de graţiere nr. 54/1973, precum şi al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1203 din C. civ. în materie de prezumţii şi a celor care reglementează sarcina probei.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 315 alin. (1), "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", această normă de ordine publică, sancţionată cu casarea în caz de neconformare a instanţei de trimitere, reflectând organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi urmărind asigurarea omogenităţii soluţiilor de interpretare a unora şi aceloraşi norme juridice.

Se cuvine amintită şi deosebirea de reglementare în raport cu noul C. proc. civ. (art. 501 alin. (1), în sensul că norma de ordine publică din C. proc. civ. de la 1865, anterior redată, statuează asupra caracterului obligatoriu pentru instanţa de trimitere atât al dezlegării date problemei de drept de către instanţa de recurs, cât şi al necesităţii administrării unor probe.

În speţă, statuând asupra efectelor puterii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 505/31.05.1972 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a deciziei penale nr. 1448/19.08.1972 a Tribunalului Bucureşti, cu privire la paternitatea tabloului în litigiu, prin decizia de casare nr. 956/16.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă au fost date următoarele dezlegări jurisdicţionale şi îndrumări cu caracter obligatoriu, în sensul art. 315 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Susţinerea instanţei de apel, în sensul că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donaţie a unui tablou şi intrarea acestuia în posesia Muzeului Naţional de Artă al României este corectă.

Nu la fel de corectă este însă concluzia la care ajunge instanţa de apel în sensul că nu s-a probat paternitatea tabloului, pretinsă de reclamanţi ca aparţinând lui E., (…) privilegiind premisa greşită că puterea de lucru judecat a hotărârii penale priveşte numai «fapta» de scoatere din ţară a unor bunuri, iar nu şi bunurile care au constituit obiectul material al faptei.

Or, în ambele hotărâri penale s-a arătat că este cert că tabloul pentru care a fost dispusă condamnarea penală «este un tablou autentic al lui Raffael Sanzio».

În aceste condiţii, pornind de la adevărul judiciar pe care îl conţin hotărârile penale în privinţa autorului tabloului ce formează şi obiect al prezentului proces, se impune o nouă apreciere a materialului probator administrat - eventual, administrarea de probe suplimentare - pentru a determina în ce măsură actele tuturor persoanelor şi organelor statului implicate în activităţi legate de acest tablou, la nivelul anului 1973 şi ulterior, au vizat un tablou cu paternitatea pretinsă de reclamanţi, respectiv de Muzeul Naţional de Artă al României. În alte cuvinte, trebuie să se determine dacă tabloul «Madonna de Nerucci» pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de F. în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României."

Aşadar, cu efect obligatoriu şi autoritate de lucru judecat, instanţa supremă, prin decizia de casare, pe de o parte a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la paternitatea tabloului "D.", care a făcut obiectul material al infracţiunii de scoatere din ţară în mod fraudulos a unor lucrări de artă şi tablouri (procesul penal soluţionat în anul 1972), în sensul atribuirii artistului E., iar, pe de altă parte, a dat îndrumări instanţei de trimitere, în sensul reaprecierii materialului probatoriu administrat şi, eventual, al suplimentării mijloacelor de probă, pentru a se determina dacă tabloul anterior menţionat este cel care a format obiectul ofertei de donaţie autentificată sub nr. x/09.04.1973 la Ambasada Republicii Socialiste România din Washington (a cărei nulitate absolută a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 451/05.05.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă) şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României.

Este real şi necontestat în proces faptul că autenticitatea şi paternitatea lucrării de artă revendicate, dată fiind pieirea bunului, nu au făcut obiectul unei expertize judiciare de specialitate efectuate nemijlocit în litigiul pendinte.

Cercetată fiind existenţa fizică a tabloului ce a făcut obiectul ofertei de donaţie, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa de trimitere a concluzionat pe baza probelor administrate, în cadrul unui raţionament judiciar corect, logic şi convingător, faptul că tabloul nu se mai află în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, fiind distrus în timpul evenimentelor din decembrie 1989, această dezlegare jurisdicţională dobândind autoritate de lucru judecat, întrucât nu este vizată de criticile din recurs.

