Tort claim for unlawful EAW arrest fails under mutual recognition; moral damages denied

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12.04.2019, pe rolul Tribunalului Vaslui, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale în echivalent în RON, calculată la data plăţii efective, pentru privarea nelegală de libertate în perioada 08.05.2018-23.05.2018; precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 88 din 28.01.2020 pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel A..

Prin decizia nr. 382 din 10 septembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 88 din 28.01.2020, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, sentinţă pe care o păstrează.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., care, după prezentarea istoricului speţei şi a situaţiei de fapt, a arătat că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul, motivând faptul că în procedura mandatului european de arestare, autorităţile române nu aveau competenţa de a verifica temeinicia soluţiei dispuse de autoritatea judiciară emitentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi nici asupra oportunităţii mandatului european de arestare şi considerând că nu există întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale.

Apreciază că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi art. 1347 C. civ. şi disp. art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004, actualizată, motivul de recurs încadrându-se în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Susţine recurentul că, deşi a arătat Curţii de Apel Iaşi faptul că la momentul pretinselor fapte pentru care s-a emis mandatul european de arestare era pe teritoriul elveţian, fiind încarcerat, şi că se impunea emiterea unei adrese de cazier pentru Elveţia pentru a fi efectuate verificări în acest sens, instanţa a ignorat aceste aspecte, deşi trebuia să facă verificări în acest sens şi să solicite informaţii sau garanţii suplimentare autorităţilor judiciare străine emitente, în conformitate cu disp. art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004.

Recurentul arată că prin sentinţa penală nr. 34/FCJI/2018 din 15.05.2018 s-a dispus predarea reclamantului, menţinându-se arestarea acestuia, deşi, audiat fiind de către judecătorul Curţii de Apel Iaşi, arătase că la momentul pretinselor fapte era arestat în Elveţia motiv pentru care, anterior, solicitase eliberarea unui cazier judiciar din Elveţia şi nu s-au efectuat verificările care se impuneau pentru ca reclamantul să nu fie privat de libertate în mod nelegal.

Apreciază că aceste verificări se impuneau în cauză, întrucât chiar în procedura executării unui mandat european de arestare trebuie respectate drepturile fundamentale ale omului inclusiv dreptul la libertate, precum şi dreptul la un proces echitabil, invocând în acest sens jurisprudenţa C.E.D.O. cum ar fi hotărârea din 7 iulie 1989, pronunţată în Cauza Soering împotriva Regatului Unit.

Cât priveşte ordonanţa prin care s-a decis neurmărirea penală în favoarea sa din data de 12.10.2018 pronunţată în dosarul cu nr. x/14/CD al Camerei Consiliului Tribunalului Districtual din Luxemburg, aceasta deşi intitulată ordonanţă, fiind pronunţată în complet de judecători reprezintă echivalentul unei hotărâri judecătoreşti, în cuprinsul căreia se statuează faptul că la momentul presupuselor fapte se afla în altă parte, astfel că, în mod evident arestarea sa a avut un caracter nelegal.

În atare condiţii, arestarea sa are un caracter nelegal, întrucât s-a decis, cu caracter definitiv, faptul că se afla în cu totul altă parte decât la locul faptelor pentru care era acuzat şi nu s-a făcut vinovat de săvârşirea acestora, motiv pentru care în mod just s-a decis neînceperea urmăririi penale împotriva sa.

Cât priveşte chestiunea vizând lipsa constatării caracterului nelegal al arestării precizează faptul că, atât timp cât nu se face vinovat de faptele pentru care a fost arestat prin ordonanţa Tribunalului din Luxemburg, pronunţându-se neînceperea urmăririi penale cu motivarea că la data presupuselor fapte era încarcerat în Elveţia, arestarea sa a fost lipsită de temei legal, existând o încălcare în sensul disp. art. 5 din CEDO.

Deoarece autorităţile române nu au făcut verificări şi nu au solicitat informaţii sau garanţii suplimentare autorităţilor judiciare străine emitente, au fost încălcate dispoziţiile art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004 şi astfel sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale conform disp. art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. civ.

Cât priveşte daunele morale pe care le solicită prin prezenta acţiune, arată că la momentul la care a fost reţinut şi arestat, având familie de întreţinut, era angajat cu forme legale, soţia reclamantului era bolnavă, fetiţa avea doar doi ani şi, ca urmare a faptului că a fost încarcerat, şi-a pierdut locul de muncă, fiindu-i astfel afectată atât viaţa sa, cât şi a familiei sale.

