Acquittal does not automatically render pre-trial detention unlawful; damages claims under Article 539 rejected.

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 25.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum şi a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocaţiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soţia sa în România şi achiziţii făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 474/F/30.10.2017, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 13.11.2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 28.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 556 zile, din care 226 zile petrecute în arest preventiv în mod nelegal, precum şi a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune materiale constând în onorarii avocaţiale, cheltuieli de deplasare efectuate de soţia sa în România şi achiziţii făcute pentru perioada arestării preventive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 476/30.10.2017, Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a V-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 13.11.2017, şi ulterior conexat la dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul secţiei a IV-a civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa nr. 2711/21.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 100.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a sumei de 22.555 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material şi a sumei de 7.835 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul B. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 100.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a sumei de 21.945 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, şi a sumei de 7.835 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 1174A din data de 25.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei civile nr. 2711/21.12.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunile conexe ca nefondate.

Prin aceeaşi decizie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei sus-menţionate, reclamanţii au declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

- instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate pasajele 29, 30, 50, 51, 52 si 53 din decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii, omiţând cu desăvârşire analiza integrală a celor indicate de către ICCJ în decizia menţionată;

- în decizia nr. 15/2017 Înalta Curte nu face trimitere la faptul că arestarea nelegală trebuie stabilită expressis verbis ci reţine faptul că hotărârea de achitarea nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării, iar aceasta trebuie să rezulte din hotărârea instanţei;

- în cauza de faţă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut în considerente motivul pentru care în temeiul art. 399 C. proc. pen. au dispus punerea în libertate a reclamanţilor, respectiv lipsa oricăror probe din care să rezulte că cei doi s-ar face vinovaţi pentru infracţiunile pentru care au fost iniţial arestaţi si ulterior trimişi în judecată;

- Curtea de Apel Bucureşti, referitor la art. 6 din CEDO care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime, s-a limitat doar la prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. pen., reţinând că decizia nr. 15/2017a ICCJ este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial fără să ţină cont de faptul că sentinţa şi decizia de achitare au fost date cu respectarea legii în vigoare la data pronunţării lor, cu mult anterior RIL nr. 15/2017;

- sentinţa de achitare, respectiv decizia Curţii de Apel Cluj prin care s-a menţinut soluţia de achitare, au fost emise la data de 14.04.2016 şi 15.02.2017, mult anterior deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ care a fost publicată în MO în data de 29.11.2017;

- decizia instanţei de apel încalcă, pe de o parte, art. 6 din CEDO iar, pe de altă parte, vine în contradicţie cu dispoziţiile cuprinse în art. 11 si art. 20 din Constituţia României, dispoziţii potrivit cărora Convenţia Europeană a Drepturilor Omului si Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în dreptul intern şi prevalează asupra celorlalte acte normative;

- Curtea Constituţională a României a reţinut că interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contencios constituţional român.

La data de 30.01.2020, recurenţii reclamanţi au depus la dosar cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în interpretarea dată prin decizia nr. 15/18.09.2017 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, formându-se dosar asociat cu nr. x/2017

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1174A din data de 25 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 17 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Finanţelor Publice Cluj, a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Recurenţii pârâţi au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate pasajele 29, 30, 50, 51, 52 si 53 din decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii, omiţând cu desăvârşire analiza integrală a celor indicate de către ICCJ în decizia menţionată; de asemenea, se arată că în decizia nr. 15/2017 Înalta Curte nu face trimitere la faptul că arestarea nelegală trebuie stabilită expressis verbis, ci reţine faptul că hotărârea de achitare nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării, iar aceasta trebuie să rezulte din hotărârea instanţei.

