Statute of limitations for post-nationalization compensation agreements: suspensive condition and timeliness of repunere în termen request

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata a 1/2 din suma obţinută de pe urma valorificării dreptului la moştenirea bunicii reclamantului, C., în legătură cu terenul situat în Bucureşti, str. x (fostă Şos. Vergului), nr. 42-44, conform contractului denumit de părţi "înţelegere"; în subsidiar, în cazul nevalorificării încă a dreptului la moştenire, obligarea pârâtului, prin hotărâre executorie, ca, la data valorificării acestor drepturi, să îi plătească reclamantului 1/2 din suma obţinută, în condiţiile art. 33 şi art. 34 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 942, art. 969 şi art. 1073 C. civ. 1864, art. 33 şi 34, art. 1069 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

II. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 999/10 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins acţiunea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata sumei de 5.386 RON cheltuieli de judecată către pârât.

III. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva hotărârii primei instanţe au formulat apel reclamantul A. şi apel incident pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 665 A din 9 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul principal formulat de reclamant; a admis apelul incident declarat de pârât, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 133.396,50 RON. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În esenţă, apelantul reclamant a susţinut că obiectul înţelegerii este determinabil, fiind vorba despre o eroare materială cu privire la numărul poştal, cu atât mai mult cu cât partea adversă nu a contestat niciun moment că nu ar fi vorba despre alte drepturi decât cele invocate.

Demersul judiciar a fost fundamentat pe "înţelegere cu valoare de contract juridic" întocmită la 26 mai 1998, între B., domiciliat în Germania, şi A., domiciliat în U.SA., fraţi, cu privire la moştenirea bunicii lor, C., în legătură cu terenul din str. x (fostă Şos. Vergului), nr. 42-44, Bucureşti, România. Prin această înţelegere, părţile împart, în mod egal, fiecare primind 50% din partea ce le-ar reveni din terenul sau terenurile ce au aparţinut bunicii lor. Suma care face obiectul înţelegerii se referă la partea din moştenirea bunicii C., ce revine mamei părţilor, D., după ce se scade partea ce revine de drept urmaşilor fratelui părţilor, E., decedat. Suma de bani ce se va împărţi în modul arătat cuprinde banii ce se vor obţine din despăgubiri/valorificarea terenului, după ce se vor scădea sumele cheltuite de părţi cu procesul sau alte taxe etc.

Conform certificatului de moştenitor nr. x/1972, de pe urma defunctei C. au rămas moştenitorii F., G., D., H. şi I., iar, de pe urma defunctei D. au rămas moştenitorii B. şi J., fiind renunţător A., conform declaraţiei autentificate la 28 ianuarie 1983 (certificat suplimentar de moştenitor nr. 25/15 februarie 2007).

Prin sentinţa civilă nr. 588/23 iunie 2003, pronunţată în dosarul nr. x/2001 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus, în favoarea lui B. şi alţii, obligarea pârâtului Ministerul Industriei şi Resurselor la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri pentru terenul situat în Bucureşti, în incinta S.C. Optica Română S.A., în suprafaţă de 12.867 m.p., identificat pe fostul amplasament din Şoseaua x.

În vederea punerii în executare a hotărârii, la 23 februarie 2006, Ministerul Economiei şi Comerţului emite Ordinul nr. 149, prin care au fost acordate despăgubiri constând în acţiuni în valoare de 47.701.391.220 RON (ROL).

Continuându-se procedura de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul menţionat, prin decizia nr. 788/25 iulie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost emis titlul de despăgubire în favoarea persoanelor îndreptăţite, pentru suma de 4.770.129,12 RON.

Sistarea stării de indiviziune a persoanelor îndreptăţite la despăgubiri a constituit obiect al dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Judecătoriei sector 3 Bucureşti, finalizat cu tranzacţia părţilor, în urma căreia pârâtul B., în indiviziune cu K., E. şi L., au consimţit la obţinerea, în proprietate, a cotei de 1/5 din totalul cumulat de 4.483.930 acţiuni (un număr de 286.209 acţiuni fiind cesionate către M., prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x/19 decembrie 2007), respectiv 896.786 acţiuni.

