Malpractice appeal rejected; physician and hospital jointly liable for moral damages upheld by final ruling

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 17.09.2015 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlul de daune morale şi la plata sumei de 2.000 RON, cu titlul de daune materiale.

Ulterior, la data de 6 octombrie 2015, reclamantul a modificat acţiunea şi a chemat în garanţie Spitalul Municipal Caracal.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 331/11.07.2019, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtul Spitalul Municipal Caracal, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâtul B., s-a admis în parte acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Spitalul Municipal Caracal; au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 5.000 euro daune morale şi 70 RON daune materiale către reclamant, precum şi la plata sumei de 1.754 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 3594 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. şi de chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal împotriva sentinţei civile nr. 331/11.07.2019, pronunţată de Tribunalul Olt.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, atât pârâtul B., precum şi chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal au formulat recurs.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel de pârâtul B., întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. .1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

Astfel, recurentul pârât B. a susţinut că decizia recurată este nemotivată şi dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1357 C. civ., art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi art. 1352 C. civ.

A arătat că decizia recurată nu motivează în mod efectiv consideraţiile pentru care a înlăturat apărările pârâtului, prin care a susţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită şi vinovăţia medicului, neexistând nici legătură de cauzalitate între fapta reţinută ca abatere disciplinară şi prejudiciul moral pretins de reclamant.

De asemenea, se învederează că, deşi a invocat existenţa cauzelor legale de exonerare de răspundere, statuate în art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (nerespectarea de către pacient a prescripţiei şi recomandărilor medicale) şi ale 1352 C. civ., instanţa de apel nu le a examinat şi nici nu a arătat de ce au fost înlăturate.

S-a mai arătat că în mod eronat, instanţa de apel, a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, echivalând abaterea disciplinară constând în încălcarea unei norme privind un formular medical cu fapta ilicită civilă cauzatoare a pretinsului prejudiciu (trauma reclamantului că medicul nu i-a acordat toata priceperea), printr-o aplicare greşită a normelor juridice materiale din ambele materii.

Din această perspectivă, s-a arătat că, în speţă, răspunderea disciplinară a fost evocată de instanţa de apel prin raportare la reguli privind emiterea de bilete de trimitere, în timp ce răspunderea civilă a fost evocată prin raportare la o presupusă faptă de a nu trimite pacientul la un serviciu de chirurgie plastică.

Or, cele două fapte au un conţinut şi o relevanţă juridică total diferită, motiv pentru care se susţine că răspunderea civilă a fost angrenată greşit prin raportare la o faptă reprezentând abatere disciplinară, în timp ce fapta relevantă pentru analizarea încadrării în art. 1357 C. civ., anume aceea dacă pârâtul a recomandat sau nu reclamantului să se prezinte la un serviciu de chirurgie plastică, recomandare ignorată de către reclamant, a fost total omisă din analiza instanţei de apel.

Pârâtul a mai susţinut că instanţa de apel a preluat de plano consideraţiile instanţei de contencios administrativ, fără a face minime diligenţe de verificare a probelor existente în dosar.

S-a mai învederat că decizia atacată aplică greşit cauzele exoneratoare de răspundere invocate, în condiţiile în care dispoziţiile prevăzute de art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi respectiv de art. 1352 C. civ., care prevăd că faptele proprii ale reclamantului autorănirea, refuzul trimiterii la medicul chirurg plastician şi prezentarea la peste 2 luni la un astfel de medic, înlătură răspunderea medicului.

A arătat şi că instanţa de apel aplică greşit condiţia legală a existenţei unei legături de cauzalitate, din materia răspunderii civile delictuale, întrucât nu se poate identifica niciun argument cauză-efect între pretinsa faptă de a nu emite bilet de trimitere la medicul specialist şi prejudiciul reţinut de instanţă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul chemat în garanţie Spitalul Municipal Caracal, criticile de nelegalitate invocate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., vizează în esenţă următoarele aspecte:

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a respins apelul formulat, nefiind analizate aspectele legate de respectarea de către prepus a limitelor funcţiei încredinţate de Spitalul Municipal Caracal, conform fişei postului, ori a scopului funcţiei încredinţate, care este protejarea/restabilirea stării de sănătate a pacienţilor.

