Apportionment of tort liability for loss of inheritance due to notarial negligence and victim's failure to meet succession option deadlines

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată, apărări şi alte cereri formulate în primă instanţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă la 24.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E. (notar public), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal, să constate nulitatea absolută şi să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F." - B.N.P.A., privind imobilul apartament şi garaj, situat în Bucureşti, b-dul. x, nr. 43, încheiat între pârâţii C., în calitate de vânzător, şi B., în calitate de cumpărător; să dispună obligarea pârâţilor C. şi E. la plata sumelor de 50.000 euro, c/val. ap. 9, situat în Bucureşti, 2.673,45 USD, soldul contului bancar x, deschis pe numele defunctei G., predecedată lui H., şi 3.441,99 RON, soldul contului x, deschis pe acelaşi nume la I. S.A. conform certificatului de moştenitor nr. x/30.09.2011; să dispună obligarea pârâtei E. la plata sumei de 50.000 euro daune morale; în subsidiar faţă de petitul 1, în cazul respingerii, să dispună obligarea pârâţilor C., D. şi E. la plata sumei de 210.000 euro, reprezentând c/val. imobilului vândut prin contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F." - B.N.P.A., cuantum înscris în conţinutul acestui contract.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1325 raportat la art. 1254 alin. (2), art. 1357 şi art. 1371 C. civ.

Prin cererea din 24.02.2017, reclamanta a invocat excepţia conexităţii prezentei cauze la dosarul nr. x/2012, aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.

Prin cererea precizatoare din 13.03.2017, reclamanta a arătat că, pe cale principală, solicită constatarea nulităţii absolute (şi nu anularea) şi desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F.".

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1325 raportat la art. 1254 alin. (2) C. civ., art. 105 alin. (1)-(2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale.

Prin cererea completatoare din 23.03.2017, reclamanta a solicitat, pe lângă obligarea, pe cale principală, a pârâtei E. la plata sumei de 50.000 euro daune morale, să i se acorde, în principal, în natură, cele două apartamente indicate în acţiune, locul de veci din Cimitirul Străuleşti II, figura 24 E, locul 42, soldul conturilor bancare cu sumele 2673,45 USD, 3441,99 RON şi 385,07 euro, menţionate în certificatul de moştenitor nr. x/17.11.2011; în subsidiar, acordarea c/valorii bunurilor fixe menţionate în cererea de chemare în judecată.

Prin cererea modificatoare din 03.04.2017, reclamanta a arătat că, în subsidiar faţă de capetele de cerere din acţiunea introductivă, în situaţia în care se va constata lisa oricărei culpe a pârâţilor C. şi D. în prezentul proces, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, solicită, pe cale principală, obligarea pârâtului C. la restituirea, în natură, către reclamantă a ap. nr. 9, situat în str. x; în subsidiar, obligarea aceluiaşi pârât împreună cu pârâta E., care rămâne să răspundă pentru culpă delictuală stabilită de instanţa penală, la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea apartamentului menţionat; pe cale principală, obligarea pârâtului C. la plata sumelor indicate în acţiune, reprezentând soldul celor două conturi deschise pe numele defunctei G.; în subsidiar faţă de capătul nr. 1 din acţiunea principală, obligarea pârâţilor C. şi D. la plata, către reclamantă, a sumei de 210.000 euro, reprezentând c/val. imobilului vândut prin contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de Biroul Notarial "F.".

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1345, 1347-1348, 1639 şi urm. C. civ.

La 14.04.2017, pârâtul B. şi numita J. (soţia pârâtului) au formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a pârâtului C..

Prin întâmpinare s-a solicitat anularea, ca netimbrată, a cererii introductive, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de constatare a nulităţii/anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de B.N.P. "F.".

Prin cererea de chemare în garanţie, formulată în subsidiar, s-a solicitat ca, în cazul admiterii cererii de desfiinţare a actului juridic enunţat mai sus, pârâtul vânzător C. să fie obligat la restituirea preţului achitat acestuia în temeiul actului juridic, actualizat cu dobânda legala.

Prin întâmpinare, pârâtul D. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâta E. a invocat aceleaşi excepţii în legătură cu acţiunea în despăgubiri, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare la acţiunea principală, pârâtul C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. Acelaşi pârât a formulat şi întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a susţinut că, urmare a neîndeplinirii condiţiilor pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, nu operează nici garanţia contra evicţiunii.

