Fatal traffic accident damages: cross-appeals allowed, appellate decision quashed and remanded for insufficient reasoning on moral damages

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 6 decembrie 2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat obligarea pârâtei E. S.A. la plata următoarelor sume:

- 37.112,61 RON cu titlu de daune materiale către reclamanţii B. şi C., cu penalităţi de întârziere de 2% pe zi de întârziere începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei;

- 2.000 RON lunar, către reclamanţii B. şi C. contravaloarea întreţinerii pe care o presta fiul defunct;

- 1.000.000 euro cu titlu de daune morale către toţi reclamanţii (câte 300.000 euro către reclamanţii A., B., C. şi 100.000 euro către reclamantul D.), cu penalităţi de întârziere de 2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015, până la plata sumei.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 61/11.02.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2016, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.A invocată de aceasta prin întâmpinare.

S-a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei E. S.A. - Sucursala Alba-Iulia invocată de pârâta E. S.A prin întâmpinare.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. şi E. S.A. - Sucursala Alba Iulia şi, pe cale de consecinţă a fost obligată pârâta E. S.A să achite în favoarea reclamanţilor C. şi soţia B. suma de 37.112,61 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de către aceştia ca urmare a decesului numitului F., precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător 19.05.2015 şi până la data plăţii efective, respectiv suma de 23.470 RON achitată de către reclamantul C. şi suma de 13.422,61 RON achitată de către reclamanta B..

A fost obligată pârâta E. S.A să achite reclamanţilor suma de 240.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului numitului F., după cum urmează: suma de 80.000 euro în favoarea reclamantului C., suma de 80. 000 euro în favoarea reclamantei B., suma de 80.000 euro în favoarea reclamantei A., precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015 şi până la data plăţii efective.

S-au respins în rest pretenţiile reclamanţilor B. şi C..

S-a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul D..

S-a respins cererea de chemare în garanţie a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, cerere formulată de pârâta E. S.A..

Au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la plata în favoarea pârâtei E. S.A. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale reprezentate de onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 166/A din 11 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a civilă a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 11.02.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A fost diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor C. şi B., de la suma de câte 80.000 euro, la suma de câte 60.000 euro, în favoarea fiecăruia dintre aceştia.

Afost diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A., de la suma de 80.000 de euro, la suma de 40.000 euro.

A fost de asemenea diminuat cuantumul daunelor materiale stabilite în favoarea reclamanţilor C. şi B., de la suma de 37.112,61 RON, la suma de 17.246,1 RON.

A fost respins petitul de acordare a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretenţiilor reprezentând daunele materiale.

S-a stabilit, că data acordării penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, aferente pretenţiilor reprezentând daune morale, este data de 30.08.2015.

A fost menţinută în rest sentinţa atacată şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, atât pârâtele E. S.A. şi E. S.A. Agenţia Alba Iulia, precum şi reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat recurs.

Recursul declarat de reclamanţi, vizează, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, au fost arătate punctual, vizând următoarele aspecte: reducerea cuantumului daunelor morale şi respingerea apelului privind majorarea acestora; -nelegala reducere a cuantumului daunelor materiale şi neacordarea penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi calculate în conformitate cu art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, asupra daunelor materiale;

- neacordarea despăgubirilor materiale reclamantului D. şi nelegala respingere a apelului declarat de acesta;

- respingerea, în mod nelegal, a solicitării reclamanţilor F. şi C. de acordare a contravalorii întreţinerii, pe toată durata vieţii precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere (iar în subsidiar - dobânda legală) calculate asupra acestor sume începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, respectiv 19.05.2015 şi până la data plăţii efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat următoarele:

S-a învederat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte soluţia de reducere a cuantumului daunelor morale, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză, în condiţiile în care acţiunea se fundamentează, în esenţă, pe răspunderea civilă delictuală, iar conform art. 1349 alin. (2) C. civ., despăgubirile pentru prejudiciul moral trebuie să acopere în întregime prejudiciul cauzat, compensând suferinţa victimei.

Or, susţin reclamanţii, daunele morale acordate de instanţa de apel nu pot fi apreciate ca acoperitoare pentru prejudiciul suferit şi, nici nu se poate susţine în privinţa lor că ar compensa într-o măsură suficientă suferinţa pricinuită de pierderea unui membru apropiat al familiei, într-un mod atât de brutal, sub privirile mamei şi a surorii defunctului. Chiar dacă, indiferent de cuantumul lor, despăgubirile băneşti nu pot suprima suferinţa morală, acestea trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, reclamanţii susţin că despăgubirile solicitate sunt într-un cuantum rezonabil raportat la circumstanţele producerii evenimentului şi raportat la repercusiunile şi impactul pe care tragedia a avut-o şi o mai are asupra lor, iar valoarea acestor despăgubiri stabilită de către instanţa de apel nu respectă acest raport de proporţionalitate.

În ce priveşte cuantumul daunelor morale, se susţine că acesta trebuie să fie proporţional cu atingerea adusă valorii sociale ocrotite de lege, iar în speţă caz a fost lezat un drept fundamental, dreptul la viaţă. Se învederează că la cuantificarea daunelor morale trebuie să se ţină seama de o serie de circumstanţe specifice fiecărei speţe, că potrivit jurisprudenţei CEDO (cauza Tolstoy Miloslavshy c. Regatului Unit şi toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Se mai arată de către reclamanţi că, dispariţia intempestivă a unui membru de familie, de care erau extrem de legaţi emoţional, a provocat o inerentă durere şi le-a schimbat pentru totdeauna viaţa şi percepţia asupra lucrurilor cu atât mai mult cu cât participarea la scena producerii accidentului a fost atât de traumatizantă, încât vreme îndelungată au avut nevoie de terapie psihologică, fapt ce rezultă din cuprinsul rapoartelor de psihodiagnostic, de evaluare clinică şi respectiv de consiliere psihologică, existente la dosar.

Reclamanţii susţin că nu există niciun temei juridic pentru ca instanţa să reducă şi să acorde valoarea despăgubirilor morale într-un cuantum diferit surorii şi părinţilor defunctului, în condiţiile în care toate probele administrate în cauză, au relevat existenţa şocului emoţional, un scor foarte ridicat pentru emoţiile negative disfuncţionale, fiind confirmată existenţa unor cogniţii care generează depresie şi anxietate în cazul tuturor recurenţilor, ce au determinat deteriorări la nivelul funcţionalităţii vieţii cotidiene după producerea evenimentului rutier şi dezvoltarea unui comportament dezadaptativ.