Contrar susţinerilor recurenţilor, la rejudecarea apelurilor instanţa de trimitere s-a conformat întocmai îndrumărilor instanţei de casare referitoare la reevaluarea probatoriului administrat şi suplimentarea, eventuală, a acestuia, în scopul lămuririi depline a situaţiei de fapt din epoca ulterioară procesului penal, mai exact de la momentul cedării bunului către Statul Român şi al intrării acestuia în posesia Muzeului Naţional de Artă al României.

În acest sens, în acord cu indicaţiile instanţei de recurs şi în deplin respect al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, curtea de apel, ca instanţă de trimitere, a pus în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea suplimentării mijloacelor de probă cu audierea persoanelor implicate în preluarea şi transferul în România, în anul 1973, a tabloului ce a făcut obiectul ofertei de donaţie (curieri diplomatici şi persoane din fostele structuri de securitate), administrarea probei testimoniale devenind imposibilă întrucât martorii erau fie decedaţi, fie neidentificabili.

Drept urmare, curtea de apel a realizat, în chip necesar, reaprecierea tuturor mijloacelor de probă administrate în proces, în cadrul unei operaţiuni de evaluare atât individuală a fiecărui mijloc de probă, cât şi globală a întregului probatoriu din dosar, după cum rezultă din considerentele detaliate şi consistente ale deciziei recurate, expuse la pct. I.B.1 din prezenta hotărâre.

În cadrul acestui proces de reevaluare a probatoriului - operaţiune esenţială şi indispensabilă pentru analizarea criticilor din apel referitoare la paternitatea tabloului revendicat - curtea de apel a expus, în mod adecvat şi suficient, raţiunile care au fundamentat forţa probantă atribuită fiecărui mijloc de probă şi corelaţia logică a ansamblului probatoriu, menite să contureze situaţia de fapt în raport cu care a făcut aplicarea normelor legale, reţinând, în cadrul silogismului judiciar, că paternitatea lucrării de artă revendicate aparţine unui discipol al lui E., iar nu lui E. cum pretind reclamanţii.

Au fost astfel analizate, în cadrul unui variat şi complex probatoriu, note şi rapoarte întocmite de organele de securitate în perioada 1970-1973, adeverinţa de primire din 25.01.1973 semnată de consulul la Ambasada României din Washington, cu fotografia anexă, şi declaraţia de predare semnată de F., declaraţia martorului fotograf T., expunerea de motive din decretul de graţiere individuală nr. 54/14.02.1973, oferta de donaţie din 9.04.1973, procesul-verbal de predare-primire din 14.04.1973 încheiat între reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe şi conservatorul principal din cadrul muzeului, referatele întocmite în perioada iunie 1973- martie 1974 de către colectivul de specialişti din cadrul muzeului desemnaţi pentru cercetarea şi restaurarea tabloului (între care referatele privind analiza chimică efectuată de Z. şi analiza imaginii radiografice efectuată de AA.), prezumţii simple şi, nu în ultimul rând, efectul lucrului judecat al hotărârii penale, prin care s-a reţinut faptul că, în seara zilei de 25 iulie 1971, tabloul cu privire la care s-a dovedit că a fost pictat de E., cumpărat de F. în data de 29.04.1966 şi scos din ţară cu complicitatea fiicelor reclamante, se afla în posesia cetăţeanului american R..

Deducţia curţii de apel, rezultată din evaluarea individuală şi globală a probatoriului dosarului, a fost în sensul că nu s-a dovedit faptul că "tabloul «Madona de Nerucci» pictat de E., conform celor statuate prin hotărârile penale, este cel care a format obiectul ofertei de donaţie făcută de F. în 9 aprilie 1973 şi care a ajuns în custodia Muzeului Naţional de Artă al României", conform limitelor trasate prin decizia de casare.

