Connection to gas system upheld under prior contract despite new easement law; appeal dismissed and absolute nullity defense rejected

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" SA Mediaş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâta să racordeze la sistemul de gaz imobilul proprietatea reclamanţilor situat în comuna Marga, nr. x, jud. Caraş-Severin, conform convenţiei nr. x din 28.09.2016, iar în subsidiar să se constate inexistenţa dreptului de uz şi servitute al pârâtei asupra terenului reclamanţilor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa civilă nr. 1211 din 18.09.2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâtei Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaş, fiind obligată pârâta să racordeze la sistemul de gaz imobilul proprietatea reclamanţilor situat în comuna Marga, nr. x, judeţ Caraş-Severin, conform convenţiei nr. x din 28.09.2016.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 53 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelanta pârâtă Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" SA în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1211 din 18.09.2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaş.

Astfel, la data de 11 august 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită cu soluţionarea recursului declarat de pârâtă, iar după parcurgerea etapei de comunicare a actelor procedurale, prin rezoluţia din data de 3 noiembrie 2020 a fost fixat termen de judecată la data de 18 noiembrie 2020.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

A criticat recurenta decizia instanţei de apel, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Hotărârea recurată este nelegală, întrucât are la bază o convenţie rămasă fără obiect ori lipsită de efecte juridice, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, ale art. 1270 alin. (2) din C. civ., precum şi a dispoziţiilor speciale din Legea nr. 185/2016.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că între părţi a fost încheiată, la data de 28.09.2016, convenţia civilă nr. 30956/CS/MAR/4 pentru obţinerea acordului proprietarilor de teren, conform art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, necesar în vederea obţinerii autorizaţiei de construire pentru implementarea "Proiectului de interes comun al Uniunii Europene şi de importanţă naţională, în domeniul gazelor naturale, pe coridorul Bulgaria-România-Ungaria-Austria".

Obiectul convenţiei l-a constituit exercitarea efectivă de către societatea recurentă a drepturilor de uz şi de servitute, prevăzute de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, pentru implementarea proiectului.

La data de 20.10.2016, a intrat în vigoare Legea nr. 185/2016 privind unele măsuri pentru implementarea proiectelor de importanţă naţională în domeniul gazelor naturale, fiind relevante, în opinia recurentei, statuările instanţei supreme ori cele ale instanţei de contencios constituţional.

În acest sens, recurenta a evocat decizia RIL nr. 33/2008 prin care s-a stabilit că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generala se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut în legea specială, dar şi decizia de speţă nr. 962/12.03.2014 prin care s-a stabilit că "înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant. Ca o consecinţă a acestui principiu, nu este permisă convenţia părţilor care să impună aplicarea legii generale, înlăturând de la aplicare dispoziţia specială mai restrictivă, având în vedere limitele instituite de dispoziţiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părţilor".

De asemenea, a evocat recurenta decizia Curţii Constituţionale nr. 784/2010 prin care s-a statuat că "un act normativ nu este retroactiv atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze pentru perioada ulterioară intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare cu condiţia ca actul respectiv să nu fi produs efecte juridice între părţi până la data intrării ei în vigoare".

A susţinut recurenta că, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 185/2016, convenţia în discuţie nu a produs niciun efect între părţi, deoarece Transgaz nu a utilizat-o pentru obţinerea autorizaţiei de construire şi nici nu a executat vreo lucrare care să fi afectat terenurile ce au făcut obiectul acesteia.

Conform art. 5 pct. 3 din Legea nr. 185/2016, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra terenurilor afectate de lucrările aferente proiectelor de importanţă naţională (cum este şi proiectul BRUA) se realizează de drept, fără a fi necesară obţinerea prealabilă a acordului proprietarului, cu condiţia îndeplinirii procedurii de notificare.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant, obiectul convenţiei a fost modificat prin dispoziţiile art. 3 alin. (9) din Legea nr. 185/2016, conform cărora "prin derogare de la prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea realizării proiectelor de importanţă naţională în domeniul gazelor naturale, autoritatea competentă emite pentru iniţiatorul proiectului autorizaţia de construire în baza acordului de concesiune şi a licenţei de operare".

Or, Transgaz a obţinut, în condiţiile normei sus-redate, autorizaţia de construire nr. x/24.02.2017 emisă de Ministerul Energiei, în baza acordului de concesiune şi a licenţei de operare.