Reclamanţii au arătat că, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, au fost încălcate prevederile art. 49 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că instanţa de apel nu a ţinut seama de legislaţia şi jurisprudenţa naţională pe care a avut-o la îndemână, iar comparaţia trebuia făcută prin raportare la situaţii similare, şi nu la orice speţă de ucidere din culpă.

Din aceeaşi perspectivă, reclamanţii susţin că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere, la soluţionarea cauzei, limitele de despăgubire prevăzute de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014 (şi din Ordinul CSA nr. 14/2011) potrivit cărora:

"(1) Asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară.

(2) Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: . . . . . . . . . .b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5,000.00 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României".

Reclamanţii susţin că, în condiţiile în care, prin norme speciale este reglementată valoarea maximă a despăgubirilor ce pot fi oferite de asigurătorii RCA pentru decese, inclusiv instanţele trebuie să aibă în vedere aceste valori, fără a le privi însă ca pe sume care nu pot fi acordate niciodată sau care ar reprezenta o presupusă îmbogăţire fără justă cauză, ci ca pe valori reale, care pot fi acordate. Din această perspectivă reclamanţii susţin că, instanţa de apel a acordat în total despăgubiri morale în suma de 160.000 euro, ceea ce reprezintă doar un procent de 3,2% din limita maximă a despăgubirii stabilită de art. 24 din Norma ASF nr. 23/2014.

Se mai învederează că prin reglementarea conţinută la art. 25 din Norma ASF nr. 23/2014, care prevede că, în cazul în care în unul şi acelaşi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de despăgubire specificate în poliţa RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcţie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în acelaşi accident, legiuitorul a avut în vedere chiar acordarea unor despăgubiri superioare valorii maxime stabilite prin poliţa RCA.

Se arată că asigurătorul răspunde în temeiul poliţei de asigurare RCA, iar potrivit art. 2208 alin. (1) C. civ., pe care instanţa de apel nu le-a aplicat, şi care prevăd că:

"(1) în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract". Or, prin contractul de asigurare, respectiv poliţa de asigurare RCA, limita maximă de despăgubire este de 5.000.000 euro.

În ceea ce priveşte criticile legate de cuantumul despăgubirilor materiale, reclamanţii au arătat că instanţa le-a diminuat de la 37.112,61 RON, la 17.246,1 RON, reţinând că nu există documente justificative pentru suma de 9.132,11 RON, deşi instanţa de apel nu putea dispune obligarea asigurătorului la plata unei sume mai mici de 30.708 RON, faţă de acordul de plată al asigurătorului, cu atât mai mult cu cât prin apelul formulat (pag. 16-17 din cererea de apel a asigurătorului), asigurătorul a arătat că din totalul cheltuielilor materiale pretinse, apreciază ca fiind dovedite cheltuielile în valoare totală de 9.132,11 RON, din care: 2024 RON contravaloare sicriu, 1000 RON transport funerar, 873,11 RON băuturi, cozonaci, priveghi, 1435 RON contravaloarea locului de veci, 300 RON autorizaţie monument funerar şi 3500 RON monumentul funerar. Cu toate acestea, asigurătorul a arătat faptul că este de acord cu plata daunelor materiale în suma de 13.520 RON pentru C. şi în sumă de 17.188 RON pentru B. (pag. 17, ultimul paragraf din apelul asigurătorului).

Prin urmare, susţin reclamanţii, asigurătorul şi-a exprimat expres acordul de a le achita suma totală de 30.708 RON, cu titlu de daune materiale (=13.520 RON + 17.188 RON), din totalul sumei pretinse cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material de 37.112,61 RON. Această poziţie procesuală, clar exprimată privind acordul de plată a sumei totale de 30.708 RON, cu titlu de daune materiale, concordă cu oferta de despăgubire făcută la 20.01.2017, prin care asigurătorul a propus cu titlu de daune materiale suma de 13.520 RON pentru C. şi, de 17.188 RON pentru B., motiv pentru care se susţine că hotărârea instanţei este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, art. 2208 alin. (1) teza a doua C. civ., care prevede că "Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească" şi, respectiv art. 2225 C. civ. potrivit căruia:

"Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin convenţie încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească".

Din această perspectivă, reclamanţii susţin că, faţă de recunoaşterea asiguratorului, instanţa de apel trebuia să dea o hotărâre în măsura acestei recunoaşteri în condiţiile art. 436 C. proc. civ. potrivit căruia,,(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, (2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora".

Or, susţin reclamanţii, instanţa de apel în mod greşit a diminuat cuantumul daunelor materiale, reţinând că pentru o parte din sumele pretinse nu există documente justificative şi nu se încadrează cu fidelitate în prevederile art. 50 alin. (1) pct. 21 lit. a), b), c) din Norma ASF nr. 23/2014, câtă vreme chiar pârâta, prin motivele de apel, a arătat că e de acord cu plata daunelor materiale în sumă de 30.7008 RON.

Se învederează de reclamanţi că, prin neacordarea sumei de 7.581,5 RON conform facturii nr. x/06.05.2015, reprezentând contravaloarea mesei de la înmormântare, servită la cantina din Turda, sub pretextul că din menţiunea olografă a numitei G. rezultă că această sumă s-ar fi achitat de către H. S.R.L. (al cărei administrator era F. la data decesului), instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1472 C. civ., potrivit cărora " Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie" şi ale art. 1474 alin. (2) şi (3) C. civ. cu denumirea marginală "Plata obligaţiei de către un terţ: "Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

1)în celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.

2) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege".

În ceea ce priveşte criticile legate de penalităţile de întârziere calculate asupra despăgubirilor materiale, reclamanţii au arătat că instanţa de apel nu a stabilit obligarea asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, conform art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, calculate asupra despăgubirilor materiale, reţinând greşit faptul că au formulat prima cerere de despăgubire la data de 29.05.2015, la care nu s-au ataşat şi documentele justificative privind contravaloarea prejudiciului material suportat, în condiţiile în care, din dovezile de comunicare a cererii de despăgubire către asigurător existente la dosar, rezultă faptul că prima cerere de despăgubire a fost formulată şi trimisă asigurătorului la data de 19.05.2015 şi apoi la data de 29.05.2015, cererea de despăgubire fiind comunicată prin e-mail, împreună cu actele anexă.