Conform extrasului de cont emis de N.., a rezultat virarea sumei de 265.498,98 RON în contul pârâtului B. la 10 martie 2011, plătitor Fondul Proprietatea.

Curtea a reţinut ca fiind eronat raţionamentul juridic al primei instanţe, privind lipsa de identitate între imobilul pentru care au fost obţinute despăgubiri şi imobilul ce face obiectul înţelegerii, cu atât mai mult cu cât o asemenea chestiune nu a fost antamată de pârât, al cărui interes direct ar fi subzistat în privinţa respingerii acţiunii, fiind contrazisă şi de probatoriul administrat.

Înţelegerea de care se prevalează reclamantul face referire la terenul din str. x (fostă Şos. Vergului), nr. 42-44, Bucureşti, ce a aparţinut bunicii părţilor, C.. Aşadar, obiectul convenţiei este determinat atât prin amplasament, cât şi din perspectiva proprietăţii, chestiune care s-ar fi impus a fi analizată cumulativ/subsecvent de către instanţa de fond.

Astfel, notificarea adresată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de B. către S.C. Optica Română S.A., prin care s-au solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 14.478 m.p., situat în incinta societăţii, face referire la modalitatea de dobândire a proprietăţii de către defuncta C. a terenului situat în Bucureşti, B-dul x (fost Şos. Vergului), nr. 24-26, în suprafaţă totală de circa 40.000 m.p., respectiv testamentul autentificat sub nr. x/6 aprilie 1918, la solicitarea defunctului O..

Această notificare a constituit premisa dosarului nr. x/2001, constituit în baza Legii nr. 10/2001, finalizat prin sentinţa civilă nr. 588/23 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Raportul de expertiză topografic efectuat în dosar menţionează, la identificarea imobilului, actele de proprietate ale autoarei C., respectiv testamentul autentificat sub nr. x/6 aprilie 1918.

Ţinând seama şi de planul de situaţie aflat la dosar fond, din care a rezultat că amplasării imobilului aparţinând Optica Română îi corespunde, în prezent, B-dul x, Curtea a constatat că nu se justifică raţionamentul expus de instanţa de fond în motivarea soluţiei de respingere a acţiunii, fiind evidentă identitatea între imobilul menţionat în "înţelegere" şi cel ce a reprezentat obiect al dosarului nr. x/2001.

În aceste condiţii, criticile formulate de către apelantul reclamant sunt întemeiate, dar nu în măsură să conducă la reformarea soluţiei, justificat de apelul incident declarat de către pârât, privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În susţinerea apelului incident, apelantul pârât a reiterat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocând dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie este de 3 ani şi se calculează conform art. 7 alin. (1) şi (3).

Apelantul pârât a susţinut că Ordinul nr. 149/23 februarie 2006 emis de Ministerul Economiei şi Comerţului reprezintă titlul de despăgubire pentru suma de 4.770.132,12 RON, convertită în acţiuni la Fondul Proprietatea, partajate de comoştenitori prin tranzacţia încheiată la 25 iulie 2006, în urma căreia i-a revenit un număr de 448.393 de acţiuni. Din extrasul de cont din 10 martie 2011, a rezultat că a primit suma de 265.498,98 RON, în urma revânzării acţiunilor, astfel că, în raport de cele două date, acţiunea de faţă este prescrisă.

Este evident că poziţia pârâtului vizează obligarea sa la plata sumei de 133.396,50 RON, pretinsă de apelantul reclamant prin întâmpinarea depusă în calea de atac. Datele faptice la care se raportează pârâtul se referă la o situaţie încheiată la momentul soluţionării cauzei, însă trebuie specificat că obiectul acţiunii este reprezentat şi de obligarea sa la plata cotei de 1/2 din suma obţinută/ce va fi obţinută de pe urma valorificării dreptului de proprietate asupra terenului situat în str. x (fosta Şos. Vergului), nr. 42-44, Bucureşti.