Prin cererea din 16.06.2017, reclamanta a chemat în judecată pe J. (soţia pârâtului B.), solicitând, în principal, restituirea, în natură, a ap. nr. 3 situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 43, sector 1 (cu garajul aferent acestui imobil); desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.10.2011. În aceeaşi cerere a mai menţionat că solicită obligarea pârâtului C. să restituie, în natură, ap. nr. 9 situat în Bucureşti, str. x; evacuarea pârâţilor din locuinţele deţinute nelegal; în subsidiar, în cazul respingerii petitului 1 din cerere, obligarea pârâţilor C., D. şi E. la plata sumei de 210.000 euro, reprezentând c/val imobilului vândut prin actul juridic sus-menţionat; în principal, obligarea pârâtului C. la plata sumelor de 2.673,45 USD, 3.441,99 RON şi 385,07 euro, reprezentând soldurile conturilor bancare la K. şi I.; obligarea pârâtei E. la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale.

La termenul din 19.06.2017, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 4881/19.06.2017, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 04.07.2017, sub nr. x/2017.

Judecata cauzei a fost suspendată în perioada 29.09.2017 - 29.06.2018, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2012, având, ca obiect, dezbaterea succesiunii defunctelor H. şi G..

Prin încheierea din 13.07.2018, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în privinţa cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de B.N.P.A. "F." şi excepţia lipsei calităţii procesuale active în privinţa cererii precizatoare din 13.03.2017, vizând acordarea, în natură, a bunurilor şi, în subsidiar, a contravalorii acestora, în virtutea anulării certificatelor de moştenitor emise de pe urma defunctelor G. şi H..

La termenul din 26.10.2018, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea formulată împotriva pârâtei E., întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în raport de sentinţa civilă nr. 5690/13.07.2017 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 651 A/21.02.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 2276/09.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâţii D., E. şi C., cu privire la capetele de cerere întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză; a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată din oficiu; a respins capătul de cerere, având, ca obiect, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de B.N.P.A. "F.", ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins capătul de cerere prin care se solicită acordarea, în natură, a bunurilor (iar, în subsidiar, contravaloarea acestor bunuri) către reclamantă, urmare a anulării certificatelor de moştenitor emise de pe urma defunctelor G. şi H., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins, în rest, acţiunea, ca nefondată; a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect, şi a respins cererea pârâţilor B. şi J. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe şi încheierii din 26.10.2018 a declarat apel reclamanta A., iar împotriva sentinţei a declarat apel şi pârâta E..

Prin decizia nr. 814 A/04.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul formulat de pârâta E.; a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 26.10.2018 şi a sentinţei; a schimbat, parţial, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi i-a obligat pe pârâţii D., C. şi E. să plătească, în solidar, reclamantei despăgubiri civile în sumă de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, precum şi pe pârâţii D. şi C. să plătească, în solidar, reclamantei despăgubiri civile în sumă de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii; a dispus obligarea pârâtei E. să plătească reclamantei daune morale în sumă de 1.000 euro, echivalent în RON la data plăţii; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a luat act că apelantele şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

I.1. În mod temeinic a constatat prima instanţă, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că, prin certificatul de calitate de moştenitor nr. 7/18.08.2011 eliberat de notar public E. (pârâtă în prezenta cauză), s-a stabilit, la pct. 1, că, la 05.07.2011, a decedat G., rămânând, ca moştenitoare de pe urma acesteia, H., postdecedată la 05.07.2011, în calitate de fiică, iar, la pct. 2, că, la 05.07.2011, a decedat H., rămânând, ca unic moştenitor, C. (pârât, de asemenea, în prezenta cauză), în calitate de văr de unchi predecedat, neexistând renunţători sau străini de succesiune prin neacceptare, conform art. 700 C. civ.

La baza emiterii acestui certificat au stat declaraţiile date de martorul D. (pârât în cauză), care, în privinţa moştenirii defunctei H., a arătat că:

"Am cunoscut-o (…) în anul 1994, fiind căsătorit cu ea timp de 15 ani. În urma căsătoriei noastre nu au rezultat copii. Înainte de căsătoria noastră defuncta nu a avut niciun copil. După despărţirea de mine defuncta nu s-a recăsătorit şi nu a avut copii. Menţionez că până la data decesului relaţiile noastre au fost bune, neexistând conflicte între noi. Din cunoştinţele mele singurul moştenitor al defunctei este vărul ei din Buzău, C.", precum şi de martorul L., care, în privinţa moştenirii aceleiaşi defuncte, a arătat că:

"Am cunoscut-o (…) în anul 1985, fiind colegi de facultate. De atunci şi până la decesul sus-numitei am fost în relaţii de prietenie, astfel că pot declara că defuncta a avut un singur soţ, pe numele D.. În urma căsătoriei lor nu au avut copii şi totodată defuncta neavând copii nici în afara căsătoriei, necăsătorindu-se după divorţ. Din cunoştinţele mele singurul moştenitor este vărul defunctei C.".