Aşadar, susţin reclamanţii, avizarea producerii evenimentului s-a făcut la data de 19.05.2015 şi întrucât asigurătorul RCA nu a răspuns solicitării, au revenit cu cererea de despăgubire, expediată de această dată prin poştă, fiind primită de către asigurător la data de 23.06.2015, conform confirmării de primire anexată acţiunii. Oferta de despăgubire s-a emis la data de 24.09.2015, reclamanţilor fiindu-le comunicată ulterior, după împlinirea termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Din această perspectivă, se susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul neacordării penalităţilor de întârziere calculate asupra daunelor materiale, întrucât instanţa a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În ceea ce priveşte criticile legate de solicitarea reclamanţilor, B. şi C., de a fi obligată intimata să achite în favoarea reclamanţilor suma de 2000 RON/lunar, începând cu luna mai 2015 pe durata vieţii, reprezentând contravaloarea întreţinerii pe care fiul lor F. o presta, precum şi dobânda legală calculată asupra acestei sume, începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, respectiv data de 19.05.2015 şi până la data plăţii efective, se învederează că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1390 C. civ.

Cu privire la criticile referitoare la greşită respingere a acţiunii în despăgubiri formulată de reclamantul D., se învederează că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. şi, nu dispoziţiile art. 1390 C. civ., cum greşit s-a reţinut, întrucât între victimă şi acest reclamant a existat o relaţie de afectivitate cu atât mai mult cu cât în urma căsătoriei cu A., sora defunctului, legătura dintre ei a devenit una de familie, raportându-se unul la celălalt ca la un membru al familiei (mai ales că din relaţia de căsătorie rezultase şi un copil).

În ceea ce priveşte criticile legate de cheltuielile de judecată, reclamanţii au arătat că, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte, legal nu puteau fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât prezentul demers judiciar a fost determinat tocmai de atitudinea pârâtei care a refuzat acordarea despăgubirilor, aceasta fiind în culpă procesuală.

Recursul declarat de pârâte, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat în principal casarea deciziei recurate, casarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, vizează, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate:

a) nelegala citare a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin încălcarea prevederilor art. 160 alin. (3) C. proc. civ., cât şi a E. S.A. - Punctul de lucru Alba-Iulia, prin încălcarea prevederilor art. 160 alin. (1) C. proc. civ.

b) încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. de către instanţa de apel, în privinţa penalităţilor de întârziere, deşi a invocat inadmisibilitatea prin răspunsul la întâmpinare depus în apel, raportat la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

c) încălcarea regulilor de procedură,respectiv a principiului disponibilităţii, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ce atrage sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care instanţa de apel a acordat penalităţile de întârziere motivat de faptul că nu a răspuns în termenul legal de 3 luni, deşi în primă instanţa nu au fost solicitate penalităţi de întârziere pe acest motiv.

d) motivarea succintă dată de instanţa de apel nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de 13 C. proc. civ., 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi 6 CEDO; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Totodată, pârâtele au susţinut că au fost greşit aplicate normele de drept material, cum prevede art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru:

a) respingerea în mod nelegal a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţa a E. S.A. - Punctul de lucru Alba-Iulia, prin încălcarea art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990;

b) aplicarea greşită a dispoziţiilor Normei ASF 23/2014 în loc de Ordinul CSA nr. 14/2011;

c) necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie, prin încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011;

d) încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Ordinul CSA nr. 14/2011 în privinţa penalităţilor de întârziere.

Pârâtele au mai învederat că în dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti este înregistrată o acţiune în răspundere civilă delictuală de către moştenitorii conducătorului auto I., respectiv reclamanţii J., K. şi L., în contradictoriu cu CNAIR, prin care se solicită daune ca urmare a aceluiaşi eveniment, dosar civil suspendat până la soluţionarea definitivă a dosarului penal.

Din perspectiva motivelor de recurs invocate, în principal pârâtele au solicitat casarea deciziei civile nr. 166/A/2019, şi, a sentinţei civile nr. 61/2019, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., având în vedere criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea de fond este nemotivată sub aspectul petitului de acordare a penalităţilor de întârziere, iar în subsidiar, pârâtele au solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Pârâtele au susţinut că, raportat la considerentele sentinţei pronunţate de prima instanţă, părţile se află în situaţia unei lipse totale de motivare a petitului de acordare a penalităţilor de întârziere, în contradicţie cu dispoziţiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care prevede că instanţa trebuie să menţioneze în considerente motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, practic, prima instanţa a redat doar textul articolului 38 din Norma ASF nr. 23/2014, fără a indica în concret de ce se impune admiterea acestui petit de penalităţi de întârziere şi de ce sunt nefondate apărările formulate în privinţa acestui aspect.

Pârâtele au mai învederat că, în privinţa excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei E.-Agenţia Alba Iulia. instanţa de apel nu motivează de ce anume a respins această excepţie şi de ce a înlăturat argumentele pârâtei de admitere a excepţiei, motiv pentru care se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ.

Prin urmare, pârâtele susţin că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa în materie, încălcând normele de drept material, respectiv art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aspect ce rezultă din faptul că instanţa de apel nu a făcut referire în cadrul hotărârii la o altă practică judiciară în materie.

Pârâtele învederează că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că "daunele morale acordate urmăresc să asigure pârtii vătămate o alinare în condiţii de viaţă mai confortabilă, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate" (pag. 45 din decizie), în condiţiile în care "banii sub nicio formă nu pot duce la un transfer de afectivitate" (pag. 19 din decizie).

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtele arată că în mod greşit a fost soluţionată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei E. S.A. - Punctul de lucru Alba-Iulia, fiind încălcate dispoziţiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care în calitate de pârâtă în cauză este chemată şi E. S.A. prin sucursala Alba Iulia, cu ignorarea regimului juridic al sucursalei unei societăţi comerciale şi, al actelor încheiate de aceasta, stabilit prin prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1991 privind societăţile comerciale, sens în care se solicită admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia.

În acest sens, se arată că sucursala, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, este doar un dezmembrământ fără personalitate juridică a societăţii mamă, fiind o extensie în teritoriu a acesteia. Sucursala nu are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii proprii, întrucât nu are capacitate de folosinţă şi nici un patrimoniu propriu. Astfel, drepturile şi obligaţiile atribuite sucursalelor sunt de fapt, ale societăţii mamă, iar orice drept şi orice obligaţie, se poate naşte doar în patrimoniul societăţii mamă şi doar în cazul unui mandat acordat de societatea mamă pentru încheierea actului. Regimul juridic al sucursalei este identic tuturor celorlalte sedii secundare ale societăţii, inclusiv regimului juridic al punctului de lucru, fapt menţionat expres în cadrul art. 43 alin. (3) al Legii nr. 31/1990.

