VAT on concert royalties upheld: cassation and remand for rehearing; cross-appeal on classification rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia:

- la plata sumei de 5983.27 RON (inclusiv TVA aferent), suma reprezentând remuneraţie restantă datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului "Scrisoare din Basarabia", desfăşurat în data de 16.11.2012, la Sala Palatului din Bucureşti;

- la plata sumei de 4883,12 RON reprezentând penalităţi de întârziere datorate de pârâtă până la data de 09.10.2015, pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor menţionate la capătul 1.1. al cererii de chemare în judecată;

- la plata penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere datorate de către pârâtă până la data plaţii remuneraţiilor în sumă de 5983,27 RON, începând cu data de 10.10.2015 şi până la data plăţii efective a acestor remuneraţii;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 411/22.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea reclamantei A. şi a obligat pe pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 15.391,81 RON cu TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului din 16.11.2012, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 22.656,74 RON datorate de pârâtă până la 11.01.2017, la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi de întârziere, începând cu 12.01.2017, până la data plăţii efective a remuneraţiilor şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3073 RON. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 963/1.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 11.692,75 RON fără TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului din 16.11.2012, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 17.211,73 RON datorate de pârâtă până la 11.01.2017.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a Curţii de Apel Bucureşti, au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta-reclamantă B., prin lichidator C., după cum urmează:

Motivele de recurs formulate de reclamanta A., întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., au vizat soluţia instanţei de apel de înlăturare a dispoziţiei primei instanţe de obligare a intimatei la plata TVA-ului aferent remuneraţiei în sumă de 11.692,75 RON, datorată către A., soluţie motivată în mod greşit pe Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţii de Casaţie si Justiţie.

Contrar hotărârii apelate, Decizia nr. 48/2017 nu dezleagă chestiunea de drept a aplicabilităţii sau nu a normelor referitoare la TVA şi pentru cazul dreptului patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale reglementat de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, fiind obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., numai în ceea ce priveşte chestiunea de drept dezlegată, în sensul că art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal nu se aplică anumitor drepturi conexe ale artiştilor interpreţi şi executanţi, reglementate de art. 98 alin. (1) lit. g)1 şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Întrucât nu există o decizie similară, pronunţată în baza art. 519 - 521 C. proc. civ., şi în ceea ce priveşte dreptul de autor de comunicare publică a operelor muzicale, instanţa de apel a încălcat art. 521 alin. (3) C. proc. civ., aplicând prin analogie Decizia nr. 48/2017 şi altor drepturi patrimoniale decât cele cu privire la care a fost dezlegata chestiunea de drept.

Recurenta a susţinut, totodată, că aplicarea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi, fără ca instanţa de apel să realizeze propria interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal în privinţa dreptului de autor de comunicare publică a operelor muzicale, este de natură să încalce dispoziţiile art. 10 C. civ., care interzice analogia.

Raportându-se la Decizia nr. 48/2017 şi la prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a dat o interpretare prea restrânsă art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal atunci când a stabilit că acestea nu se aplică în cazul autorizării folosinţei dreptului patrimonial de autor de comunicare publică a operelor muzicale.

Din considerentele Deciziei nr. 48/2017 rezultă neîndoielnic motivul pentru care s-a reţinut că nu intră în sfera operaţiunilor impozabile în scopuri de TVA colectarea remuneraţiilor pentru cele două categorii de drepturi conexe reglementate, anume acela că pentru cele două drepturi conexe nu există un drept de a autoriza sau de a interzice folosinţa drepturilor, ci doar un drept la o remunerare echitabilă. În condiţiile în care, în absenţa dreptului de autorizare, nu are loc o transmitere a folosinţei drepturilor conexe, sumele datorate în acele situaţii sunt în fapt şi în drept despăgubiri, şi nu remuneraţii datorate în schimbul autorizării (transmiterii folosinţei drepturilor).

Prin derogare de la prevederile art. 126 şi art. 129, prin dispoziţiile exprese ale art. 137 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal se statuează ca nu exista o prestare de serviciu si nu se datorează TVA in cazul despăgubirilor (daunelor interesase) stabilite prin hotărâre judecătoreasca.