Aşadar, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se impune a fi analizată diferit, în raport de obiectul dedus judecăţii prin acţiunea introductivă, conform principiului disponibilităţii.

Înţelegerea încheiată la 26 mai 1998 are ca obiect împărţirea, în mod egal, a sumelor de bani ce se vor obţine din despăgubiri/vânzarea terenului situat în str. x (fosta Şos. Vergului), nr. 42-44, Bucureşti.

La momentul încheierii convenţiei nu rezultă că pârâtul B. ar fi avut calitatea de coproprietar al imobilului, aspect care să îi permită exercitarea actelor de dispoziţie şi executarea de îndată a obligaţiei, aceasta cu atât mai mult cu cât rezultă că imobilul intrase în proprietatea statului conform Decretului nr. 105/27 aprilie 1950. Cu alte cuvinte, pentru a putea să îşi producă efectele o asemenea înţelegere, cel ce se obligă, în speţă, B., trebuia să se afle în situaţia recunoaşterii dreptului de proprietate sau a încasării despăgubirilor.

Această convenţie, aşa cum a fost prezentată, este afectată de o condiţie, întrucât perfectarea sa depinde de un eveniment viitor şi incert (art. 1004 din C. civ.); suspensivă, deoarece, potrivit art. 1017 din acelaşi cod, în vigoare la data întocmirii actului, "depinde de un eveniment viitor şi incert şi nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului". Ca regim juridic, actul civil nu îşi produce efectele sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, iar prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă decât de la împlinirea condiţiei.

Prin prevalarea de legile speciale de reparaţie, dat fiind faptul că imobilul în suprafaţă de 12.867 m.p. a fost identificat în incinta S.C. Optica Română S.A., pârâtul a obţinut despăgubiri în bani.

Susţinerile sale privind modul de stabilire a datei de început a termenului de prescripţie ca fiind 25 iulie 2006, dată la care a intervenit tranzacţia încheiată de toţi comoştenitorii, privind atribuirea unui număr de 448.393 de acţiuni, nu pot fi avute în vedere. Trebuie specificat că această formă de "despăgubire" nu a avut caracter efectiv, Curtea Europeană constatând că Fondul "Proprietatea" nu funcţionează într-o manieră care să permită acordarea efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparaţie care aleseseră să primească acţiuni, sens în care se impune modificarea legislaţiei.

Cum forma de materializare a despăgubirilor a constat în suma de 265.498,98 RON, în urma revânzării acţiunilor, virată în contul pârâtului la 10 martie 2011, Curtea s-a raportat, în calcularea termenului de prescripţie, la această dată.

Referitor la această chestiune, apelantul reclamant a invocat faptul că a cunoscut împlinirea condiţiei suspensive în decembrie 2016, la termenul de judecată la care a fost administrat înscrisul reprezentat de extrasul de cont, fiind dovedit faptul că informaţiile solicitate de la A.N.R.P., în legătură cu modul de soluţionare a dosarului de despăgubiri, i-au fost refuzate, nefiind titular.

Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil convenţiei, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv de 3 ani (art. 3).

Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul (art. 7 alin. (1) şi (3).

Fiind invocate raporturi contractuale între părţi, în materie de prescripţie a dreptului la acţiune sunt aplicabile dispoziţiile enunţate anterior, termenul fiind calculat de la data împlinirii condiţiei, respectiv 10 martie 2011.

Nu există nicio normă legală în materia de faţă, care să permită prorogarea datei de începere a termenului de la data la care partea a luat cunoştinţă de împlinirea condiţiei. Legiuitorul a fost explicit asupra momentelor limită ale termenului de prescripţie, iar o eventuală imposibilitate de cunoaştere a datei, argumentată prin prisma lipsei de acces la informaţii legate de soluţionarea dosarului de despăgubiri, cât şi pe declaraţia martorului M., putea constitui obiect de repunere în termenul de prescripţie, ce nu a fost formulată în prezenta cauză.