Ca atare, obiectul convenţiei a fost modificat din "cauze autorizate de lege", conform art. 1270 alin. (2) din C. civ., în sensul că nu s-a mai impus obţinerea acordului proprietarului terenului afectat de lucrare, pentru eliberarea autorizaţiei de construire, astfel încât convenţia încheiată de părţi a rămas fără obiect, aspect făcut cunoscut reclamanţilor, prin adresa x/02.05.2018/6.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, intimaţii s-au apărat arătând că legea aplicabilă actului juridic este cea în vigoare la data încheierii acestuia, iar la data încheierii convenţiei, 28.09.2016, legea aplicabilă era Legea nr. 123/2012 coroborată cu Legea nr. 50/1991 şi cu prevederile C. civ., Legea nr. 185/2016 invocata de recurentă neavând aplicabilitate în cauză. Ca atare, nu a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, deoarece legea specială nu era în vigoare la momentul încheierii convenţiei.

Sub un alt aspect, intimaţii au arătat, făcând referire la clauzele stipulate în convenţie, că recurenta a invocat prevederile art. 1270 alin. (2) din C. civ., ipoteza încetării contractului din cauze autorizate de lege. Însă, pentru a fi incidentă o atare ipoteză, era necesar ca legea care autoriza încetarea contractului să fie în vigoare la data încheierii acestuia, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile.

S-au mai apărat intimaţii susţinând că respectiva convenţie a produs efecte încă de la momentul încheierii sale, când s-au transmis drepturile de uz şi servitute, conform art. 1273 din C. civ.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susţinut că efectele convenţiei au fost suprimate prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 185/2016, în sensul că nu a mai fost necesar acordul proprietarilor de terenuri afectate de lucrare pentru obţinerea autorizaţiei de construire, astfel că această convenţie a părţilor a rămas fără obiect, nu a produs şi nici nu mai produce pentru viitor efecte juridice.

A mai arătat recurenta că intimaţii-reclamanţi au semnat convenţia, cu o condiţie care nu a fost ratificată de reprezentantul legal al societăţii. Or, persoanele fizice pot fi racordate exclusiv la sistemul de distribuţie al gazelor naturale, iar nu la cel de transport al gazelor naturale, astfel încât clauza contractuală, contrară legii, este nulă absolut conform art. 1255 din C. civ., motiv pentru care a fost invocată excepţia nulităţi absolute totale a convenţiei, iar în subsidiar a nulităţi parţiale, cu referire la clauza în discuţie, nulitate care fiind de ordine publică poate fi invocată oricând, conform art. 178 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul pârâtei a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 185/2016 şi a normei generale consacrate de art. 1270 alin. (2) din C. civ., din perspectiva principiului neretroactivităţii legii civile şi a regulii specialia generalibus derogant, în sensul că s-a dat eficienţă, în mod nelegal, convenţiei încheiate de părţi, care era rămasă fără obiect şi lipsită de efecte juridice.

Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanşat de reclamanţi - astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive şi examinat de către instanţele de fond - vizează obligarea pârâtei recurente să racordeze la sistemul de gaz imobilul acestora situat în com. Marga, jud. Caraş-Severin, conform convenţiei părţilor nr. x din 28.09.2016.

Obiectul convenţiei îl constituie exercitarea drepturilor de uz şi de servitute prevăzute de Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, încheierea actului juridic fiind necesară pentru obţinerea autorizaţiei de construire, conform art. 7 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţii, în vederea realizării proiectului de importanţă naţională "Dezvoltarea pe teritoriul României a Sistemului Naţional de Transport gaze naturale pe coridorul Bulgaria-România-Ungaria-Austria". Contractul încheiat de părţi are conţinutul reglementat de convenţia-cadru anexă la H.G. nr. 1240/2012.

Este, însă, de observat faptul că în partea finală a înscrisului, destinată semnăturilor părţilor contractante, este inserată menţiunea olografă a reclamanţilor "Sunt de acord cu prevederile prezentei convenţii, sub condiţia racordării la sistemul de gaz a locuinţei personale situate în x sau achitarea costurilor pe care le implică această racordare, cu titlu de despăgubire".

În luna următoare încheierii contractului, a intrat în vigoare Legea nr. 185/2016 privind unele măsuri necesare pentru implementarea proiectelor de importanţă naţională în domeniul gazelor naturale, publicată în Monitorul Oficial nr. 848/25.10.2016.