Aceste susţineri nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, hotărârea atacată ar trebui să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Dispoziţia legală privind motivarea hotărârii a fost edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Decizia pronunţată în apel cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, instanţa de apel analizând cauza din perspectiva tuturor motivelor de apel invocate. Astfel, se reţine în mod just de instanţa de apel că prima instanţă nu a respectat decizia în interesul legii nr. 15/18.09.2017 de către Î.C.C.J., că a ignorat dezlegarea obligatorie potrivit căreia caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., şi pe cea potrivit căreia hotărârea judecătorească de achitare nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Drept urmare, susţinerile recurenţilor sub acest aspect nu se justifică.

Nici criticile ce s-ar putea circumscrie motivului reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, în cauza de faţă, invocându-se în esenţă faptul că instanţa de apel nu a respectat art. 6 din CEDO iar, pe de altă parte, că decizia pronunţată ar veni în contradicţie cu dispoziţiile cuprinse în art. 11 si art. 20 din Constituţia României.

Se mai învederează că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut în considerente motivul pentru care în temeiul art. 399 C. proc. pen. au dispus punerea în libertate a reclamanţilor, respectiv lipsa oricăror probe din care să rezulte că cei doi s-ar face vinovaţi pentru infracţiunile pentru care au fost iniţial arestaţi si ulterior trimişi în judecată.

De asemenea, precizează recurenţii că instanţa de apel, referitor la art. 6 din CEDO care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime, s-a limitat doar la prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. pen., reţinând că decizia nr. 15/2017 a I.C.C.J. este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial fără să ţină cont de faptul că sentinţa şi decizia de achitare au fost date cu respectarea legii în vigoare la data pronunţării lor, cu mult anterior deciziei pronunţate în recursul în interesul legii nr. 15/2017.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea atacată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, în cauză, curtea de apel nu a nesocotit normele de drept material aplicabile, dimpotrivă, a statuat corect că, în privinţa susţinerilor reclamanţilor referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât jurisprudenţa Curţii europene, cât şi cea a Curţii Constituţionale referitoare la acest articol au fost analizate şi valorificate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 15/18.09.2017.

Pe de altă parte, în contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente, în mod just se reţine că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale stabilite prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.

Observăm că exigenţele dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului condiţionează dreptul la reparaţiune de absenţa unei baze legale în dreptul intern, care să legitimeze detenţia/arestarea în discuţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenţia legitimă.

Instanţa europeană este preocupată în toate cazurile de a demonstra nelegalitatea detenţiei, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, care consacră cazurile de detenţie legală şi face acest lucru pentru simplul motiv că, în caz contrar, respectiv în cazul unei detenţii legale, nu poate activa dispoziţiile art. 5 paragraf 5 din Convenţie, cu consecinţa acordării unei indemnizaţii. Edificatoare în aceste sens este Hotărârea din 25 august 1987 pronunţată de Curte în cauza Nölkenbockhoff contra Germaniei, prin care s-a statuat că "nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei".

Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 paragraf 5 este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei detenţii/arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei cuprinsă în art. 5 paragraf 5, redată deja.

Revenind la dreptul intern, constatăm că dreptul la reparaţiune pentru cazul din speţa supusă judecăţii este reglementat de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.., norma condiţionând acordarea unei indemnizaţii de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară/fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

În cazul acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.. Statul răspunde în condiţiile legii, răspunderea statului este subiectivă (pentru faptele prepuşilor săi - agenţi ai organelor judiciare), căci dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.. legitimează un drept la reparaţiune numai dacă s-a stabilit detenţia nelegală. Or, nelegalitatea luării, prelungirii sau menţinerii măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu evocă încălcări de lege, care trebuie dovedite în cauză.

Cum caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate nu a fost constatat prin vreunul dintre actele jurisdicţionale prevăzute în art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., iar hotărârea de achitare, în lipsa stabilirii explicite în cuprinsul său a caracterului nelegal al măsurii preventive, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, Curtea de apel a conchis în mod legal că sunt neîntemeiate cererile reclamanţilor privind acordarea de despăgubiri, neputând fi primite astfel susţinerile recurenţilor.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1174A din data de 25 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1174A din data de 25 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.