Din această perspectivă, s-a mai arătat că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat respingerea aspectelor ce vizau sfera dependenţei funcţionale a prepusului-medic faţă de comitentul-unitate sanitară, în sensul că faţă de dispoziţiile art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, având deplină libertate în privinţa deciziilor cu caracter medical, în cursul desfăşurării diverselor tehnici/proceduri/intervenţii medicale, medicul care acţionează într-o anumită situaţie cu depăşirea atribuţiilor strict stabilite prin fişa postului, nu poate fi considerat într-o stare de dependenţă profesională faţă de angajator şi, în consecinţă, nu are calitatea de prepus, ci ia decizia în nume propriu, asumându-şi, totodată, răspunderea pentru o posibilă faptă prejudiciabilă săvârşită în aceste condiţii.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea de şedinţă din 1 octombrie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâtul B. şi de chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal împotriva deciziei civile nr. 3594 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fost fixat termen pentru judecata recursurilor la 19 noiembrie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant A. a depus întâmpinări, atât la recursul declarat de pârâtul B., cât şi la recursul formulat de chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal, prin care a combătut criticile aduse deciziei recurate şi a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat atât de pârâtul B., precum şi de chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile pârâtului în sensul că instanţa de apel nu motivează în mod efectiv consideraţiile pentru care a înlăturat apărările acestuia legate de neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi cele legate de cauzele de exonerare a răspunderii medicului pârât, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate, în condiţiile în care au fost analizate toate apărările pârâtului.

Astfel, instanţa de apel şi-a argumentat/motivat soluţia adoptată, reţinând "cât priveşte motivul de apel conform cărora nu erau îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, Curtea apreciază că existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtului nu mai pot fi repuse în discuţie la acest moment, faţă de constatarea săvârşirii de către medic a unor abateri disciplinare constând în încălcări ale normelor de deontologie profesională şi ale regulamentelor profesiei medicale prin Decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România, verificată pentru legalitate şi temeinicie de către instanţa de contencios administrativ şi menţinută în dosarul nr. x/2015".

În acest sens, instanţa de apel a constatat că "în sentinţa civilă nr. 270/19.04.2016 pronunţată de Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal în acest dosar, definitivă prin decizia civilă nr. 3081/01.11.2016 a Curţii de Apel Craiova, a fost analizată fiecare dintre abaterile disciplinare imputate pârâtului prin Decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România, reţinându-se următoarele: "În ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor art. 55 alin. (1) şi art. 61 din Ordinul nr. 1706/2007, s-a reţinut că "la dosarul cauzei neexistând dovezi care să confirme susţinerea reclamantului că a solicitat prezentarea medicului chirurg, dar acesta se afla în operaţie. Chiar şi în situaţia invocată de reclamant, demersul acestuia de a solicita prezenţa chirurgului trebuia consemnată în foaie pentru a face dovada diligenţelor depuse".

De asemenea, instanţa de apel a arătat că, în ce priveşte "apărările pârâtului referitoare la necompletarea corespunzătoare a fişei medicale şi neeliberarea unui bilet de trimitere către un serviciu de chirurgie plastică şi la abaterea disciplinară prevăzute de art. 8 din Codul de deontologie medicală, instanţa de contencios a reţinut că:

"În condiţiile în care în fişa de UPU nu a fost înscris examenul local (descrierea leziunilor) şi nu a fost precizat deficitul motor la nivelul mâinii stângi ale pacientului care s-a prezentat la Compartimentul Primire Urgenţă, după accidentul casnic suferit, fiind efectuate doar menţiuni generale, iar potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, evoluţia ulterioară a cazului relevă că s-a produs o secţiune a nervului cubital în timpul accidentului cu flexul, aspect confirmat de expertiza Comisiei de chirurgie plastică, aceste menţiuni erau necesare şi cu atât mai mult modul de efectuare a suturii, recomandările de tratament şi consultul de specialitate" şi "Coroborând lipsa datelor medicale din fişa UPU cu neemiterea unui bilet de trimitere către un serviciu de chirurgie plastică pentru pacientul A., instanţa reţine că au fost încălcate prevederile art. 8 din codul de deontologie medicală şi, de asemenea, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 25 - Limitele angajamentului profesional".

S-a reţinut de instanţa de apel, în motivarea soluţiei, că instanţa de contencios a concluzionat că din înscrisurile aflate în dosar rezultă că " prin modul în care reclamantul, în calitate de medic C. pen..U, a acţionat după preluarea pacientului A., a săvârşit abateri de la normele de etică profesională de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională".

În acest context, instanţa de apel a reţinut că "existenţa abaterilor de la normele de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională săvârşite de pârât cu ocazia tratării reclamantului în urgenţă a fost analizată de instanţa de judecată, prin prisma tuturor apărărilor pârâtului, s-a constatat că nu există motive care să înlăture vinovăţia sa. Având în vedere această împrejurare, precum şi ceea ce Legea nr. 95/2006 defineşte drept malpraxis şi fapta de natură a atrage răspunderea civilă a medicului (art. 653 alin. (1), lit. b) şi alin. (2), respectiv eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, constând în neglijenţă, imprudenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, Curtea apreciază că este cert că, în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile existenţei unei fapte ilicite şi a culpei pârâtului".