Relevante analizei de faţă sunt prevederile art. 3 alin. (9) potrivit cu care "Prin derogare de la prevederile art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea realizării proiectelor de importanţă naţională în domeniul gazelor naturale, autoritatea competentă emite pentru iniţiatorul proiectului autorizaţia de construire în baza acordului de concesiune şi a licenţei de operare", precum şi cele ale art. 5 alin. (3) potrivit cu care "Pentru toate lucrările aferente proiectelor de importanţă naţională în domeniul gazelor naturale, exercitarea dreptului de servitute asupra imobilelor afectate de lucrări se realizează de drept, fără a necesita obţinerea unui acord prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi sau activităţi desfăşurate în legătură cu imobilele ce ar urma să fie afectate de lucrări, cu condiţia îndeplinirii procedurii de notificare".

Revenind la examinarea propriu-zisă a criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea se circumscriu modalităţii de soluţionare, pretins nelegală, a conflictului dintre normele juridice speciale ale Legii nr. 185/2016 şi cele generale ale C. civ., dintr-o dublă perspectivă - a criteriului temporal şi a criteriului specialităţii.

Ca atare, similar raţionamentului expus de curtea de apel, Înalta Curte are în vedere, dintru început, că rezolvarea conflictului de legi în timp se realizează ţinându-se seama de cele două principii fundamentale, care se presupun şi se completează reciproc, anume principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, consacrat şi de art. 6 alin. (1) teza a II-a din C. civ. şi principiul aplicării imediate a legii civile noi, prevăzut de art. 6 alin. (5) şi (6) din acelaşi cod, cel din urmă principiu cunoscând excepţia ultraactivităţii (supravieţuirii) legii vechi.

Se mai cuvine a menţiona că, de regulă (fără a fi însă una absolută), legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele, efectele acestora rămânând guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor. Astfel, principiul neretroactivităţii legii civile noi se aplică tuturor contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, supravieţuirea legii vechi constituind un mijloc de asigurare a securităţii circuitului civil şi de garantare a libertăţii contractuale. În consecinţă, legea de la data încheierii contractului se va aplica şi în privinţa cauzelor de nulitate sau ineficacitate ale acestuia conform art. 6 alin. (3) din C. civ., iar legea nouă nu se va aplica nici efectelor în curs de derulare ale unui contract încheiat sub legea veche, conform art. 6 alin. (5).

În lumina acestor succinte consideraţii de ordin general, Înalta Curte are în vedere aspectul potrivit cu care contractul părţilor a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 185/2016 şi, în consecinţă, este supus dispoziţiilor C. civ. şi ale Legii nr. 123/2012.

Ca atare, din unghiul criteriului temporal, este deplin legală concluzia curţii de apel care a argumentat că legea nouă nu poate înlătura valabilitatea sau efectele juridice ale contractului părţilor, încheiat anterior intrării acesteia în vigoare, raţionamentul juridic evidenţiind o corectă rezolvare a conflictului de drept intertemporal, potrivit principilor fundamentale reţinute în cele ce preced.

Or, după cum este îndeobşte cunoscut, contractul valabil încheiat este legea părţilor, conform art. 1270 alin. (1) din C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractului, din care decurge, drept consecinţă imediată, regula simetriei în contracte prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit cu care orice modificare sau încetare a contractului se poate realiza numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 3 alin. (9) şi art. 5 alin. (3) din Legea nr. 185/2016, redate anterior, nu pot fi reţinute drept o "cauză autorizată de lege" în accepţiunea normei generale consacrate de art. 1270 alin. (2) din C. civ., care să fundamenteze juridic ideea că a fost modificat sau că a încetat contractul şi că, în consecinţă, nu mai produce niciun efect juridic clauza adăugată la finalul actului, prin care reclamanţii au achiesat la semnarea lui, cu condiţia racordării locuinţei la sistemul de gaz.

Astfel, lecturarea celor două norme speciale din Legea nr. 185/2016 permit cu claritate a se remarca faptul că ele reglementează anumite derogări, fie de la regulile generale în materie de obţinere a autorizaţiei de construire, în sensul că pentru proiectele ce intră în domeniul de reglementare al acestui act normativ, nu mai era necesar acordul proprietarului terenului afectat de lucrare, fie de la regimul exercitării dreptului de servitute, în sensul că nu mai era necesar acordul prealabil al proprietarului, ci doar îndeplinirea procedurii de notificare.