Din această perspectivă, se arată că, în condiţiile în care a fost depus în primă instanţă certificatul constatator de la ORC, de unde rezultă faptul că E. S.A. -Alba Iulia este un punct de lucru, în mod nelegal a respins instanţa de apel această excepţie, prin încălcarea dispoziţiilor de drept material, respectiv art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme sucursala nu are personalitate juridică proprie, ea făcând parte din structura organică a societăţii primare fondatoare şi, doar aceasta din urmă are calitatea de subiect de drept distinct.

Pârâtele învederează şi faptul că instanţa de apel a aplicat greşit norma de drept material, respectiv a aplicat Norma ASF nr. 23/2014, în loc de Ordinul CSA nr. 14/2011, în condiţiile necorelării daunelor morale în raport de practica judiciară naţională în materie, prin încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care menţionează expres faptul că daunele morale se acordă în raport de legislaţia şi jurisprudenţa din România, însă instanţa de apel a apreciat că daunele morale sunt lăsate la aprecierea judecătorului.

Prin urmare, susţin pârâtele, instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa naţională, încălcând normele de drept material, respectiv art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, aspect ce se confirmă şi prin faptul că instanţa de apel nu a făcut referire în cadrul hotărârii la practica judiciară.

Din perspectiva motivelor de recurs invocate, pârâtele au solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 61/2019, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în prima instanţă, Tribunalul Cluj, iar în subsidiar casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta pârâtă E. S.A., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâte, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat recursul pârâtelor, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a intimaţilor D. şi CNAIR, excepţia lipsei de interes în formularea recursului împotriva intimaţilor D. şi CNAIR, excepţia nulităţii recursului declarat împotriva intimaţilor D. şi CNAIR, precum şi excepţia inadmisibilităţii şi nulităţii recursului declarat împotriva hotărârii primei instanţe. Pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta pârâtă E. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanţi. Recurenţii reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare. 6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat, iar prin încheierea din 1 octombrie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâtele E. S.A. Voluntari şi E. S.A. Agenţia Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 166/A din 11 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a dispoziţiilor invocate art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cum hotărârea instantei de apel a fost criticată de pârâte din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că se poate cere casarea hotărârii când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În ceea ce priveşte criticile pârâtelor sub aspectul incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea vizează nelegala citare a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, susţinându-se încălcarea prevederilor art. 160 alin. (3) C. proc. civ.

Este real că dispoziţiile art. 160 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs", numai că, aceste dispoziţii nu sunt incidente în litigiul pendinte, în condiţiile în care, la instanţa de fond, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, precum şi în condiţiile în care niciuna din părţi nu a apelat această soluţie a tribunalului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile pârâtelor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat atât de reclamanţi, precum şi de pârâte, ce vizează ipoteza în care hotărârea "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", ceea ce nu se verifică în cauză.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la considerentele reţinute de instanţa de apel în argumentarea soluţiei adoptate, precum şi la criticile de recurs, având în vedere şi limitele în care a fost învestită instanţa de apel prin apelul reclamanţilor şi respectiv al pârâtelor, Înalta Curte reţine că este fondată critica legată de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art/.488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În argumentarea/motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente (ce vor fi redate integral pentru o raportare a motivelor de recurs la acestea, în condiţiile în care recurenţii susţin atât incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, precum şi pct. 8 C. proc. civ.).

"Prin propriul apel pârâta E. S.A., a solicitat în principal, admiterea apelului, anularea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare Tribunalului Cluj, secţia Civilă, raportat la lipsa motivării petitului de acordare a penalităţilor de întârziere, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv: admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor-relativ la pretenţiile privind despăgubirile materiale în valoare de 680 RON reprezentând contravaloarea operaţiunilor de tractare a autoturismului;

- admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a E. S.A. - Sucursala Alba-Iulia, sens în care apelul vizează şi încheierea de şedinţa din data de 12.10.2018 prin care prima instanţa a respins această excepţie;

- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a apelantei, relativ la pretenţiile privind despăgubirile materiale în valoare 220 RON reprezentând contravaloarea combustibilului aflat în autoturismul implicat în accident, potrivit art. 27 pct. 8 din Norma ASF nr. 23/2014;

- diminuarea daunelor materiale acordate de prima instanţă până la cuantumul sumei de 13.520.1ei pentru intimatul/reclamant C. şi suma de 13.422,61 RON (suma solicitată prin cererea de chemare în judecată) pentru intimata/reclamantă B.;

- diminuarea daunelor morale, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, în strictă corelaţie cu practica judiciară în materie, până la concurenţa sumelor ofertate - A. (sora defunctului) - 29.000 RON, B. (mama defunctului) - 70.000 RON şi C. (tatăl defunctului) -70.000 RON;

- respingerea penalităţilor de întârziere acordate de prima instanţă, în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data formulării cererii de despăgubire către asigurator - 19.05.2015 şi până la data plăţii efective ca nefondate"; De asemenea, instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate a mai reţinut că:

"prin propriul apel reclamanţii A., B., C. şi D., au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată, exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanţă, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanţilor.

Ca urmare a admiterii apelului, solicită admiterea în întregime a acţiunii şi să se dispună obligarea pârâtei să achite în favoarea apelanţilor C. şi B. suma de 2.000 RON/lunar, începând cu luna mai 2015 şi până la finalul vieţii, reprezentând contravaloarea întreţinerii pe care fiul lor F. le-o presta, precum şi dobânda legală calculată asupra acestei sume, începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015 şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei să achite în favoarea reclamanţilor suma de 1.000.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a decesului numitului F., din care: suma de 300.000 Euro în favoarea apelantului C.; suma de 300.000 Euro în favoarea apelantei B.; suma de 300.000 Euro în favoarea apelantei A.; suma de 100.000 Euro pentru D., precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere (iar în subsidiar - dobânda legală) calculate asupra acestor sume începând cu data formulării cererii de despăgubire către asigurător, 19.05.2015 şi până la data plaţii efective.

În motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a mai reţinut că: "În ceea ce priveşte starea de fapt a cauzei, astfel cum aceasta a fost evidenţiată de ansamblul probatoriului administrat în faţa primei instanţe, aceasta a fost pe larg expusă în considerentele sentinţei primei instanţe, motiv pentru care nu va fi reiterată în paginile prezentei decizii.

Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile.