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi argumentat şi faptul că, în cauză, nu se poate reţine nici incidenţa prevederilor art. 382 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (nerespectarea de către pacient a prescripţiei şi recomandărilor medicale) sau ale 1352 C. civ. (fapta victimei înseşi), apărări pe care pârâtul nu le-a invocat în dosarul de contencios administrativ drept cauze de natură a înlătura vinovăţia sa în săvârşirea abaterilor disciplinare.

În acest sens, instanţa de apel a observat că "în fişa medicală nr. x se consemnează doar refuzul pacientului de a-i fi pusă o atelă ghipsată la momentul examenului efectuat de pârât în urgenţă, refuz care nu are însă legătură şi nu este de natură a justifica fapta pârâtului de a nu-l chema pe medicul chirurg/neurolog de gardă sau de a nu-i elibera reclamantului bilet de trimitere către un serviciu de chirurgie plastică sau de a completa corespunzător fişa medicală. Drept urmare, doar acest refuz care nu s-a dovedit a avea consecinţe pe planul evoluţiei anatomice şi funcţionale ulterioare nu poate reprezenta o faptă a pacientului de natură a înlătura vinovăţia pârâtului, în condiţiile art. 382, alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sau ale 1352 C. civ..".

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa de apel a reţinut că "în orice caz de malpraxis se poate prezuma producerea unui prejudiciu moral, fiind inerente anumite suferinţe psihice resimţite de pacient prin conştientizarea erorii profesionale comise de medic în efectuarea actului medical", că "în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016).

Prin urmare, instanţa de apel a examinat apărările pârâtului, reţinând că, în cauză, prin probele administrate, respectiv "actele medicale depuse (fişa CPU din 24.12.2012 de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, biletele de trimitere şi scrisorile medicale de la dosarul Tribunalului), precum şi concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală, reclamantul a făcut dovada că, urmare a modului în care pârâtul a înţeles să îndeplinească actul medical în data de 18.09.2012, s-a întârziat diagnosticarea corespunzătoare a leziunii şi identificarea secţionării nervului cubital, s-a întârziat aplicarea unui tratament adecvat imediat şi s-a prelungit perioada de tratament şi recuperare, cu toate suferinţele fizice şi psihice pe care acestea le-au generat.

Prejudiciul nu constă neapărat într-o infirmitate fizică permanentă sau în existenţa unor tulburări motorii, pentru a putea fi primită susţinerea apelantului pârât în sensul că planşele foto ataşate apelului său demonstrează lipsa oricăror consecinţe negative în urma prestaţiei sale medicale. Simpla constientizare de către pacient a faptului că actul medical nu a fost îndeplinit necorespunzător sau frustrările determinate de modul în care acesta a fost tratat în serviciul de urgenţă, fără a i se asigura posibilitatea de a beneficia de consultul, opiniile şi cunoştinţele de specialitate ale medicului chirurg/neurolog de gardă, pot face prin ele însele dovada unui prejudiciu.

Din această perspectivă, se apreciază că există şi legătură de cauzalitate directă între faptele ilicite imputate pârâtului şi prejudiciul suferit.

Înalta Curte mai constată că instanţa de apel, analizând toate apărările formulate de pârât, a reţinut "nu există contradicţie între argumentaţia primei instanţe, în sensul că se impune obligarea pârâtului la un cuantum redus al daunelor morale, motivat de faptul că din actele medicale nu rezultă că pârâtul ar fi secţionat nervul ulnar în timpul intervenţiei realizate şi soluţia acesteia de admitere a acţiunii în răspundere civilă. Faptul că, în cazul de faţă, prima instanţă a apreciat că, în afara celei anterior menţionate, există alte fapte ilicite generatoare de prejudicii săvârşite de pârât şi că prejudiciul moral nu este unul foarte mare, evaluându-l pe baza criteriilor expuse în hotărâre la 5.000 de euro nu echivalează cu lipsa oricăror consecinţe negative legate de prestaţia medicală a pârâtului din data de 18.09.2012".

Astfel, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile pârâtului legate de incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului Spitalul Municipal Caracal legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul arătat de acesta şi anume că instanţa de apel a respins apelul formulat, nefiind analizate aspectele legate de respectarea de către prepus a limitelor funcţiei încredinţate de Spitalul Municipal Caracal, conform fişei postului, ori a scopului funcţiei încredinţate, care este protejarea/restabilirea stării de sănătate a pacienţilor, respectiv că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat respingerea aspectelor ce vizau sfera dependenţei funcţionale a prepusului-medic faţă de comitentul-unitate sanitară, faţă de dispoziţiile art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Din perspectiva criticilor acestui recurent, Înalta Curte, examinând decizia recurată, constată că instanţa de apel a analizat aspectele legate de "cerinţele necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a spitalului în calitate de comitent, apreciind că prima instanţă a analizat existenţa acestora prin prisma dispoziţiilor art. 1373 C. civ. şi ale art. 653-659 din Legea nr. 95/2006, argumentând că "fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este axată pe ideea de culpă în alegerea prepusului", "că răspunderea comitentului poate fi antrenată şi ca urmare a obligaţiei de garanţie, care subzistă pentru acesta în alegerea prepusului şi faţă de faptele acestuia din urmă" şi că, în speţă, "pârâtul B. îşi desfăşura, la data producerii evenimentului ce a cauzat prejudiciul reclamantului, activitatea în cadrul Spitalului Municipal Caracal, astfel că se impune ca şi spitalul să răspundă în solidar alături de pârât".