Drept urmare, în absenţa identificării unei dispoziţii exprese în legea nouă, prin care legiuitorul să fi intervenit în sensul modificării sau încetării efectelor clauzei care fundamentează juridic pretenţia reclamanţilor, nu poate fi reţinută decât valabilă şi producătoare de efecte juridice această clauză, având în vedere, deopotrivă, regula de principiu a neintervenţiei legiuitorului în contracte şi forţa obligatorie a clauzei în discuţie (racordarea la sistemul de gaz).

Pe de altă parte, din unghiul de analiză al criteriului specialităţii, Înalta Curte are în vedere că, în rezolvarea conflictului de norme juridice, curtea de apel a făcut corecta aplicare şi a principiului specialia generalibus derogant, criticile recurentei fiind, de asemenea, nefondate.

Împrejurarea că autorizaţia de construire nr. x/24.02.2017 a fost, într-adevăr, obţinută în baza prevederilor Legii nr. 185/2016, iar nu în baza convenţiei, nu poate avea decât semnificaţia conformării întocmai atât la principiul aplicării imediate a legii civile noi, care a operat o modificare legislativă în privinţa condiţiilor de eliberare a autorizaţilor de construire în domeniul specific de reglementare al acestui act normativ, cât şi la principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că intervenţia legislativă a instituit excepţii, derogări de la normele generale în materie.

Sub un alt aspect, Înalta Curte are a observa că cele două norme derogatorii din Legea nr. 185/2016 au caracter special în raport cu normele generale, relevante, cuprinse în Legea nr. 50/1991 şi Legea nr. 123/2012, iar nicidecum în raport cu art. 1270 alin. (2) din C. civ., astfel cum susţine, fără temei, recurenta.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei, în sensul că decizia curţii de apel ar nesocoti principii jurisprudenţiale degajate din decizii obligatorii ale instanţei supreme şi instanţei de contencios constituţional. Distinct de aspectul că vizează domenii ale dreptului fără legătură directă cu cauza concretă dedusă prezentei judecăţi şi că fragmentele redate nu relevă, nici măcar cu valoare implicită, statuări de principiu care să invalideze raţionamentul curţii de apel, Înalta Curte are a sublinia faptul că jurisprudenţa evocată în motivele de recurs, în realitate, reafirmă la nivel de principiu regulile de drept analizate judicios de către curtea de apel în considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, toate criticile din cererea de recurs se vădesc a fi nefondate.

Cu referire la excepţia nulităţii absolute a convenţiei părţilor (totală şi, în subsidiar, parţială, cu referire la clauza în discuţie), pe motiv că respectiva clauză, referitoare la condiţia racordării locuinţei reclamanţilor la sistemul de gaze naturale, reprezintă o simplă completare, peste conţinutul reglementat de convenţia-cadru, care nu a fost ratificată de reprezentantul legal al societăţii şi care contravine prevederilor imperative ale art. 148 alin. (2) din Legea nr. 123/2012, fiind nulă absolut conform art. 1255 din C. civ., Înalta Curte reţine că nu poate face obiect de examinare în prezentul cadru procesual, întrucât:

De necontestat, nulitatea absolută a clauzei contractuale/contractului în ansamblu poate fi invocată oricând, de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie.

În speţă, recurenta-pârâtă nu a invocat nulitatea de ordine publică nici la judecata în primă instanţă, pe cale de acţiune (prin ipoteză, prin formularea unei cereri reconvenţionale), ori pe cale de excepţie (ca apărare de fond) şi nici la judecata în apel, prin cererea de apel, ci a invocat-o direct în faza procesuală a recursului, prin răspunsul la întâmpinarea depusă de intimaţii-reclamanţi.

Or, este de principiu admisă regula neschimbării în calea de atac, a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Fiind vorba, în cauză, de invocarea unei nulităţi de ordine publică, ca apărare de fond, de drept material, direct în recurs prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte are în vedere că, spre deosebire de vechea reglementare procesual civilă, actualul C. proc. civ. nu mai conţine o normă similară în sensul că excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi în apel.

Drept urmare, sunt de observat, în egală măsură, regimul juridic al invocării excepţiilor absolute reglementat de art. 247 alin. (1) din C. proc. civ., obligaţia stabilită în sarcina părţilor prin art. 247 alin. (3) în sensul invocării tuturor mijloacelor de apărare de îndată ce le sunt cunoscute, dar şi regula instituită prin art. 178 alin. (5) care stabileşte că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii.

Nu în ultimul rând, textul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. interpretat per a contrario, nu permite recurentei să mai poată invoca un motiv de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A. Mediaş împotriva deciziei nr. 53 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.