Nullity of cassation appeal for failure to criticize appellate reasoning and reliance on mere reiteration of prior grounds

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 27.04.2018, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei 2.921,97 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.04.2015 - 31.03.2018, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.302,71 RON calculate până la data de 19.02.2018 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa nr. 2348 din 13.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantului Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. suma de 2.422 RON fără TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.04.2015 - 31.03.2018, precum şi suma de 1.302,71 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 19.02.2018 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate cu 0,1% pe zi de întârziere.

Prin aceeaşi decizie, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 100 RON taxă timbru şi 700 RON onorariu de avocat.

I. 3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 1299A din 30.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei tribunalului.

Apelanta pârâta ă fost obligată la 600 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta pârâtă a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă susţine că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că declaraţia din 29.05.2014 şi convenţia nr. 4631/04.08.2014, sunt semnate de reprezentantul legal al societăţii, dl. C.. Pe cale de excepţie, înţelege să invoce excepţia nulităţii absolute a declaraţiei din 29.05.2014 (nr. 4630/04.08.2014) şi a convenţiei nr. 4631/04.08.2014. Declaraţia şi convenţia comunicate (de care a luat la cunoştinţă cu ocazia acestei acţiuni) prin care şi-a asumat să plătească nişte remuneraţii organismului de gestiune colectivă nu au nicio valoare din punct de vedere al obligaţiilor contractuale, fiind lovite de nulitate absolută, deoarece nu sunt încheiate în mod valabil şi nu produc efecte, având în vedere că semnătura aplicată pe cele două documente nu aparţine reprezentantului legal al societăţii. Totodată, arată că instanţa de apel a apreciat ca legală operaţiunea de emitere a unor facturi pro forma, invocând dispoziţiile şi normele de aplicare ale Legii nr. 8/1996, când însăşi reclamantul invocă, în susţinerea emiterii facturilor pro forma, evitarea efectuării unor cheltuieli inutile, constând în plata T.V.A., încălcând, în mod intenţionat, Legea nr. 227/2015, privind Codul fiscal şi sustrăgându-se de la plata acestei obligaţii către stat. Susţine că au fost încălcate principiile imparţialităţii şi independenţei instanţei, întrucât a admis subiectivitatea instanţei de fond, subrogându-se reclamantului în motivarea administrării unor probe (facturile proforme) şi certificând, în acest fel, comportamentul fiscal evazionist al reclamantei.

De altfel, recurenta arată că normele legale care statuează regimul juridic al unor înscrisuri fiscale (în speţă factura), precum şi statutul acestora de documente justificative, sunt Legea nr. 227/2015, privind Codul fiscal şi O.M.F.P. nr. 2.634/2015, privind documentele financiar-contabile, iar nu Legea 8/1996. Mai arată că emiterea unor facturi proforme este o modalitate de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale către stat, dispoziţiile Legii 227/2015, privind Codul fiscal, fiind foarte clare în acest sens. Regula este că exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator, iar, de regulă, faptul generator este concomitent cu emiterea facturii, astfel exigibilitatea T.V.A. intervine la data emiterii unei facturi, în acest sens, fiind art. 281, alin. (1) din Legea nr. 227/2015, privind Codul fiscal, precum şi jurisprdenţa ICCJ. Susţine că din punct de vedere fiscal, facturile proforme nu îndeplinesc cerinţele legale de a fi considerate documente financiar contabile, fiind astfel încălcate dispoziţiile O.M.F.P. nr. 2634/2015, privind documentele financiar-contabile, pct. 25 din anexa 1 şi pct. 26 din anexa 1 care clarifică dispoziţiile art. 6, alin. (1) din Legea 82/1991. În continuare, recurenta susţine că potrivit dispoziţiilor Codul fiscal, factura fiscală este un document contabil emis de către furnizor către client, care conţine lista cu produsele vândute, respectiv serviciile prestate clientului de către furnizor, conform unui contract făcut în prealabil sau nu. Factura proformă reprezintă o copie a facturii fiscale, trimisă în avans clientului, cu menţiunea că nu generează obligaţii de plată pentru cumpărător şi nici nu reprezintă un document justificativ de înregistrare în contabilitate.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar ulterior s-a fixat termen în şedinţa din camera de consiliu de astăzi, 9 feruarie 2021, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că este incidentă sancţiunea procedurală a nulităţii, în aplicarea prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestei norme.

Totodată, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să se raporteze la argumentele instanţei de apel invocate pentru soluţionarea cauzei în cuprinsul hotărârii recurate sau să vizeze procedura judiciară derulată în faţa instanţei anterioare, întrucât, în caz contrar, nu poate fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, recurenta-pârâtă a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, neformulând nicio critică la adresa deciziei recurate, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indicând doar formal motivele de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la decizia recurată, iar modul concret de redactare a cererii de recurs nu îngăduie instanţei de recurs exercitarea controlului de legalitate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi de procedura derulată în faţa acesteia.

Recurenta din cauza de faţă nu a prezentat asemenea critici, ci doar a reluat aceleaşi critici invocate şi în faţa instanţei de apel prin care arată că înţelege să invoce excepţia nulităţii absolute a declaraţiei din 29.05.2014 (înregistrate la A. sub nr. x/04.08.2014) şi a convenţiei nr. 4631/04.08.2014, pe motiv că nu au fost încheiate în mod valabil, având în vedere că semnătura aplicată pe cele două documente nu aparţine reprezentantului legal al societăţii, că în mod greşit s-a apreciat că primirea notificarilor reprezintă temeiul legal pentru plata unor obligaţii conţinute în nişte facturi pro forma pe care nu le-a primit fizic şi că referatul întocmit de inspectorul A. nu are nicio valoare probatorie, fiind un document unilateral, critici ce nu pot antrena cenzurarea legalităţii soluţiei pronunţate în apel, întrucât acestea nu reprezintă critici de nelegalitate apte de a fi analizate în această etapă procesuală, având în vedere că recurenta ignoră în totalitate argumentele curţii de apel pentru înlăturarea criticilor sale din calea devolutivă de atac.

Dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătoreşti, a căror casare se poate obţine pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze criticarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata în instanţa a cărei hotarâre se recurează, întrucât recursul este o cale de atac extraordinară, care presupune analiza legalităţii hotărârii instanţei anterioare, pe temeiul unuia sau a mai multor motive de casare dintre cele reglementate expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., motivarea recursului constă nu numai în indicarea tezei de nelegalitate din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci mai ales în dezvoltarea lor pe temeiul tezei de casare indicate de recurent sau încadrate de către instanţă, pentru situaţia în care criticile dezvoltate sunt apte a susţine un alt caz de casare decât cel invocat de recurrent.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, respectiv atunci când doar se reiau motivele de apel, fără a se critica, din perspectiva oricăruia dintre motivele de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., legalitatea dezlegărilor date de instanţa anterioară criticilor pe care le-a analizat ori care i-au fost deduse judecăţii în calea de atac (pentru ipoteza omisiunii de analizare a unora dintre acestea).

O astfel de sancţiune intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei pârâte nu vizează decizia atacată şi nici procedura din faţa instanţei de apel.

În consecinţă, cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se grefează pe conţinutul hotărârii atacate, iar în cauză nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1299A din 30 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.