Chiar dacă s-ar aprecia că trimiterile reclamantului din cadrul notelor scrise, fila x fond, la prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 se încadrează în noţiunea de cerere de repunere în termen, nu a fost realizată cu respectarea termenului de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie, prevăzut de alin. (2), întrucât, de la data depunerii extrasului de cont, 15 decembrie 2016, şi până la 16 februarie 2017, termenul de o lună se împlinise.

În consecinţă, apelul incident formulat de pârât este întemeiat, impunându-se reformarea parţială a sentinţei apelate, în sensul respingerii, ca prescris, a capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 133.396,50 RON, încasate în temeiul sentinţei civile nr. 588/23 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2001.

În privinţa măsurilor reparatorii pentru diferenţa de teren de 3.295 m.p. din imobilul identificat pe fostul amplasament al imobilului din Şoseaua x, acordate prin sentinţa civilă nr. 1268/4 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, Curtea a reţinut că nu e împlinită condiţia suspensivă, care presupune fie redobândirea calităţii de proprietar prin restituirea în natură, ceea ce permite vânzarea imobilului, fie încasarea efectivă a despăgubirilor, în urma emiterii deciziei de compensare prin puncte în condiţiile Legii nr. 165/2013. Recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită, prin stabilirea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, nu este decât o etapă în procedura specială de restituire.

Însă, ceea ce interesează din perspectiva convenţiei părţilor se referă la împărţirea, în mod egal, a sumelor de bani ce se vor obţine din despăgubiri/vânzarea terenului situat în str. x (fosta Şos. Vergului), nr. 42-44, Bucureşti. Nefiind în situaţia în care pârâtul a încasat despăgubiri pentru diferenţa de imobil naţionalizat şi nerestituit, nu se poate reţine împlinirea condiţiei suspensive şi naşterea obligaţiei în sarcina debitorului, acesta fiind legal îndreptăţit să refuze executarea ei (conform art. 1017 teza a II-a din C. civ.). De altfel, acesta este raţionamentul şi pentru diferenţa de teren menţionat în cuprinsul convenţiei, în privinţa căreia reclamantul a pretins stabilirea, pe viitor, a unei obligaţii de plată, în situaţia în care va fi valorificat dreptul.

Fiind în prezenţa unui impediment de existenţă/perfectare a actului juridic civil, Curtea a apreciat că nu se impune analizarea criticilor referitoare la valabilitatea, conţinutul şi însuşirea înţelegerii prin semnătură, după cum nu se impune stabilirea naturii convenţiei, unilaterală sau bilaterală.

IV. Calea de atac exercitată în cauză:

Reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, iar pârâtul B. a exercitat recurs împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.

1. Recurentul reclamant A. a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, care fac incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi este incident termenul de 3 ani de prescripţie, reclamantul putea apela la prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 - o eventuală imposibilitate de cunoaştere a datei, argumentată prin prisma lipsei de acces la informaţii legate de soluţionarea dosarului de despăgubiri, cât şi pe declaraţia martorului M., putea constitui obiect de repunere în termenul de prescripţie, ce nu a fost formulată în prezenta cauză.

Totodată, instanţa de apel a mai arătat că recurentul reclamant a invocat acest temei de drept, pe care Curtea l-a calificat, în mod corect, ca fiind solicitarea de repunere în termen.

Cu toate acestea, a stabilit că cererea de repunere în termenul de prescripţie nu a fost realizată cu respectarea termenului de o lună, întrucât, de la data depunerii extrasului de cont, 15 decembrie 2016, şi până la data la care s-a depus documentul intitulat "concluzii scrise", 16 februarie 2017, termenul respectiv se împlinise.

La termenul din 15 decembrie 2016, s-a dat cuvântul părţilor pe excepţie, recurentul invocând tocmai motivele de imposibilitate obiectivă avute în vedere de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi solicitând instanţei probe în dovedirea celor afirmate, încuviinţate de prima instanţă. În vederea administrării probatoriului au fost acordate două termene de judecată, ulterior cărora, la 16 februarie 2017, au fost depuse notele scrise, care vizează susţinerile de la termenul din 15 decembrie 2016.