Singura subliniere care se impune a fi făcută vizează împrejurarea că, în raport de data producerii evenimentului asigurat, 03.05.2015, în cauză este aplicabilă Norma ASF nr. 23/06.11.2014, intrată în vigoare la data de 01.01.2015 şi aflată în vigoare până la data de 23.12.2016, când, prin art. 44 din Norma ASF nr. 39/2016, aceasta a fost abrogată, şi aceasta pentru că antrenarea răspunderii civile delictuale a asigurătorului, chiar dacă aparent îşi are originea în poliţa de asigurare, în realitate este generată de producerea riscului asigurat, adică de săvârşirea faptei delictuale, a accidentului din 03.05.2015.

Cu privire la critica referitoare la cuantumul daunelor morale, din ambele apeluri.

În opinia reclamanţilor apelanţi cuantumul daunelor morale acordate prin sentinţa apelată este exagerat de mic, nejustificat în raport cu prejudiciul suferit de reclamanţi, reclamanţii apreciind că nu s-a respectat principul reparării integrale a prejudiciului şi că instanţa nu a făcut altceva decât să acorde o sumă derizorie cu titlu de daune morale, insuficientă pentru a suprima suferinţa morală a reclamanţilor şi pentru a prezenta un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei.

De cealaltă parte, pârâta apelantă susţine că daunele morale acordate de instanţa fondului sunt într-un cuantum exagerat, nejustificat de mare, raportat atât la particularităţile cauzei, cât şi la sumele acordate cu titlu de daune morale în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti.

Curtea constată că criticile reclamanţilor, referitoare la daunele morale sunt nefondate, în timp ce criticile pârâtei apelante, în această privinţă sunt parţial fondate, motivat pe considerentele ce urmează a fi expuse:

Curtea constată că, neexistând criterii legale de acordare a daunelor morale, acestea sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului, care trebuie să ţină seama, în concret, de particularităţile fiecărui caz în parte.

Pe de altă parte, este bine ştiut faptul că suferinţele morale nu pot fi evaluate strict pecuniar şi că rolul acestora este de a oferi persoanei prejudiciată moral o recompensă cât de cât acoperitoare a traumei morale suferite, fără însă să se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză.

Oricum, pentru un părinte, pierderea unui copil - indiferent de vârsta copilului şi independent de faptul că părinţii mai au sau nu şi alţi copii - reprezintă în mod cert cea mai cumplită traumă posibilă, nimeni şi nimic, niciodată, neputând compensa pierderea respectivului copil.

Prin urmare, indiferent care ar fi cuantumul daunelor morale acordate unui părinte pentru pierderea propriului copil, acestea nu pot să umple golul din sufletul părintelui, gol care ar putea fi acoperit doar prin readucerea înapoi a copilului.

Şi cum acest lucru nu este posibil, acordarea unor daune morale într-un cuantum cât de cât rezonabil ar putea fi în măsură să ofere o compensaţie cât de cât acoperitoare a traumei morale suferite şi a cumplitei tragedii care i-a lovit pe cei doi părinţi.

Tot astfel, pierderea unui frate, mai ales dacă relaţia dintre fraţi a fost una mai apropiată, nu poate fi compensată sau acoperită în totalitate printr-o sumă de bani, în condiţiile în care, oricare ar fi cuantumul acestei sume de bani, fratele decedat rămâne pierdut pentru totdeauna, nici o altă persoană, fie ea prieten apropiat sau rudă, neputând lua locul fratelui decedat.

Este bine ştiut faptul că în legislaţie nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în această situaţie fiind incomensurabile, însă, jurisprudenţa în materie a fost constantă, în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare în integrum a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu.

Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în condiţii de viată mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.

Însă, sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză, ci ele trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferinţă certă, rezultată din producerea riscului asigurat.

Este cert faptul că pierderea unei fiinţe dragi, a unui frate, sau, şi mai cumplit, pierderea unui copil, nu se poate recompensa material cu nimic, niciodată, aşa încât, este greu de apreciat şi de stabilit care ar fi cuantumul daunelor morale care s-ar putea acorda într-o astfel de situaţie.

Indiferent care ar fi suma acordată cu titlu de daune morale, fie ea mai mică ori mai mare, trauma emoţională suferită prin pierderea unei fiinţe dragi, şi în deosebi, prin pierderea unui copil de către părinţii săi, respectiv, prin pierderea unui frate nu poate fi definitiv eradicată prin acordarea unui anumit cuantum al daunelor morale.

Apoi, este de luat în considerare şi faptul că reclamanţii nu au probat faptul că s-ar fi aflat în întreţinerea legală a defunctului şi că, datorită dispariţiei acestuia, le-ar fi periclitată şi ameninţată întreţinerea zilnică.

De asemenea, reclamanţii nu au dovedit faptul că s-ar fi gospodărit împreună cu defunctul şi că ar fi fost o familie, în accepţiunea pe care legea o conferă acestei noţiuni, adică soţ, soţie, copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinerea defunctului, precum copiii sau alţi descendenţi în linie dreaptă în vârstă de peste 18 ani, dar nu mai mult de 26 de ani, dacă se află în continuarea studiilor şi în întreţinerea defunctului (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, definiţia noţiunii de familie cuprinsă în art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 251/2011, modificată prin Legea nr. 193/2008).

Împrejurarea că defunctul îi mai ajuta sporadic financiar pe reclamanţi, nu justifică acordarea unor daune morale într-un cuantum nerezonabil, şi care să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor.

Nu s-a făcut dovada de către reclamanţi nici a împrejurării că ar fi membri ai familiei defunctului, respectiv, că ar fi avut domiciliul ori reşedinţa comună cu defunctul şi s-ar fi gospodărit din punct de vedere legal împreună cu acesta (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, definiţia noţiunii de familie cuprinsă în art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 251/2011, modificată prin Legea nr. 193/2008).

Ceea ce s-a susţinut, în mod constant de către reclamanţi, a fost existenţa unei strânse legături cu defunctul, concretizată prin petrecerea unui timp îndelungat împreună, precum şi existenţa unei afecţiuni între reclamanţi şi defunct.

În raport de toate aceste argumente, Curtea constată că daunele morale acordate prin sentinţa fondului nu sunt într-un cuantum rezonabil şi echitabil, impunându-se a fi modificate, conform dispozitivului prezentei decizii, Curtea constatând că daunele morale care trebuiesc acordate trebuie să aibă natura unei consolări rezonabile şi echitabile, iar nu să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză.

Indiferent de repercusiunile psihice suferite de reclamanţi şi îndeosebi de reclamanta A., acestea nu pot constitui un fundament suficient pentru acordarea unor daune morale exagerat de mari şi care să poată fi catalogate, finalmente, ca reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, prin depăşirea evidentă a scopului compensatoriu, rezonabil şi echitabil, pentru consolarea pierderii unei fiinţe dragi.