2. Ulterior, prin certificatul de moştenitor nr. x/21.09.2011 eliberat de notar public E., s-a stabilit, la pct. I, că, de pe urma defunctei G., au rămas următoarele bunuri: apartamentul nr. x situat în Municipiul Bucureşti, str. x, dobândit de către defunctă astfel - cota de 1/2 în timpul căsătoriei cu defunctul său soţ, M., prin cumpărare, cealaltă cotă de 1/2 prin partaj succesoral, în baza sentinţei civile nr. 11183/13.12.2001 pronunţate de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2001, precum şi moştenitor unic C., în calitate de nepot de frate predecedat, nefiind renunţători sau străini de succesiune prin neacceptare, iar, la pct. 2, că, de pe urma defunctei H., au rămas următoarele bunuri: apartamentul nr. x situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 43, precum şi moştenitor unic C..

Prin sentinţa civilă nr. 11183/13.12.2001 pronunţată în dosarul nr. x/2001, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta G. împotriva pârâtelor H. şi A. (reclamantă în cauza de faţă); a constatat deschisă succesiunea defunctului M., decedat la 10.09.2001, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, sector 6; a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma acestuia se compune din dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 1/2 din apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Aleea x, dobândit în timpul căsătoriei cu reclamanta, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.06.1991; a constatat că au calitatea de moştenitori reclamanta - soţie supravieţuitoare, cu o cotă succesorală de 1/4, şi pârâtele - fiice, cu o cotă succesorală de 3/4; a luat act de învoiala părţilor şi a consfinţit tranzacţia acestora cu privire la împărţeala bunurilor succesorale. În motivarea cererii, reclamanta arătase că prima pârâtă a rezultat din căsătoria defunctului cu aceasta şi cea de-a doua dintr-o căsătorie anterioară a defunctului.

3. Prin certificatul suplimentar de moştenitor nr. 11/30.09.2011 eliberat de notar public E. s-au inclus, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei G., şi, subsecvent, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei H., bunurile mobile, respectiv drepturile şi obligaţiile aferente contractelor încheiate cu bănci din România, fonduri de investiţii, case de pensii sau orice altă instituţie financiară sau deţinător de instrumente monetare, incluzând, fără limitare, toate drepturile şi obligaţiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum şi soldul tuturor conturilor şi depozitele la termen în RON şi valută, deschise pe numele defunctelor.

4. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de notar public N., pârâtul C., reprezentat de pârâtul D., a înstrăinat apartamentul nr. x situat în Bucureşti, B-dul x nr. 43, lui B., căsătorit cu J. (ambii pârâţi în cauză), în schimbul unui preţ de 210.000 euro. La rubrica "modul de dobândire" a fost indicat, printre altele, certificatul de moştenitor nr. x/21.09.2011.

5. În fine, prin certificatul de moştenitor nr. x/17.11.2011 eliberat de notar public O., s-a certificat că, în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei H., se includ, ca bunuri mobile proprii, drepturile şi obligaţiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum şi soldul unui cont, în sumă de 385,07 euro, şi, prin retransmitere de la defuncta G.: 1. drepturile şi obligaţiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum şi soldul unui cont, în sumă de 2.673,45 USD; 2. drepturile şi obligaţiile aferente contractelor încheiate cu banca, precum şi soldul unui cont, în sumă de 3.441,99 RON.

6. Prin cererea înregistrată la 17.09.2012, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2012, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând, în esenţă, anularea celor patru certificate de moştenitor, constatarea calităţii sale de moştenitor al celor două defuncte şi constatarea masei succesorale.

Prin sentinţa civilă nr. 5690/13.07.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2012, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins, ca tardivă, cererea reclamantei pârâte de repunere în termenul de opţiune succesorală; a admis excepţia prescripţiei dreptului de opţiune succesorală al aceleiaşi părţi, cu privire la succesiunea defunctelor; a constatat că reclamanta pârâtă este străină de succesiunea defunctelor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins, ca atare, acţiunea principală; a admis cererea reconvenţională şi conexă formulate de pârâtul reclamant C.; a constatat deschisă succesiunea defunctei G., decedată la 05.07.2011, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. x, sector 6; a constatat deschisă succesiunea defunctei H., decedată la 05.07.2011, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bd. x, şi a constatat că pârâtul reclamant C. are calitatea de moştenitor legal, cu vocaţie succesorală concretă la succesiunea celor două defuncte.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că repunerea în termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 C. civ. 1865, de prescripţie pentru opţiunea succesorală poate fi dispusă de instanţa de judecată în ipoteza în care se constată că succesibilul s-a aflat într-o situaţie care nu-i este imputabilă şi care a dus la pierderea lui; totuşi, succesibilul trebuie să ceară repunerea în termenul de opţiune succesorală în decurs de o lună de la încetarea cauzei care a determinat depăşirea termenului de prescripţie. Or, conform susţinerilor reclamantei, aceasta a aflat despre deces la 10.08.2012, însă acţiunea a fost introdusă abia la 17.09.2012. Motivele invocate de reclamantă, ca fiind justificative pentru neacceptarea succesiunii, au încetat odată cu aflarea despre deces. În acest sens, instanţa a reţinut că reclamanta nu a invocat starea sa de boală care să fi persistat şi după aflarea decesului şi care să o fi împiedicat, şi după acest moment, de a formula cererea de repunere în termen. De asemenea, motivul ascunderii, cu rea-credinţă, a decesului a încetat odată cu aflarea despre deces, aşa cum şi motivul privind îndrumările greşite date de către notar a încetat în momentul în care reclamanta a aflat despre decesul surorii sale vitrege şi a mamei acesteia. Într-adevăr, în ipoteza în care reclamanta ar fi fost citată la dezbaterea succesorală, aceasta ar fi aflat despre decesul celor două defuncte şi ar fi ştiut, astfel, despre dreptul său de acceptare a succesiunii. Or, deşi acest lucru nu s-a întâmplat la momentul dezbaterii succesorale, reclamanta a aflat de dreptul său de opţiune succesorală la data aflării de deces.