Instanţa de apel a constatat că "nu se poate reţine că hotărârea nu ar fi fost motivată sub acest aspect, aprecierea tribunalului că există raporturi de prepuşenie între pârât şi chematul în garanţie presupunând inclusiv analizarea împrejurării dacă pârâtul a acţionat în legătură cu atribuţiile de serviciu sau cu scopul funcţiei încredinţate şi, implicit, excluderea de la aplicare a art. 1373 alin. (3) C. civ..".

Astfel, instanţa de apel a reţinut, în raport de acest din urmă text de lege, că "prevederile legale invocate ce reglementează o situaţie de excepţie, în care este înlăturată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, nu-şi găsesc însă aplicarea în cauza de faţă, întrucât medicul a acordat asistenţă medicală de urgenţă în incinta spitalului, fiind programat în tură şi a îndeplinit atribuţii specifice acordării asistenţei medicale de urgenţă. Faptul că pârâtul nu şi-a îndeplinit corespunzător aceste atribuţii, încălcând normele Codului de deontologie medicală şi a reglementărilor profesiei medicale nu înseamnă că pârâtul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile de serviciu sau cu scopul funcţiilor încredinţate. De altfel, chiar în Decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România s-a concluzionat că medicul B. "nu a efectuat gesturi medicale în afara competenţei specialităţii medicină de urgenţă".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi criticile recurentului Spitalul Municipal Caracal, legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului B., legată de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. .1 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greşitei aplicării a instituţiei răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., indicat de pârât ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce nu se verifică în speţă.

Faţă de obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi, atât prin prisma condiţiilor legale impuse pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, precum şi în raport de faptul că abaterea disciplinară a pârâtului B. a fost constatată prin decizia nr. 87/2015 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România, decizie ce a fost menţinută de către instanţele judecătoreşti în urma controlului judiciar, în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 270/19.04.2016, definitivă prin decizia civilă nr. 3081/01.11.2016 a Curţii de Apel Craiova.

Din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei medicului sunt prezumate în cadrul acţiunii pendinte, în răspundere civilă, care este întemeiată pe art. 653 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, astfel încât reţinerile instanţei din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Dolj, secţia de contencios administrativ şi fiscal legate de existenţa abaterilor disciplinare şi a vinovăţiei pârâtului se impun cu putere de lucru judecat în cauza de faţă, potrivit art. 430 C. proc. civ., nemaiputând fi repuse în discuţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, a reţinut că "potrivit art. 1385 C. civ., prejudiciul suferit de o persoană ca urmare a unei fapte ilicite săvârşite de altul se repară integral", că "în cazul răspunderii civile a personalului medical, acest principiu regăsindu-şi reglementarea la art. 20 din Ordinul MSP nr. 482/2007 din 14 martie 2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XV "Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit căruia "despăgubirile se stabilesc în raport cu întinderea prejudiciului". Totodată, în conformitate cu art. 1391 C. civ., despăgubirile pot fi acordate şi pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial".

Prin urmare, în cadrul litigiului pendinte, în care se urmăreşte angajarea răspunderii civile a pârâtului pentru malpraxis, instanţa de apel, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, a reţinut că "acordarea prejudiciilor materiale şi morale se vor raporta doar la consecinţele negative ale faptelor constatate de către Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România drept abateri disciplinare, doar acestea fiind în legătură cauzală cu fapta ilicită şi culpa medicală. Or, raportat la acestea, cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de 5.000 de euro este unul proporţional prejudiciului real şi efectiv suferit de acesta".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi criticile pârâtului legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum niciuna din criticile recurenţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul B. şi de chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal împotriva deciziei civile nr. 3594 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Văzând dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., precum şi dovada onorariului de avocat ce se află la dosar, Înalta Curte urmează a dispune obligarea pârâtului B. şi a chematului în garanţie Spitalul Municipal Caracal la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul B. şi de chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal împotriva deciziei civile nr. 3594 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe pârâtul B. şi pe chematul în garanţie Spitalul Municipal Caracal la plata către intimatul reclamant A. a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.