Desigur, pierderea unei fiinţe dragi, a unui copil şi a unui frate, în realitate, nu poate fi consolată şi reparată cu nimic şi prin nimic, însă, daunele morale nu trebuie şi nu pot să fie excesive, şi nici să conducă la o îmbogăţire nejustificată.

Prin urmare, Curtea apreciază că acordarea unor daune morale în cuantum de câte 60.000 Euro fiecăruia dintre reclamanţii B. şi C., respectiv, 40.000 Euro pentru reclamanta A., reprezintă o despăgubire cât de cât suficientă, rezonabilă şi echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Din această perspectivă Curtea constată că este fondată critica pârâtei apelante şi vădit nefondată critica apelanţilor reclamanţi, referitoare la cuantumul daunelor morale.

Cu privire la daunele materiale.

Pârâta apelantă a arătat faptul că în mod nelegal prima instanţă a acordat reclamanţilor daunele materiale în cuantumul solicitat de către aceştia prin petitul cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care nu există documente justificative pentru suma ce depăşeşte 9.132,11 RON, apelanta arătând că este de acord cu daune materiale în sumă de 13.120 RON pentru C. şi în sumă de 13.422,61 RON pentru B..

Curtea constată că aceste critici din apelul pârâtei sunt parţial fondate, motivat pe considerentele ce urmează a fi expuse:

Potrivit art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. a), b), c), şi d din Norma ASF nr. 23/2014, prevăd că la stabilirea despăgubirilor în caz de deces se au în vedere:

"a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

c) veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat acordarea unor daune materiale în sumă totală de 37.112,61 RON, din care, suma de 23.470 RON achitată de către reclamantul C., iar suma de 13.422,61 RON achitată de către reclamanta B..

Curtea constată că din totalul acestor despăgubiri materiale reclamanţilor nu li se pot acorda următoarele sume, pentru simplul fapt că aceste sume nu se încadrează cu fidelitate în textul art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. a), b), c), şi d din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv, nu s-a făcut dovada cu documente justificative că ar fi fost efectiv achitate şi suportate de către reclamanţi:

- suma de 680 RON, reprezentând contravaloarea operaţiunii de tractare a autoturismului avariat în urma accidentului, nu poate fi acordată, întrucât, factura fiscală nr. x/04.05.2015 şi chitanţa nr. x/04.05.2015 au fost emise pe numele S.C. H. S.R.L.;

- suma de 220 RON, reprezentând contravaloarea combustibilului aflat în maşina avariată nu poate fi acordată, întrucât nu fi circumscrisă niciuneia dintre ipotezele avute în vedere de art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. a), b), c), şi d din Norma ASF nr. 23/2014; în privinţa acestei sume nu poate fi reţinută critica pârâtei apelante, referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei cu privire la acest petit, în raport de dispoziţiile art. 27 pct. 8 din Norma ASF nr. 23/2014, pentru simplul fapt că, pe de o parte, această sumă nu reprezintă o sumă pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să o plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredinţat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul, iar pe de altă parte, ea nu vizează o veritabilă excepţie, ci are în vedere eventualul caracter întemeiat ori neîntemeiat al acestei pretenţii a reclamanţilor, prin raportare la probele administrate în susţinerea acestei pretenţii;

- suma de 7.581,5 RON, reprezentând contravaloarea mesei de înmormântare servită la cantina din Turda, conform facturii nr. x/06.05.2015 şi a bonului fiscal anexat, eliberate de S.C. M. S.R.L., nu poate fi acordată deoarece, aşa cum rezultă din Nota de plată emisă de S.C. M. S.R.L., atestată de menţiunea olografă şi de semnătura numitei G., în calitate de reprezentant al S.C. M. S.R.L., a fost achitată de către S.C. H. S.R.L., chiar dacă factura fiscală nr. x/06.05.2015 a fost emisă pe B. .

- jumătate din suma totală de 2.870 RON, reprezentând contravaloarea locului de mormânt, respectiv suma de 1.435 RON, nu poate fi acordată, deoarece conform chitanţei nr. x/04.05.2015, emisă de Eparhia Reformată din Ardeal - Protopopiatul Reformat NUC - Parohia Reformată Turda Nouă, această sumă de 2.870 RON reprezintă "cumpărare două locuri de mormânt"; prin urmare, din suma totală de 2.870 RON reclamanţilor li se cuvine doar contravaloarea cumpărării unui singur loc de mormânt, adică doar suma de 1.435 RON;

- jumătate din suma totală de 19.900 RON, adică suma de 9.950 RON, reprezentând contravaloarea cadrului funerar ridicat la mormântul defunctului, a materialelor şi a manoperei, potrivit facturilor nr. x/02.11.2015, y/03.11.2015, z/05.11.2015 şi 244/04.11.2015, nu poate fi acordată, întrucât este aferentă celui de al doilea loc de mormânt, impunându-se a fi acordată doar jumătate din această sumă, reprezentând contravaloarea cadrului funerar ridicat la locul de mormânt al defunctului, a materialelor şi a manoperei, defunctului neputându-i fi alocat decât un singur loc de mormânt, nu două.

Scăzându-se toate aceste sume care nu pot fi acordate, din totalul despăgubirilor în sumă de 37.112,61 RON, rezultă că reclamanţilor li se poate acorda cu titlu de daune materiale doar suma de 17.246,1 RON.

Prin urmare, în raport de starea de fapt conturată prin dovezile justificative depuse la dosar, Curtea constată că în cauză se impun a fi acordate daune materiale doar în cuantum de 17.246,1 RON, întrucât doar acest cuantum a fost probat cu documente justificative depuse la dosar, aşa cum pretinde art. 50 alin. (1) pct. 2 lit. a), b), c), şi d din Norma ASF nr. 23/2014.

Cu privire la critica referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere.

Pârâta apelantă a susţinut că în mod nelegal, prin raportare la art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 - în realitate în cauză, în raport de data producerii riscului asigurat, a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, neaplicându-se Ordinul CSA nr. 14/2011, ci art. 36 alin. (1) şi la art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 -, s-a dispus acordarea, în favoarea reclamanţilor, a penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2%/zi, calculate atât asupra daunelor morale, cât şi asupra daunelor materiale, de la data de 19.05.2015 şi până la data plăţii efective.