Motivul pentru care nu a depus concluziile scrise la termenul din 15 decembrie 2016 este determinat de necesitatea administrării probatoriului, fiind prematură înregistrarea notelor scrise la acest termen de judecată.

În considerarea repunerii în termenul de prescripţie, instanţa de fond, la 15 decembrie 2016, a încuviinţat probatoriul, în caz contrar, dovezile fiind superflue şi neavenite.

Aşadar, este contradictoriu motivul instanţei de apel, în sensul că recurentul reclamant a formulat cerere de repunere în termen abia la data la care a depus concluziile scrise, având în vedere că cele două termene, dintre 15 decembrie 2016 şi 16 februarie 2017, au fost acordate tocmai în probarea motivelor de repunere în termenul de prescripţie, iar concluziile nu făceau decât să ateste cele discutate anterior, în faţa instanţei de fond.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

2. Recurentul pârât B. a formulat recurs împotriva considerentelor hotărârii instanţei de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurentului pârât, considerentele deciziei instanţei de apel, privind stabilirea de către aceasta a identităţii între imobilul pentru care au fost obţinute despăgubiri şi imobilul ce face obiectul presupusei înţelegeri, au fost date cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 948 şi art. 1169 din vechiul C. civ.

Consideră pârâtul că este prejudiciat prin situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în considerentele deciziei criticate, privind identitatea dintre cele două imobile, care ar putea fi invocate, cu autoritate de lucru judecat, într-un eventual proces ulterior, privind despăgubirile pentru o altă suprafaţă de teren.

Norma de drept material ce ar putea fi aplicată într-un alt proces o constituie art. 948 C. civ., în conformitate cu care condiţiile esenţiale de valabilitate ale unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Drept urmare, constatarea nereală de către instanţă a identităţii între terenul situat în Bucureşti, str. x (fostă Şos. Vergului), nr. 42-44, menţionat în pretinsa "înţelegere", care constituie obiectul procesului de faţă, şi terenul situat în Bucureşti, Şos. Vergului. nr. 24-26, pentru care pârâtul a obţinut despăgubiri, îl prejudiciază pe acesta din urmă.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că există identitate între cele două terenuri.

Aşa cum rezultă din presupusa "înţelegere", pe care intimatul reclamant şi-a fundamentat demersul judiciar în prezenta cauză, obiectul convenţiei este determinat ca fiind plata a 1/2 din suma obţinută pentru terenul situat în Bucureşti, str. x (fostă Şos. Vergului), nr. 42-44.

Or, prin sentinţa civilă nr. 588/23 iunie 2003, pronunţată în dosarul nr. x/2001 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a fost recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, în incinta S.C. Optica Română S.A., în suprafaţă de 12.867 m.p., în favoarea reclamanţilor din acea cauză, printre care şi pârâtul, dispunându-se obligarea Ministerului Industriei şi Resurselor să emită decizie de acordare de despăgubiri pentru acest teren.

Totodată, imobilul a fost identificat în dosarul sus-menţionat conform raportului de expertiză topografică efectuat în cauza respectivă, ca fiind situat pe fostul amplasament al imobilului din B-dul x, fostă Şoseaua x.

Contrar constatării efectuate de instanţa fondului, potrivit căreia, între cele două terenuri nu există identitate, instanţa de apel a considerat că este vorba despre acelaşi teren, transformând caracterul determinat al obiectului presupusei "înţelegeri" în unul determinabil.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale de valabilitate ale unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat, şi nu unul determinabil, şi o cauză licită.

Drept urmare, prin aprecierea obiectului presupusei "înţelegeri" ca fiind determinabil, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 948 C. civ.

Mai mult, Curtea a considerat - în lipsa oricărei probe - ca fiind greşit raţionamentul instanţei de fond, privind constatarea lipsei identităţii între cele două imobile, pe considerentul că o asemenea chestiune (lipsa identităţii) nu a fost antamată de pârât, care ar fi fost cel mai interesat în susţinerea acesteia.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1169 din vechiul C. civ., în prezent art. 249 din noul C. proc. civ., în conformitate cu care cel care face o propunere înaintea instanţei trebuie să o dovedească.