De asemenea i-a fost afectată imaginea atât în familie, cât şi în societate, astfel că, în conformitate cu disp. art. 5 alin. (5) din CEDO are dreptul la reparaţii - daune morale, prejudiciul moral suferit fiind estimat la suma de 100.000 euro.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurentul A., împotriva deciziei civile nr. 382/10.09.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2019, condiţiile atragerii răspunderii civile în sarcina Statului Român nefiind îndeplinite întrucât nu orice atingere adusă drepturilor personale nepatrimoniale, inclusiv a dreptului la libertate, atrage răspunderea statului pe teritoriul căruia persoana a fost lipsită de libertate.

Susţine că, în cauza dedusă judecăţii autoritatea judecătorească română chemată să execute un mandat european de arestare a hotărât asupra predării, dar nu s-a pronunţat cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acesteia, deci a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un stat membru al Uniunii Europene, se face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana va beneficia de toate garanţiile procesuale existente.

Astfel, apărările recurentului-reclamant în cadrul procedurii de emitere a mandatului european de arestare nu puteau fi verificate de Curtea de Apel Iaşi, în cadrul acestei proceduri fiind analizate doar îndeplinirea condiţiilor de formă necesare pentru emiterea mandatului european de arestare.

Prin urmare, nu poate fi reţinută vreo culpă a autorităţilor române cu privire la nerespectarea procedurii de executare a mandatului european de arestare, emis de autorităţile din Luxemburg pe numele reclamantului şi, în baza acestor considerente, opinează că instanţa de apel în mod corect a respins apelul ca nefondat şi a menţinut sentinţa civilă nr. 88/28.01.2020 a Tribunalului Vaslui prin care s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de recurent.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare:

Recurentul apreciază că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi art. 1347 C. civ. prin raportare la art. 5 din CEDO şi dispoziţiile art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004, motivul de recurs încadrându-se în cazul de casare a unei hotărâri în calea de atac a recursului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare, necontestată de reclamant, a fost expusă în cuprinsul hotărârii atacate, reţinându-se că împotriva reclamantului-apelant a fost emis la 4.05.2018 de către autorităţile din Luxemburg un mandat european de arestare pentru a fi cercetat pentru fapte presupus a fi fost săvârşite de reclamant în perioada octombrie 2013- aprilie 2014, la data de 8 mai 2018 reclamantul fiind reţinut de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, iar la 9 mai 2018 Curtea de Apel Iaşi dispunând arestarea provizorie a reclamantului în vederea predării acestuia autorităţilor emitente ale mandatului european de arestare.

În analizarea cererii formulate de autorităţile din Luxemburg, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că toate condiţiile privind predarea persoanei solicitate sunt îndeplinite, nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de executare, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare, în virtutea principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi a încrederii reciproce între autorităţile judiciare pe care se fundamentează instituţia mandatului european, în conformitate cu dispoziţiile art. 107 coroborat cu art. 103 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 302/2004.

Chiar dacă ulterior, la data de 1.06.2018, reclamantul a fost pus în libertate de judecătorul de instrucţie din Luxemburg, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, din analiza dispoziţiilor art. 103, 104 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că instanţa română nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv dacă se face vinovată sau nu de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competenţa să se pronunţe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuate de către autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare este obligată să refuze executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune; c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

De asemenea, conform aliniatului (2) al aceluiaşi articol, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în mai multe cazuri cum ar fi: a) în situaţia prevăzută la art. 97 alin. (2) din prezenta lege...(respectiv faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.);

b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;

d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;

e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;

h) când o autoritate judiciară română a decis fie renunţarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri;

i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată (...).

Or, în speţă, instanţa penală nu a constatat incidenţa niciunui motiv din cele enumerate anterior de a refuza executarea mandatului european de arestare.

În aceste condiţii, din examinarea dispoziţiilor art. 84, art. 99, art. 102, art. 103 şi art. 104 din Legea nr. 302/2004 privitoare la punerea în executare a mandatului european de arestare se constată că judecătorul român hotărăşte asupra arestării şi predării persoanei solicitate, numai după ce, potrivit legii, a verificat în prealabil dacă au fost respectate condiţiile de formă referitoare la emiterea mandatului, el neputându-se pronunţa cu privire la temeinicia urmăririi sau la oportunitatea arestării, decât cu atingerea principiului referitor la recunoaşterea hotărârilor penale, ceea ce nu este admisibil.

Un argument în plus în sensul justeţei acestei concluzii se regăseşte chiar în cuprinsul art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, conform căruia dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea.