Curtea constată că aceste critici din apelul pârâtei sunt parţial fondate, pe de o parte cu privire la data de la care se cuvin penalităţile de întârziere, iar pe de altă parte cu privire la sumele asupra cărora se cuvin a fi acordate aceste penalităţi, motivat pe considerentele ce urmează a fi expuse:

Art. 36 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "persoana păgubită are dreptul să înainteze avizarea de daune către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit, prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentei Norme (…)".

Art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, prevede următoarele:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asiguratorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o oferta de despăgubire justificata, transmisă cu confirmare de primire, in cazul in care se dovedeşte răspunderea asiguratului in producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciaăa ori de către asigurat, asiguratorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asiguratorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

(3) Asiguratorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare.

(4) Despăgubirea se plăteşte de către asiguratorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurator, sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătoreasca definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

(5) Asiguratorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relaţii contractuale sau absenţa acestor daune."

Potrivit art. 38 din acelaşi act normativ, "dacă asiguratorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau si le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător".

Reclamanţii au formulat prima cerere de despăgubire adresată pârâtei la data de 29.05.2015, aceasta fiind de altfel cererea de despăgubire la care s-a raportat şi pârâta în cuprinsul întâmpinării depusă la dosar fond vol. I şi pe care chiar pârâta a anexat-o întâmpinării.

Având în vedere că însăşi pârâta s-a prevalat de această cerere de despăgubire din 29.05.2015, în susţinerea poziţiei sale procesuale, Curtea va achiesa la poziţia pârâtei, în sensul că data înaintării de către reclamanţi a cererii de despăgubire către pârâtă este data de 29 mai 2015.

Prin urmare, termenul de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, înăuntrul căreia pârâta trebuia să formuleze în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă reclamanţilor cu confirmare de primire, a expirat la data de 29 august 2015.

Or, pârâta a răspuns cu mult după împlinirea acestui termen de 3 luni, la data de 24 septembrie 2015, conform ofertelor de despăgubire aflate la dosar fond, vol. I.

Prin urmare, Curtea constată că pârâta apelantă nu a răspuns în termenul de 3 luni prevăzut de lege, astfel încât aceasta datorează penalităţi de întârziere de 0,2%/zi începând cu data de 30.08.2015, însă aceste penalităţi de întârziere urmează să fie raportate şi calculate doar asupra sumelor reprezentând daune morale, nu şi acelor reprezentând daune materiale, având în vedere că reclamanţii, în susţinerea cererii lor de despăgubire adresată asigurătorului au depus doar documente în justificarea prejudiciului moral, nu şi în susţinerea prejudiciului material (f. x - 162 dosar fond, vol. I).

Pe cale de consecinţă, în temeiul considerentelor mai sus expuse, Curtea constată că este fondată critica din apelul pârâtei referitoare la penalităţile de întârziere, în sensul că se impune respingerea petitului de acordare a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente pretenţiilor reprezentând daune materiale, stabilindu-se, totodată, ca dată a acordării penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente pretenţiilor reprezentând daune morale, data de 30.08.2015.

Cu privire la critica din apelul reclamanţilor referitoare la neacordarea în favoarea reclamanţilor C. şi B. a sumei de 2.000 RON lunar, începând cu luna mai 2015 şi până la finalul vieţii, reprezentând întreţinere, cu dobândă aferentă, Curtea constată că aceasta este nefondată, impunându-se a fi respinsă, motivat pe următoarele considerente:

Art. 1390 Noul C. civ. prevede următoarele:

"Persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces.

(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.

(2) Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent.

(3) La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Dispoziţiile art. 1.387-1.389 se aplică în mod corespunzător."

Or, în cauză nu s-a dovedit că defunctul le presta reclamanţilor C. şi B. întreţinere legală în mod curent, în mod constant şi cu caracter de continuitate, zi de zi şi lună de lună, astfel încât, această critică din apelul reclamanţilor se impune a fi respinsă ca nefondată.

Cu privire la critica din apelul reclamanţilor referitoare la greşita respingere de către instanţa de fond a cererii formulate de reclamantul D., Curtea constată că aceasta este vădit nefondată, pe de o parte raportat la dispoziţiile art. 1390, art. 1391 alin. (2) Noul C. civ., iar pe de altă parte având în vedere împrejurarea că probaţiunea testimonială administrată în faţa primei instanţe nu a dovedit că reclamantul D. se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 1391 alin. (2) teza finală Noul C. civ., respectiv, nu s-a dovedit că între acesta şi defunct ar fi existat o relaţie de afectivitate caracterizată printr-o interdependenţă emoţională, sufletească şi morală, care să-i confere acestuia îndreptăţirea de a pretinde despăgubiri după defunct.

Cu privire la critica din apelul reclamanţilor referitoare la neacordarea de către instanţa de fond a sumei de 450 RON, cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei, Curtea constată că aceasta intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, excepţie întemeiată pe dispoziţiile art. 444 şi art. 445 C. proc. civ., excepţie invocată de către Curte la termenul de judecată din 11.09.2019, şi care urmează să fie admisă în temeiul art. 245 şi 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 445 C. proc. civ.

Cu privire la critica din apelul pârâtei vizând aşa-zisa excepţie a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în a pretinde acordarea sumei de 680 RON cu titlu de daune materiale, Curtea constată că aceasta nu este o veritabilă excepţie, ci vizează caracterul întemeiat sau neîntemeiat al îndreptăţirii reclamanţilor de a pretinde cu titlu de despăgubiri materiale şi această sumă, prin raportare la probele administrate în cauză.

În ceea ce priveşte critica din apelul pârâtei vizând aşa-zisa excepţie a lipsei a capacităţii de folosinţă a E. S.A. - Agenţia Alba Iulia, Curtea constată că în mod corect aceasta a fost respinsă de către prima instanţă în raport de dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica, în sensul că practic instanţa de fond nu a motivat soluţia adoptată aşa cum pretinde art. 452 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea constată că aceasta este nefondată, în condiţiile în care instanţa nu este ţinută să răspundă punctual fiecăruia dintre motivele şi fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în motivarea cererii sale, fiind suficient să răspundă global fiecărui petit şi fiecărei pretenţii deduse judecăţii ".

Din perspectiva acestor considerente reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate, precum şi din perspectiva criticilor recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. stabilesc obligaţia instanţei de a preciza motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, instanţa de apel, în ceea ce priveşte starea de fapt, a reţinut doar că "aceasta a fost pe larg expusă în considerentele sentinţei primei instanţe, motiv pentru care nu va fi reiterată în paginile prezentei decizii", deşi prin expunerea motivelor de fapt se conturează raporturile juridice dintre părti, drepturile şi obligatiile corelative rezultate din prevederile legale ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, incidentă în litigiul pendinte.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că, în considerentele hotărârii recurate, nu se regăsesc motivele de drept şi de fapt legate de excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei E.- Agenţia Alba Iulia, excepţie invocată ca motiv de apel.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu sunt expuse nici motivele de fapt şi de drept în ceea ce priveşte aspectele legate de acordarea/neacordarea penalităţilor de întârziere solicitate pentru daunele materiale.