Din cele ce preced, rezultă cu forţa evidenţei că aspectele care au făcut obiectul probelor examinate de către instanţa de trimitere şi care au configurat situaţia de fapt pe deplin lămurită în cadrul judecăţii devolutive a curţii de apel s-au circumscris unui context factual posterior procesului penal, când tabloul a fost donat Statului Român şi a intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României.

În consecinţă, conformându-se statuărilor obligatorii din decizia de casare, iar nicidecum nesocotindu-le, cum susţin fără temei recurenţii, curtea de apel şi-a exercitat plenar rolul activ în materie de probaţiune, precum şi atribuţiile curente şi inerente procesului de apreciere a probatoriului şi a verificat, în limitele de rejudecare trasate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii de către prima instanţă.

Criticile recurenţilor, care susţin contrariul, ignoră faptul că cercetarea paternităţii tabloului oferit spre donaţie de autorul reclamanţilor la 9 aprilie 1973, în sensul de a se stabili dacă este creaţie E. sau discipol E., a constituit chestiunea litigioasă esenţială a procesului pendinte şi, mai mult decât atât, elementul principal al limitelor de rejudecare trasate prin decizia de casare, astfel că nu poate fi vorba, nicidecum, de aspecte noi care nesocotesc limitele efectului devolutiv al apelului ori care contravin principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare al reclamanţilor.

Tot astfel, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor în sensul încălcării îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, ilustrată prin:

"confirmarea judiciară a argumentelor lui AA."; analizarea referatelor întocmite în perioada iunie 1973- iunie 1974 de către comisia de specialişti constituită la nivelul muzeului; înlăturarea confirmării predării tabloului, consemnată în expunerea de motive a decretului de graţiere individuală a reclamantelor; cercetarea confirmării la nivel internaţional a paternităţii tabloului.

În realitate, aceste critici vizează fie forţa doveditoare şi valoarea atribuite respectivelor mijloace de probă de către instanţa de trimitere, fie unele elemente integrate construcţiei argumentative expuse în considerentele deciziei atacate, dedicate lămuririi depline a situaţiei de fapt, astfel că atare critici intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei şi de reevaluare a contextului factual şi, în consecinţă, ies din sfera controlului de legalitate permis instanţei de recurs.

Examinând, în continuare, criticile recurenţilor-reclamanţi prin care se susţine încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în anul 1972, Înalta Curte reţine că sunt nefondate.

Aceasta întrucât, efectul puterii de lucru judecat al hotărârilor penale (sentinţa penală nr. 505/31.05.1972 şi decizia penală nr. 1448/19.08.1972) care au tranşat paternitatea tabloului "D." ce a constituit obiectul material al infracţiunii cercetate în dosarul penal - în sensul că "este un tablou autentic al lui E." - este circumscris aspectelor examinate şi dezlegate jurisdicţional în respectivul proces penal, neputând fi extins asupra unor fapte ulterioare, precum cele supuse controlului de legalitate şi de temeinicie realizat de instanţa de trimitere în litigiul pendinte.

Relevante sunt înseşi statuările obligatorii evocate de recurenţi, instanţa de casare consemnând, în chip limpede, că:

"Susţinerea instanţei de apel, în sensul că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale nu poate fi extinsă asupra unor fapte ulterioare procesului penal - oferta de donaţie a unui tablou şi intrarea acestuia în posesia Muzeului Naţional de Artă al României este corectă".

Pretinsa încălcare a efectului lucrului judecat ataşat hotărârilor penale anterior menţionate este evidenţiată, în opinia recurenţilor, de confirmarea de către instanţa de apel a studiilor lui AA., ce au la bază aceleaşi elemente de certă identificare şi unicitate a tabloului care au fost avute în vedere drept argumente pentru reţinerea în procesul penal a paternităţii lucrării ca fiind opera lui E..