Cu totul alta este situaţia dedusă judecăţii în speţă, deoarece există un drept de autorizare, reglementat în mod expres de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996. În temeiul şi in exercitarea acestui drept a fost încheiată între părţi şi autorizaţia licenţă neexclusivă care a permis intimatei folosinţa neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, în limitele autorizaţiei acordate.

Recurenta a făcut referire şi la proiectul de hotărâre de guvern publicat pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice (punctele 88 şi 89) privind modificarea Normelor de aplicare a Codul fiscal, prin care se specifică în mod expres faptul că intra în sfera operaţiunilor impozabile în scopuri de TVA remuneraţiile pe care le colectează organismele de gestiune colectivă, cu excepţia remuneraţiei compensatorii pentru copie privată.

S-a susţinut, în acelaşi timp, că decizia de apel încalcă principiul neutralităţii fiscale care reglementează impozitele indirecte, aşa cum este cazul TVA-ului.

Recursul declarat de pârâta B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., după cum urmează:

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 6, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a confirmat în mod eronat aprecierea primei instanţe privind încadrarea spectacolului în discuţie la pct. A.7. din Metodologia stabilită prin decizia civilă nr. 139A/2011, publicată în baza deciziei ORDA nr. 203/2011, respectiv drept concert rock, pop, jazz, şi nu ca spectacol cu caracter festiv.

Spectacolul respectiv nu a constituit un prilej de sărbătorire a interpretului D. pentru activitatea sa artistică şi nici un prilej de pur divertisment, ci, aşa cum şi titlul o arată - "Scrisoare din Basarabia" -, acest spectacol susţinut de D. şi invitaţii săi a fost destinat promovării valorilor culturale româneşti din Basarabia.

Astfel, data organizării spectacolului ce face obiectul prezentului litigiu a fost aleasă întocmai pentru a celebra naşterea poetului Andrei Mureşanu, unul dintre fruntaşii Revoluţiei române de la 1848, autorul poemului "Deşteaptă-te, române!", devenit după 1989 imnul naţional al României.

Recurenta a mai precizat că prin încheierea din data de 09.11.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, s-a dispus dizolvarea de drept a B. şi intrarea în lichidare a pârâtei, motiv pentru care se impune suspendarea de drept a prezentei cauze în conformitate cu dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel ce viza cererea reconvenţională asupra căreia prima instanţă a apreciat greşit că pârâta nu a indicat niciun motiv de nulitate absolută sau relativă pe care să se fi întemeiat solicitarea de anulare a autorizaţiei licenţă neexclusivă.

În acest sens, recurenta a arătat că prin cererea reconvenţională s-a menţionat că actul a cărui anulare o solicită a fost încheiat cu viciu de consimţământ, deoarece inspectorul de teren E., din cadrul Inspectoratului Bucureşti al reclamantei pârâte A., a solicitat achitarea remuneraţiei minime pentru concerte rock, pop, jazz, cu menţiunea că este de specialitate şi cunoaşte că această remuneraţie este acoperitoare pentru spectacol, fără ca ulterior să fie necesar a achita suplimentar alte sume.

Deşi a învederat auspiciile sub care s-a încheiat între pârâtă şi A. prin inspectorul din cadrul Inspectoratului Bucureşti al pârâtei, autorizaţia neexclusivă nr. x/13.11.2012 a utilizării operelor muzicale în concerte, spectacole, ori manifestări artistice, tribunalul a concluzionat că pârâta nu a invocat motive de nulitate în susţinerea cererii reconvenţionale, fără a le permite să le probeze pe cele invocate sau fără a verifica sub o altă formă incidenţa în cauză a unui viciu de consimţământ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2018, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 22.02.2019, faţă de motivele de recurs formulate de către reclamanta A., s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare:

1) Titularii de drepturi asupra operelor muzicale realizează o prestare de servicii în sensul art. 24 alin. (1) şi al art. 25 lit. a) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (Directiva TVA) către organizatorii de spectacole de la care organismele de gestiune colectivă, pe baza unei autorizaţii - licenţă neexclusivă -, percep în nume propriu, dar pe seama acestor titulari, remuneraţii pentru comunicarea publică a operelor muzicale?