Înalta Curte mai observă în raport de criticile recurenţilor că, în considerentele hotărârii recurate nu se regăsesc nici criteriile şi temeiurile de drept în raport de care s-a procedat la cuantificarea daunelor morale, deşi prin motivele de apel s-a învederat că "stabilirea despăgubirilor pentru daune morale în cazul decesului unor persoane, se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România", sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv art. 49 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/06.11.2014) în ce priveste cuantificarea daunelor morale.

Or, din considerentele hotârârii recurate rezultă fără posibilitate de echivoc, că instanţa de apel, în cuantificarea daunelor morale nu se raportează la dispozitiile legale incidente în cauză şi nici la jurisprudenţa naţională în materie, reţinând că: "desigur, pierderea unei fiinţe dragi, a unui copil şi a unui frate, în realitate, nu poate fi consolată şi reparată cu nimic şi prin nimic, însă, daunele morale nu trebuie şi nu pot să fie excesive, şi nici să conducă la o îmbogăţire nejustificată. Prin urmare, Curtea apreciază că acordarea unor daune morale în cuantum de câte 60.000 euro fiecăruia dintre reclamanţii B. şi C., respectiv, 40.000 euro pentru reclamanta A., reprezintă o despăgubire cât de cât suficientă, rezonabilă şi echitabilă pentru prejudiciul moral suferit".

În condiţiile în care instanţa de apel nu s-a raportat la jurisprudenţa naţională în materie pentru a justifica, în funcţie de circumstanţele speciale ale cauzei, de ce în prezenta cauză trebuie stabilit un cuantum mai mic decât cel care ar rezulta din hotărâri judecătoreşti, dar nici nu a menţionat care ar fi cuantumul care s-ar acorda în situaţii similare celor ale reclamanţilor, ce ar fi putut eventual rezulta din chiar jurisprudenţa constantă a instantei de apel, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica legată de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1390 C. civ. şi respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Prin urmare, dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. recunosc dreptul la compensaţii băneşti victimelor indirecte sau prin ricoşeu (ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţ) pentru durerea încercată prin moartea victimei directe, reglementându-se astfel posibilitatea reparaţiei unui prejudiciu nepatrimonial afectiv.

Din analiza acestui text rezultă că prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei, că sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este foarte largă, fiind alcătuită din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi "oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu".

Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1391 alin. (2) teza II-a C. civ. prevăd posibilitatea acordării despăgubirilor (în afara persoanelor enumerate) "oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, Înalta Curte constată că singura condiţie impusă de legiuitor în ce priveşte acordarea despăgubirilor este dovedirea existenţei prejudiciului moral.

Cum din textul legal enunţat, rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că în condiţiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu" este incident principiul de drept exprimat prin adagiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul şi nici instanţa nu trebuie să distingă.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede, în condiţiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării ("actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat").

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că reclamantul D., în susţinerea cererii de acordare a daunelor morale, a arătat că a suferit un prejudiciu moral "înrucât între victimă şi reclamant a existat o relaţie de afectivitate, cu atât mai mult cu cât, în urma căsătoriei cu A., sora defunctului, legătura dintre ei a devenit una de familie, raportându-se unul la celălalt ca la un membru al familiei".

Cum reclamantul D., în calitatea arătată a solicitat acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a decesului fratelui soţiei sale, şi cum prin dispoziţiile art. 1391 alin. (2) teza a II a C. civ., legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că se impunea analiza tuturor aspectelor învederate de acest reclamant, respectiv a existenţei sau inexistenţei unei legături strânse şi neîndoielnice de afecţiune pe care acesta o avea cu victima la momentul decesului acesteia, respectiv dacă acest reclamant în raport de legăturile de afectivitate cu victima accidentului poate fi sau nu încadrat în sintagma prevăzută de art. 1391 teza a II-a C. civ., cu condiţia dovedirii existenţei unui prejudiciu moral.

Cum instanţa de apel nu a analizat cauza şi din perspectiva celor expuse şi a dispoziţiilor art. 1391 alin. .2 teza a II a C. civ. invocate în motivele de apel, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile reclamanţilor legate de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1390 C. civ., care prevăd că "despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.", Înalta Curte reţine că aceste prevederi legale ce reglementează, dreptul la reparaţie al persoanelor care erau beneficiarii unei obligaţii legale de întreţinere în raport cu victima accidentului se coroborează cu dispoziţiile art. 1381 alin. (1) şi 1385 C. civ., care dispun în sensul că orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, respectiv că repararea prejudiciului trebuie să fie una integrală, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiind astfel supus reparării şi prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic şi. nici sa devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care persoanele le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure şi în viitor. Or, despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei (aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie) o categorie juridică cu caracter special, trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă" despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, aşa cum s-a arătat deja, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat, sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În ceea ce priveşte criticile legate de încalcarea dispozitiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., faţă de limitele învestirii instanţei de apel prin cele două cereri de apel, Înalta Curte reţine că efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede că "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept", iar în alin. (2) prevede că "în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanţă".

Din dispoziţiile art. 477- 478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat şi, respectiv, la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 C. proc. civ., dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Deşi limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, alin. (2) al art. 477 C. proc. civ. prevede că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reţine că analiza raporturilor juridice dintre părţi se impunea a fi efectuată de instanţa de apel în limitele învestirii prin cererile de apel, aspect ce nu se verifică în cauză.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. .8 C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâtele E. S.A. Voluntari şi E. S.A. Agenţia Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 166/A din 11 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instante de apel, care în rejudecare urmează a analiza cauza atât în raport de limitele învestirii prin cererile de apel, precum şi în raport de aspectele enunţate prin prezenta decizie.

Cum prin cererea de recurs pârâtele E. S.A. Voluntari şi E. S.A. Agenţia Alba Iulia au formulat şi o cerere de întoarcere a executării silite, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care nu s-a făcut dovada executării deciziei recurate, cererea urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâtele E. S.A. Voluntari şi E. S.A. Agenţia Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 166/A din 11 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Respinge cererea de întoarcere a executării efectuate în baza deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.