Însă, Înalta Curte are a observa că, pe de o parte, înşişi recurenţii afirmă că opinia acestui specialist este consemnată în referatele întocmite în perioada 1973-1974, după primirea tabloului de către Muzeul Naţional de Artă al României, deci ulterior finalizării procesului penal, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel nu a privilegiat această opinie ca fiind mijlocul de probă singular în baza căruia a dedus concluzia asupra paternităţii tabloului primit în anul 1973 ci, dimpotrivă, a tranşat această chestiune litigioasă în baza unui raţionament judiciar detaliat şi convingător, circumscris reaprecierii unui probatoriu vast şi complex.

Ca atare, nu poate fi susţinută, cu temei, teza reluării vreunor verificări şi dezlegări jurisdicţionale asupra problematicii tranşate cu putere de lucru judecat prin hotărârile penale.

Pentru aceleaşi raţiuni, nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor potrivit cu care contravin aspectelor supuse dezbaterii şi tranşate în procesul penal argumentele curţii de apel prin care s-a reţinut că reclamanţii nu au dovedit unde şi cum a ajuns tabloul în posesia lui F. şi care consemnează o falsă disociere între turistul american şi persoana de încredere.

Este de observat, în acest sens, faptul că instanţa de apel a pornit raţionamentul judiciar tocmai de la faptul că tabloul "D." pictat de E. a fost scos din România de turistul american R. în seara zilei de 25 iulie 1972 - recunoscând ca atare funcţiunea lucrului judecat - şi l-a continuat examinând circumstanţele factuale posterioare acestui moment de referinţă.

Drept urmare, concluzia construcţiei argumentative expuse în decizia recurată, în sensul că nu s-a dovedit faptul că tabloul scos din ţară în contextul anterior indicat ar fi ajuns în posesia autorului reclamanţilor, nu nesocoteşte în vreun fel efectul lucrului judecat în procesul penal.

Nefondate sunt şi criticile prin care se susţine încălcarea normelor convenţionale prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aceasta întrucât, după cum s-a arătat în cele ce preced, toate aspectele litigioase, îndeosebi cele care au constituit principalele controverse ale părţilor, au fost tranşate de către curtea de apel cu garantarea efectivităţii principiilor fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la apărare, contradictorialitatea şi rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Pe de altă parte, restituirea în natură a bunului reprezintă, într-adevăr, modalitatea privilegiată de reparare a prejudiciului, însă, în speţă, pieirea bunului revendicat nu mai permite decât reparaţia prin echivalent, deopotrivă acceptată de norma convenţională evocată, această modalitate fiind, de altfel, solicitată în subsidiar prin cererea de chemare în judecată.

Celelalte critici ale recurenţilor, subsumate formal motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, reprezintă în realitate critici de netemeinicie, întrucât vizează fie puterea doveditoare atribuită adresei nr. x/10.10.2018 emisă de Muzeul Naţional de Artă al României ori decretului de graţiere individuală nr. 54/14.02.1973, fie împrejurările de fapt reevaluate de instanţa de apel şi lămurite pe baza unui complex aparat probatoriu, incluzând şi prezumţiile judiciare (simple) utilizate de judecător.

Mai mult decât atât, pretinsa sarcină "exorbitantă" a probei instituită pe seama reclamanţilor-recurenţi îşi află sorgintea într-o redare trunchiată a respectivului considerent din decizia atacată, care are, în realitate, următorul conţinut:

"Or, câtă vreme inclusiv în lucrările de specialitate se vorbeşte atât despre copierea lucrărilor lui E., cât şi despre finalizarea unora dintre lucrările sale de către ucenici, nu se poate reţine, de plano, teza unicităţii lucrării de pictură denumită de G. "D.", fiind în sarcina reclamanţilor să probeze fie acest fapt, fie existenţa unor elemente unice care să se fi regăsit atât în lucrarea la care fac referire hotărârile penale din anul 1972 cât şi în aceea care a fost expertizată de specialiştii din Muzeul de artă al R.S.R., în custodia căruia a ajuns ca urmare a ofertei de donaţie din 9 aprilie 1973, pentru a se putea reţine că, indiferent câte tablouri care prezintă imaginea Fecioarei Maria în această compoziţie şi care ar aparţine şcolii italiene a secolului XVI, lucrarea donată este aceea care a fost scoasă din ţară în seara zilei de 25 iulie 1971 de către turistul american R., probă ce nu a fost făcută în condiţiile în care nici în sentinţa de condamnare şi nici în studiul publicat de G. nu se vorbeşte despre un tablou repictat."

Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea unei hotărâri judecătoreşti se poate cere "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti", Înalta Curte are a observa că teza de nelegalitate invocată de recurenţii-reclamanţi se sprijină pe ideea că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile legale întrucât nu se putea substitui experţilor şi nu putea expune opinii tehnice în lipsa unor păreri specializate.

Or, în mod consecvent şi unanim admis în plan doctrinar şi jurisprudenţial, acest motiv de casare, reglementat atât în vechea cât şi în actuala reglementare a C. proc. civ., intervine atunci când sunt încălcate atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale, în sensul că autoritatea judecătorească intră în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, stabilită prin Constituţie sau printr-o lege organică, şi săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând acestor autorităţi.

O atare ipoteză de nelegalitate nu este incidentă în speţă, după cum este lesne de remarcat din chiar lecturarea argumentelor expuse în memoriul de recurs.

Înalta Curte are în vedere că aspectele detaliate de recurenţi şi care obiectivează, în viziunea acestora, pretinsa "depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti" exclud de plano vreo incursiune a instanţei de judecată în sfera autorităţii executive sau legislative.

Dimpotrivă, aspectele criticate intră în sfera operaţiunilor de reapreciere a probatoriului dosarului şi de reevaluare a situaţiei de fapt în chestiunea litigioasă a paternităţii operei de artă, care sunt atributul exclusiv al instanţei de judecată şi, în consecinţă, sunt inerente procesului decizional finalizat cu hotărârea ce face obiectul prezentului control de nelegalitate.

Prin urmare, acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Astfel, invocând nemotivarea hotărârii, recurenţii-reclamanţi susţin teza existenţei unor considerente străine de natura cauzei şi contradictorii.

Argumentele expuse în sprijinul pretinsului viciu al motivării străine de natura cauzei sunt tocmai cele subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, examinate în cele ce preced, şi găsite a fi vădit nefondate.

Critica considerentelor pretins contradictorii este axată pe ideea că instanţa de apel a speculat existenţa unui posibil tablou fals, realizat în anii 1960-1970, însă a acordat despăgubiri în echivalent bănesc pentru o lucrare de artă aparţinând unui discipol al lui E. de la începutul secolului al XVI-lea.

Considerentul vizat de teza de nelegalitate are următorul conţinut:

"Nu în ultimul rând, nu poate fi ignorat faptul că procesul de copiere a operelor de artă reprezenta o realitate şi la nivelul anilor 1960-1970, tehnologiile de falsificare a unei picturi având un grad înalt de dezvoltare şi în acea perioadă, ceea ce impunea, atunci ca şi acum, verificarea autenticităţii unui tablou de către experţii în domeniu ori de câte ori era necesară stabilirea paternităţii unei opere de artă, nefiind suficientă o simplă vizualizare pentru a se statua asupra identităţii între o operă văzută la un moment dat cu aceea văzută la un moment anterior."

Înalta Curte are în vedere că, din chiar plasarea topografică a paragrafului redat anterior şi corelaţia logică cu considerentele decisive, amplu dezvoltate, prin care s-a tranşat chestiunea controversată (paternitatea bunului revendicat, ca fiind opera unui discipol al lui E., iar nu a lui E.), rezultă în mod clar şi lipsit de orice echivoc faptul că respectivul considerent nu are nici măcar valenţele unuia supraabundent, nenecesar, ci, dimpotrivă, el este logic integrat construcţiei argumentative care explicitează raţiunile pentru care nu a putut fi reţinută de către instanţa de apel "de plano, teza unicităţii lucrării de pictură denumită de G. «Madonna de Nerucci»".