În consecinţă, intimatul reclamant avea obligaţia de a dovedi identitatea dintre cele două imobile, pârâtul putând să aleagă, la fond, orice strategie de apărare ar fi considerat necesară.

Or, reclamantul nu a făcut dovada identităţii dintre cele două terenuri, cu niciun înscris care să provină de la autoritatea administrativă, din care să rezulte că, în timp, s-a modificat denumirea şi numerotarea străzii, sau o altă dovadă în acest sens.

Un alt considerent greşit pentru care instanţa de apel a reţinut identitatea de imobile se referă la planul de situaţie aflat la dosarul de fond, din care ar rezulta că amplasării imobilului aparţinând Optica Română îi corespunde, în prezent, B-dul x.

Niciuna dintre părţi nu a negat că atât terenul din presupusa "înţelegere", cât şi terenul pentru care s-au acordat despăgubiri, se află pe B-dul x, dar atât instanţa de fond, cât şi recurentul pârât, au arătat lipsa identităţii dintre terenuri, având în vedere că se află la numere poştale diferite, respectiv la nr. 42-44 din presupusa "înţelegere" şi la nr. 24-26 din înscrisurile privind acordarea despăgubirilor.

Drept urmare, schiţa de plan la care face trimitere instanţa de apel nu constituie o dovadă a identităţii dintre cele două imobile, cu numerotări diferite.

Curtea a mai reţinut, contrar afirmaţiilor din apel ale intimatului reclamant şi fără vreo probă administrată în dosar, că terenul din B-dul x ar fi fost singurul teren ce a aparţinut bunicii părţilor.

Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac exercitate şi înlăturarea considerentelor din decizie, privind stabilirea identităţii între imobilul pentru care au fost obţinute despăgubiri şi imobilul ce face obiectul înţelegerii, cu menţinerea soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii recurate.

V. Apărările formulate în cauză:

Recurentul pârât B. a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantul A..

VI. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 9 iulie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, ambele recursuri şi a fixat termen de judecată la 5 noiembrie 2020, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

VII. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Referitor la recursul declarat de reclamantul A., acesta susţine un raţionament contradictoriu al instanţei de apel, generat de concluzia finală a Curţii, privind formularea tardivă a cererii de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, în contextul încuviinţării şi administrării probelor solicitate de reclamant în dovedirea cauzelor temeinic justificate, circumscrise formulării în termen a cererii respective.

Criticile sunt neîntemeiate.

Ipoteza motivării contradictorii a hotărârii, prevăzută în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune două situaţii, fie există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că argumentarea hotărârii duce la o anumită soluţie, iar, în dispozitiv, se regăseşte soluţia contrară, fie considerentele sunt contradictorii unele în raport cu altele, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, în timp ce altele infirmă temeinicia unor astfel de pretenţii.

În speţă, nu se poate reţine niciuna dintre cele două situaţii. Soluţia de schimbare, în parte, a sentinţei atacate a fost determinată de admiterea apelului incident declarat de pârât, ca urmare a considerării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune ca fiind întemeiată, cu consecinţa respingeri acţiunii având ca obiect plata sumei de 133.396,50 RON, în contextul în care Curtea a apreciat cererea de repunere în termen, formulată de reclamant, ca fiind tardivă. Prin urmare, motivarea realizată de instanţa de prin control judiciar sprijină soluţia adoptată în dispozitivul hotărârii recurate.