2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, atunci când percep remuneraţii de la organizatorii de spectacole pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, organismele de gestiune colectivă acţionează în calitate de persoane impozabile în sensul articolului 28 din Directiva TVA şi sunt obligate să emită facturi cu TVA către respectivii organizatori de spectacole, iar atunci când li se distribuie remuneraţii, autorii şi ceilalţi titulari de drepturi de autor de opere muzicale, la rândul lor, trebuie să emită facturi cu TVA către organismul de gestiune colectivă?

În temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecăţii recursurilor până la primirea hotărârii preliminare.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-501/19 asupra trimiterii preliminare adresate de instanţa din România, prin hotărârea din 21 ianuarie 2021.

Recurenta-reclamantă, prin cererea formulată la data de 22.01.2021, a solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii; în acest scop, s-a fixat termen în şedinţa publică de azi, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, înainte de începerea dezbateri asupra recursurilor formulate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. A., se constată că este fondat şi va fi admis, ca efect al pronunţării de către CJUE a deciziei preliminare evocate.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut aplicarea prin analogie a raţionamentului dezvoltat în Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 98 alin. (1) lit. g)1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, s-a statuat că nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora.

Instanţa de apel a considerat că, din perspectiva legislaţiei fiscale, nici organismul de gestiune colectivă din prezenta cauză nu desfăşoară o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, cu toate că nu este vorba despre aceleaşi drepturi patrimoniale ca cele din cauza în care s-a pronunţat hotărârea prealabilă menţionată.

Drept urmare, invocând drept motiv de ordine publică aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi, apelul pârâtei a fost admis, iar sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării din cuprinsul obligaţiei stabilite de tribunal în sarcina pârâtei, a sumei corespunzătoare TVA, aplicată la remuneraţiile restante datorate şi la a căror plată a fost obligată.

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. a criticat, în esenţă, aplicarea în cauză a deciziei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi timp, a susţinut că, spre deosebire de operaţiunile desfăşurate de organismul de gestiune colectivă care gestionează colectiv drepturile conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora, colectarea de către A. a remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică în spectacole a operelor muzicale reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Criticile formulate sunt fondate.

Dispoziţiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aplicabilă ratione temporis pretenţiilor reclamantei vizând anul 2012) reflectă în dreptul naţional conţinutul Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii în dreptul intern.

Din acest punct de vedere, este relevantă interpretarea dată acestei directive de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care, în prezenta cauză, s-a adresat instanţei europene o întrebare preliminară în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale şi, în funcţie de răspuns, o întrebare în legătură cu calitatea de persoană impozabilă a reclamantei.

Prin hotărârea pronunţată la data de 21.01.2021 în cauza C-501/19, CJUE a statuat următoarele:

1) Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligaţi să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestaţia furnizată în temeiul remuneraţiilor primite.

Întrucât dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern şi corespund prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanţele anterior citate din decizia preliminară.

Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeaşi Directivă - transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza consumatorului final.

Faţă de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, urmează a fi înlăturat argumentul instanţei de apel privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În consecinţă, în aplicarea art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru a se proceda la aplicarea la speţă a celor statuate de CJUE în cauza C-501/19.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta-reclamantă B., prin lichidator C., Înalta Curte constată următoarele:

Critica vizând natura spectacolului în considerarea căruia au fost formulate în cauză pretenţiile reclamantei a fost întemeiată în drept de către recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă din dezvoltarea sa nu rezultă incidenţa acestui caz de casare.

Astfel, recurenta a criticat, cu finalitatea stabilirii unei remuneraţii mai mici cuvenite autorilor de opere muzicale, încadrarea spectacolului "Scrisoare din Basarabia", desfăşurat în data de 16.11.2012, la Sala Palatului din Bucureşti, în categoria concertelor rock, pop, jazz, susţinând că spectacolul a avut un caracter festiv, iar calificarea drept concert de interpret, cu interpreţi invitaţi, relevă un motiv străin de natura cauzei.