Prin urmare, toate motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi sunt neîntemeiate.

II.2. Recursul pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României

Recursul pârâtului este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., prin criticile formulate invocându-se, în esenţă, omisiunea instanţei de apel de a examina apărările formulate cu privire la valoarea reală de circulaţie a tabloului, stabilită la suma de 60.000 euro prin raportul de expertiză CC..

Examinând cu prioritate, conform art. 316 şi 298 raportat la art. 137 din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în exercitarea căii de atac, invocată prin întâmpinarea intimaţilor-recurenţi reclamanţi, Înalta Curte reţine întemeiată această excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie.

Aceasta întrucât, cadrul procesual pasiv din cererea, formulată în subsidiar, de restituire a tabloului prin echivalent a fost configurat doar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar rejudecarea apelului şi dezlegarea jurisdicţională, efectuate de curtea de apel şi atacate cu prezentul recurs, vizează obligarea numai a acestuia, nu şi a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, astfel că recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României nu justifică folosul practic urmărit a fi obţinut prin exercitarea recursului.

Drept urmare, recursul astfel declarat urmează a fi respins pentru lipsa unui interes care să întrunească cerinţele legale de a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual.

II.3. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice

Recursul pârâtului este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., prin criticile formulate invocându-se, în esenţă, reţinerea greşită a valorii de circulaţie a tabloului şi aplicarea greşită a principiului res perit domino.

Critica referitoare la valoarea despăgubirilor acordate, prin care s-a susţinut că ele puteau fi stabilite cel mult la nivelul unei lucrări cu autor anonim, a fost invocată omisso medio, astfel că nu mai poate fi examinată în recurs.

Cea de-a doua critică a recurentului-pârât, prin care i se reproşează curţii de apel aplicarea greşită a principiului res perit domino este nefondată.

Astfel, examinând motivul de apel circumscris modului de interpretare şi aplicare a principiului res perit domino, în sensul în care Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că riscul pieirii fortuite a tabloului ar trebui să fie suportat de către reclamanţii redeveniţi proprietari ai bunului ca urmare a constatării nulităţii absolute a ofertei de donaţie, curtea de apel a reţinut corect argumentul că, raportat circumstanţelor care au condus la întocmirea ofertei de donaţie şi care exclud buna-credinţă a autorităţilor Statului Român, singura concluzie ce se impune este aceea că reclamanţii sunt îndrituiţi la despăgubire prin echivalent.

În mod judicios a analizat curtea de apel pretenţia de dezdăunare dintr-o dublă perspectivă, respectiv atât pentru ipoteza în care aceasta decurge din acţiunea în revendicare ce constituie primul petit al cererii de chemare în judecată, cât şi pentru situaţia când acţiunea în dezdăunare are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire a bunului în natură ce subzistă încă de la momentul sesizării instanţei - ipoteză pusă în discuţie prin petitul subsidiar al cererii introductive, întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală -, finalizând raţionamentul judiciar cu concluzia potrivit căreia riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă posesorul, care trebuie să restituie contravaloarea bunului, excepţie făcând situaţia în care s-ar dovedi că bunul ar fi pierit şi la proprietar, dovadă care nu doar că nu a fost făcută în proces, dar este şi exclusă, date fiind condiţiile în care tabloul a fost distrus.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel era obligată la a cerceta şi a da eficienţă bunei sau relei credinţe a autorităţilor Statului Român, având în vedere faptul pieirii bunului revendicat, plasat în timp anterior introducerii acţiunii în revendicare.

Reţinând că instanţa de apel a făcut în cauză o corectă aplicare a principiului de drept anterior evocat, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs.

Raportat tuturor considerentelor expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile declarate, ca lipsit de interes cel exercitat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi ca nefondate recursurile exercitate de reclamanţi şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva deciziei nr. 997 A din 17 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.