De asemenea, toate considerentele, privite fiecare în parte, reflectă mecanismul prin care instanţa de apel a ajuns la soluţia evocată mai sus. Curtea, mai întâi, a reţinut, în mod corect, regimul juridic al prescripţiei extinctive aplicabil în cauză, din perspectiva termenului de prescripţie şi momentului de la care a început să curgă acest termen; a constatat că, la data formulării acţiunii, termenul în discuţie era împlinit şi că, deşi susţinerile formulate prin notele scrise depuse la 16 februarie 2017 s-ar circumscrie, în condiţiile art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, unei cereri de repunere în termen, aceasta nu poate fi luată în considerare, faţă de înregistrarea tardivă, cu depăşirea termenului de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie, reglementat de alin. (2) din acelaşi text de lege. În acest sens, s-au avut în vedere data de 15 decembrie 2016, data depunerii, în dosarul primei instanţe, a extrasului de cont emis de N. la 10 martie 2011, prin care se confirmă încasarea de către pârât a sumei de 265.498,98 RON, ca moment al încetării cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie, şi data de 16 februarie 2017, a depunerii notelor din conţinutul cărora, Curtea a apreciat că susţinerile recurentului ar configura o cerere de repunere în termenul de prescripţie extinctivă. Ca atare, întregul raţionament al instanţei de apel este fundamentat pe expunerea unor considerente care, decurgând unele din altele, conduc la soluţia pronunţată, fără să se poată reţine aspecte de contradictorialitate între argumentele Curţii.

Contrar opiniei recurentului, din încheierea redactată pentru termenul de judecată din 15 decembrie 2016, nu rezultă că acesta ar fi formulat o cerere de repunere în termenul de prescripţie, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, cerere care, chiar expusă verbal, ar fi trebuit să exprime, în mod neechivoc, intenţia părţii în sensul repunerii în termen. Probele încuviinţate reclamantului la termenul din 15 decembrie 2016 au vizat combaterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârât, iar administrarea lor nu suplineşte manifestarea de voinţă a reclamantului, în sensul repunerii în termen, care, cum s-a arătat deja, trebuie să fie expresă şi să nu creeze niciun dubiu în legătură cu intenţia părţii.

De asemenea, caracterul superfluu şi neavenit al măsurii de încuviinţare a probelor de către prima instanţă la termenul de judecată sus-menţionat, în condiţiile în care nu s-ar reţine formularea cererii de repunere în termen la momentul dezbaterii probelor, nu reflectă un raţionament contradictoriu al instanţei de apel, deoarece formularea unei astfel de cereri nu are caracter implicit şi nu poate fi dedusă din măsurile instanţei, inclusiv sub aspect probator. Mai mult, raţionamentul instanţei de apel nu poate fi subordonat şi nici analizat din perspectiva dispoziţiilor adoptate, în activitatea de judecată, de prima instanţă şi care, în interpretarea recurentului, s-ar dovedi neutile în afara cadrului determinat de o pretinsă cerere de repunere în termen, formulată de acesta la momentul încuviinţării probelor.

În ce priveşte prematuritatea formulării notelor scrise anterior administrării probelor, acest aspect este nerelevant, întrucât ceea ce i se reproşează părţii, ca atitudine procesuală, nu reprezintă depunerea tardivă a notelor respective, ci nerespectarea termenului de o lună, prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, pentru formularea cererii de repunere în termen.

În consecinţă, nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant fiind nefondat.

2. Susţinerile recurentului pârât B., de asemenea, nu pot fi primite.

În primul rând, trebuie precizat că acele critici care vizează încălcarea dispoziţiilor în materie de sarcină a probei (art. 249 C. proc. civ.) vor fi avute în vedere de Înalta Curte din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, iar nu a pct. -ului 8 din acelaşi cod, întrucât pun în discuţie nerespectarea regulilor de procedură, sancţionată cu nulitatea. Sub acest aspect, este necesar a fi menţionat că textul de lege relevant în materie este cel din actualul C. proc. civ. (nu art. 1169 din vechiul C. civ.), faţă de împrejurarea că sarcina probei presupune identificarea titularului care trebuie să solicite încuviinţarea şi administrarea dovezii respective şi de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din noul C. proc. civ., care indică legea aplicabilă ca fiind cea de la momentul administrării probei, respectiv C. proc. civ. în vigoare în prezent.

În esenţă, recurentul contestă raţionamentul instanţei de apel, din perspectiva reţinerii identităţii de imobile între cel care formează obiectul pretinsei "înţelegeri" intervenite între părţi la 26 mai 1998 şi cel pentru care pârâtul a încasat despăgubiri în baza sentinţei civile nr. 588/23 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămase irevocabilă, cu toate că între cele două terenuri există diferenţă de număr poştal.