De asemenea, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 104 pct. 12 din Legea nr. 302/2004, conform căruia, dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune solicitarea de informaţii sau garanţii suplimentare autorităţii judiciare emitente, amână cauza, stabilind un termen pentru primirea datelor solicitate.

Aşa cum au reţinut instanţele anterioare, la 15 mai 2018, în declaraţia dată în faţa instanţei penale, reclamantul a arătat că este de acord să fie predat autorităţii judiciare din Luxemburg, cu precizarea că nu renunţă la beneficiul regulii specialităţii, în sensul de a nu fi urmărit penal, condamnat sau privat de libertate pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa, la aceeaşi dată, Curtea de Apel Iaşi menţinând starea de arest şi dispunând predarea reclamantului către autoritatea solicitantă.

Această situaţie a angrenat incidenţa procedurii simplificate prevăzută de art. 104 alin. (3), (5) şi (6) din lege, conform căreia judecătorul aduce la cunoştinţa persoanei solicitate posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia, iar dacă persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător şi persoana solicitată, în cuprinsul căruia se va menţiona dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii.

În acest caz, dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţă, potrivit art. 109, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate.

Ca atare, în situaţia existenţei acordului de predare care, potrivit legii, are caracter irevocabil, instanţa penală nu era ţinută a verifica dacă în cauză se impune solicitarea de informaţii sau garanţii suplimentare autorităţii judiciare emitente (aspect care oricum era facultativ, aşa cum se deduce din înţelesul sintagmei dacă judecătorul apreciază că în cauză se impune din cuprinsul acestor dispoziţii), ci, doar de a verifica dacă există motivele de refuz al executării prevăzute la art. 99 din lege.

Cu privire la constituţionalitatea acestei proceduri, Curtea Constituţională a României, în cadrul Deciziei nr. 693/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 903 din 4 decembrie 2015, a reţinut că măsura arestării preventive dispusă în vederea predării către un stat membru al Uniunii Europene, constituie o măsură privativă de libertate temporară dispusă în acord cu art. 23 alin. (2) din Constituţia României, republicată, care satisface pe deplin exigenţele constituţionale prevăzute în art. 21 din acelaşi act normativ, partea având la îndemână toate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil (dreptul persoanei arestate de a fi informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare, de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu, de a fi asistată gratuit de către un interpret în cazul în care nu înţelege sau nu vorbeşte limba română ori dreptul de a formula contestaţie împotriva hotărârii referitoare la arestare etc.).

Pe cale de consecinţă, se poate concluziona că, faţă de prevederile din Legea nr. 302/2004 care definesc procedura mandatului european de arestare, în mod corect au apreciat instanţele anterioare că nu se poate reţine în sarcina autorităţilor române săvârşirea unei erori judiciare în privinţa reclamantului cu ocazia instrumentării procedurii executării mandatului european de arestare emis, pe numele său de către autorităţile judiciare din Luxemburg.

De asemenea, nu se poate aprecia că au fost încălcate nici dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul la libertate şi la siguranţă şi care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

După cum s-a arătat anterior, autorităţile judiciare române au dispus arestarea provizorie a reclamantului în vederea predării acestuia autorităţilor emitente ale mandatului european de arestare emis la 4.05.2018 de către autorităţile din Luxemburg, verificând existenţa condiţiilor formale, de procedură, necesare predării reclamantului autorităţilor din statul membru al Uniunii Europene, măsura dispusă încadrându-se la excepţiile prevăzute în mod expres la art. 5 alin. (1) lit. c) din CEDO.

Ca atare, în mod corect au apreciat instanţele anterioare că nu se poate reţine nelegalitatea arestării reclamantului pe teritoriul României anterior predării către autoritatea solicitantă din Luxemburg, Statul Român respectându-şi obligaţiile de stat membru al Uniunii Europene, instanţa penală solicitată neavând competenţa de a verifica temeinicia soluţiei dispuse de autoritatea judiciară privind emiterea mandatului european de arestare, astfel încât prejudiciul invocat nu este în legătură cu vreo faptă ilicită imputabilă pârâtului.

Cum existenţa faptei ilicite reprezintă una din condiţiile esenţiale pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală conform art. 1349 şi art. 1347 C. civ. prin raportare la art. 5 din CEDO, în mod corect s-a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în baza acestor texte legale pentru acoperirea prejudiciului pretins de către reclamant.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incident în speţă niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 382 din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 382 din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2021.