Cât priveşte cazul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488, acesta se referă la inserarea în cuprinsul deciziei numai a unor motive străine de natura cauzei, ceea ce înseamnă că eventuala expunere a unui asemenea considerent într-un raţionament care dezvoltă, totuşi, argumentele relevante pentru soluţia pronunţată, nu este suficient pentru a face aplicabil acest motiv de recurs.

Motivul de apel referitoare la aplicarea Metodologiei privind remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, pe care s-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii de către reclamanta A., presupunea stabilirea naturii spectacolului în discuţie, cu scopul încadrării în categoria de manifestări artistice, din Metodologie, pretinsă de către pârâtă, respectiv cele cu caracter festiv, cu consecinţa calculării remuneraţiei corespunzătoare acesteia.

În acest context, niciunul dintre considerentele expuse în legătură cu specificul spectacolului nu poate fi socotit ca fiind străin de natura cauzei, în condiţiile în care relevă, în virtutea efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C. proc. civ., o statuare proprie a instanţei în fapt şi în drept în ceea ce priveşte aplicarea Metodologiei.

În schimb, se poate considera că motivul de recurs în discuţie vizează chiar modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, din perspectiva identificării faptelor relevante ce trebuie probate de părţi şi analizate ca atare, precum şi a mijloacelor de probă adecvate, în contextul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii formulate.

La lit. A) (Concerte şi spectacole cu caracter muzical) din Metodologia privind remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice, a cărei formă finală a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 420 din 16 iunie 2011, în baza Deciziei Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 203/27.05.2011, se menţionează, printre altele, concertele rock, pop, jazz, etc. (pct. 7), pentru care se datorează o remuneraţie de 7%, cu o remuneraţie minimă de 1000 RON/concert, dar şi concertele, spectacolele sau manifestările artistice cu caracter festiv (pct. 10), pentru care autorilor li se cuvine o remuneraţie de 3%, minimum 50 RON/concert.

Este de subliniat faptul că, în măsura în care se confirmă aprecierea instanţei de apel în sensul că spectacolul în discuţie nu se încadrează în categoria de manifestări artistice cu caracter festiv, urmează a se menţine încadrarea în categoria celor de la pct. 7, menţionată în autorizaţia licenţă neexclusivă încheiată cu organismul de gestiune colectivă, deoarece instanţa de recurs nu a fost învestită cu verificarea altei categorii dintre cele prevăzute de Metodologie la lit. A), în) afară de cea de la pct. 10.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că Metodologia nu indică un reper specific pentru definirea concertelor şi spectacolelor cu caracter festiv şi nici nu exemplifică manifestările ce intră în această categorie, cum s-a procedat în alte cazuri (cum ar fi cel al manifestărilor sportive pe fond muzical, de la pct. B.3), astfel încât este corectă raportarea instanţei de apel la înţelesul obişnuit al termenului "festiv", potrivit definiţiei acceptate la nivel academic, care scoate în evidenţă ideea de sărbătorire, de celebrare sau cadrul solemn în care evenimentul se desfăşoară.

Aşadar, caracterul festiv al evenimentului reprezintă un criteriu în sine pentru încadrarea sa într-o anumită categorie, în scopul calculării remuneraţiei aferente, iar calificarea drept eveniment festiv nu poate rezulta doar din tema spectacolului, iar un subiect de inspiraţie naţională, cu un repertoriu de folclor naţional sau de muzică patriotică, nu asigură în sine caracterul festiv.

Calificarea trebuie să se bazeze pe identificarea intenţiei organizatorului spectacolului în ce priveşte punerea în aplicare a unui anumit proiect cultural-artistic, intenţie relevată, după cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, prin probele referitoare la conceperea, anunţarea şi promovarea spectacolului, precum şi la repertoriul interpretat.