Prima chestiune care se impune a fi relevată constă în aceea că toate susţinerile recurentului care vizează reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în raport de probele administrate nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte, faţă de structura actuală a recursului, care, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., permite numai analiza motivelor de nelegalitate a deciziei atacate.

Or, identitatea între două imobile reprezintă un element de fapt, care supune, deci, verificării instanţei de recurs un aspect de netemeinicie a hotărârii, exclus de la cenzură în calea extraordinară de atac.

Dintre criticile formulate, doar două chestiuni comportă analiza legalităţii deciziei recurate, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 948 din vechiul C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) şi nerespectarea art. 249 C. proc. civ. în materie de sarcină a probei (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Aceste susţineri sunt neîntemeiate.

Sub primul aspect, recurentul a invocat împrejurarea că, prin reţinerea identităţii de imobile, Curtea ar fi transformat obiectul convenţiei dintre părţi din unul determinat în unul determinabil, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 948 din vechiul C. civ.. În opinia pârâtului, condiţia de validitate a obiectului, conform textului de lege enunţat, presupune ca acesta să fie determinat, iar nu determinabil. Afirmaţia este valabilă doar în cazul bunurilor individual determinate (res certa), când, prin ipoteză, condiţia obiectului determinat este îndeplinită, nu şi în cazul bunurilor generice, când obiectul poate fi şi determinabil, prin raportare la dispoziţiile art. 964 din vechiul C. civ.. Potrivit textului de lege enunţat, în situaţia res genera, condiţia referitoare la obiect este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii, fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi la momentul executării actului. În speţă, obiectul pretinsei "înţelegeri" dintre părţi vizează un bun individual determinat, întrucât se referă la drepturile valorificate sau ce urmează a se valorifica în legătură cu terenul ce a aparţinut bunicii părţilor, situat în strada x, nr. 42-44. Prin urmare, nu se poate pune problema unui "obiect determinabil" al convenţiei dintre părţi.

Pe de altă parte, obiectul determinat sau determinabil îl stabilesc părţile, prin acordul lor de voinţă, neputându-se considera că instanţa de judecată poate interveni asupra convenţiei, ci doar că are posibilitatea de o califica.

În alţi termeni, nu se poate pune semnul egalităţii între stabilirea identităţii între două imobile cu adrese diferite, chestiune care intră în atribuţiile instanţei, şi transformarea obiectului actului juridic din determinat în determinabil. Reţinerea de către instanţă a unei asemenea identităţi se realizează în raport de probele administrate, ceea ce se contestă, în realitate, prin această critică a recurentului, fiind tocmai evaluarea situaţiei de fapt, privind identitatea terenurilor, ceea ce, cum deja s-a arătat, nu poate forma obiectul verificărilor în calea extraordinară de atac a recursului.

În acest context, Înalta Curte reţine că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 948 din vechiul C. civ.

Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., privind sarcina probei, nici această afirmaţie nu este corectă. Curtea de Apel a menţionat interesul pârâtului în combaterea chestiunii identităţii de imobile şi, totodată, a reţinut, ca fiind dovedită, această identitate, raportându-se la probe ce nu pot fi reevaluate în recurs. Prin urmare, nu a schimbat înţelesul dispoziţiei legale în materia titularului probei, ci, reţinând ca dovedit un anumit element de fapt, a relevat interesul părţii adverse în combaterea celor deja probate.

Cât priveşte susţinerile depăşirii limitelor de învestire în apel, în raport de alegaţiile reclamantului (motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), determinat de un pretins considerent al Curţii, în sensul că terenul în litigiu este singurul bun din patrimoniul succesoral al bunicii părţilor, C., acestea nu vor fi analizate de Înalta Curte, întrucât nu se referă la argumentarea instanţei de prim control judiciar, în decizia atacată neregăsindu-se un astfel de considerent.

În concluzie, nu sunt îndeplinite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recursul declarat de pârât fiind nefondat.

Având în vedere cele expuse în precedent, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 665 A din 9 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.