Astfel, intenţia de organizare a unui spectacol muzical consacrat celebrării unui eveniment, personaj de seamă etc., adică a unei manifestări cu caracter festiv trebuie să reiasă în mod neechivoc nu numai din tema aleasă, dar şi din conţinutul concret şi, nu în ultimul rând, din modul efectiv în care organizatorul a prezentat în mod public evenimentul, pentru informarea corectă a persoanelor interesate şi ale căror aşteptări nu ar putea fi înşelate prin indicaţii eronate ori incomplete.

Drept urmare, în mod corect s-a raportat instanţa de apel nu numai la tema, dar şi la afişul spectacolului, precum şi la play-list, din moment ce un spectacol în care este anunţat un anume artist şi care interpretează toate melodiile din spectacol, singur şi, într-o mică măsură, în duet, fără ca evenimentul să aibă ca scop sărbătorirea chiar a acelui artist, indică publicului faptul - constatat ca atare de către instanţa de apel - că este vorba despre un concert al respectivului interpret. Repertoriul tematic, potrivit subiectului anunţat, este doar o adecvare corespunzătoare la tema aleasă, publicul aşteptându-se la interpretarea anumitor melodii într-un anumit gen muzical.

În absenţa altor indicii furnizate de către organizator în legătură cu spectacolul, precum cele arătate în decizia de apel, nu este de aşteptat, în mod rezonabil, ca publicul să ştie sau să facă legătura între eveniment şi celebrarea naşterii unui poet. De altfel, recurenta, afirmând această legătură, nici măcar nu a indicat şi dovedit că versurile melodiilor interpretate au aparţinut acelui poet sau că, în decursul spectacolului, s-a făcut referire la acesta din urmă.

În consecinţă, instanţa de apel a stabilit în mod corect obiectul probei, anume ce fapte sau împrejurări trebuiau dovedite pentru încadrarea spectacolului în categoria manifestărilor prevăzute la lit. A) pct. 10 din Metodologie, precum şi mijloacele de probă adecvate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, aceasta nu poate fi cenzurată în etapa procesuală a recursului, deoarece atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise verificării nelegalităţii deciziei recurate, în raport de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi a netemeiniciei acesteia. Din acest motiv, nu pot fi reevaluate elementele reţinute de către instanţa de apel, din probele administrate, ca relevante pentru situaţia de fapt conturată în cauză.

Faţă de toate considerentele expuse, urmează a fi respinsă critica recurentei pe aspectul modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale, Înalta Curte constată că, deşi recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile pe acest aspect nu conţin vreo critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată ca atare din perspectiva vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel, evocând fondul, a menţinut soluţia de respingere a cererii reconvenţionale având ca obiect anularea autorizaţiei licenţă neexclusivă emise de reclamantă la data de 13.11.2012, faţă de netemeinicia susţinerilor referitoare la încadrarea spectacolului în discuţie în categoria celor cu caracter festiv şi faţă de împrejurarea că nu este vorba despre o eroare în care pârâta s-ar fi aflat la momentul solicitării şi obţinerii autorizaţiei licenţă neexclusivă pentru acel concert.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de apel ce viza cererea reconvenţională şi prin care s-a criticat aprecierea primei instanţe conform căreia pârâta nu ar fi indicat vreun motiv de nulitate absolută sau relativă pe care să se fi întemeiat solicitarea de anulare a autorizaţiei licenţă neexclusivă.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a arătat motivele pentru care a înlăturat susţinerile apelantei -pârâte în legătură cu soluţionarea cererii reconvenţionale de către prima instanţă şi chiar a indicat posibilul viciu de consimţământ decelabil din motivarea cererii reconvenţionale, Înalta Curte constată că susţinerile din recurs relevă o critică formală a deciziei recurate, din moment ce nu se face vreo referire şi nu sunt combătute argumentele instanţei.

Simpla infirmare a dispoziţiei instanţei, fără vreo referire la argumentele acesteia, nu reprezintă critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţinerile pe acest aspect urmând a fi, în consecinţă, înlăturate.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta-reclamantă B., pe temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. A. împotriva deciziei nr. 963A din 1 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta-reclamantă B., prin lichidator C. împotriva deciziei nr. 963A din 1 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.