7. La 04.10.2012, A. a formulat şi plângere penală faţă de notarul public E., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 alin. (1) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa penală nr. 284 F/09.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, inculpaţii E. şi C. au fost achitaţi, iar inculpatul D. a fost condamnat la 8 luni închisoare cu amânarea pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 273 alin. (1) C. pen. (mărturie mincinoasă), acţiunea civilă exercitată de partea civilă A. fiind lăsată nesoluţionată.

Prin decizia nr. 235 A/23.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul D. şi partea civilă A.; a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată, respectiv, în ceea ce priveşte latura penală cu privire la inculpatul D. şi inculpata E., precum şi în ceea ce priveşte latura civilă şi, rejudecând, a condamnat-o pe inculpata E. la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din acelaşi cod; l-a achitat pe inculpatul D.; a anulat cele patru certificate eliberate în procedura succesorală, emise de B.N.P. O. şi E., şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În acest sens, în sarcina numitei E. s-a reţinut conduita infracţională când a emis certificatele de moştenitor, iar nu de calitate, fără a evalua riguros actele depuse, din care putea decela calitatea de moştenitor a părţii civile A., ceea ce se circumscrie unei infracţiuni din culpă, respectiv neglijenţei în serviciu, iar nu unei infracţiuni intenţionate, cum este abuzul în serviciu. Este cert că notarul a cunoscut conţinutul sentinţei civile despre care a făcut vorbire în actele emise. Este, de asemenea, cert că putea evalua calitatea de succesor a părţii civile, iar, în condiţiile evaluării corecte a acestui aspect, avea pârghiile legale pentru introducerea acesteia în procedura succesorală notarială, chiar după emiterea certificatului de calitate de moştenitor pentru inculpatul C., aspect dedus din normele procesuale în vigoare la acel moment. Cu toate acestea, condiţiile desfăşurării activităţii au împiedicat justa evaluare şi au condus la excluderea părţii civile din procedura succesorală, creând permisele vânzării ulterioare a apartamentului de către aparentul proprietar, inculpatul C., cu ajutorul fostului soţ al defunctei H., inculpatul D..

Referitor la infracţiunea de mărturie mincinoasă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, la 18.08.2011, cei doi inculpaţi au dat declaraţiile notariale şi, subsecvent, s-a emis certificatul de calitate de moştenitor nr. 7 din 18.08.2011. La acel moment, aceştia nu cunoşteau despre existenţa surorii consangvine, fapt aflat ulterior. După obţinerea certificatului de calitate, organul de cercetare ce investiga moartea violentă a mamei şi fiicei a remis inculpatului C. cheile apartamentului unde acesta, împreună cu inculpatul D., au găsit titlurile de proprietate, inclusiv sentinţa civilă nr. 11183/2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 6, ce au fost, ulterior, depuse în dosarul notarial.

Inculpatul C., audiat de Înalta Curte, a susţinut că s-a considerat singurul moştenitor şi nu a cunoscut despre existenţa părţii civile, deşi avea cu defunctele o relaţie de familie constantă. De asemenea, şi fostul soţ, D., sau martorii audiaţi, prieteni de familie, au susţinut că nu au ştiut despre existenţa surorii defunctei H. şi nu au observat-o pe aceasta la înmormântarea tatălui celor două. De altfel, chiar partea civilă, în declaraţiile sale, a susţinut că relaţiile cu familia tatălui său şi, implicit, cu sora sa erau distorsionate, aproape inexistente, ultima participare în familie având loc la decesul tatălui său, în 2001, motiv pentru care a aflat despre deschiderea succesiunilor surorii sale şi a mamei acesteia la 10.08.2012, după circa 1 an de la eliberarea certificatelor.

Înalta Curte, în urma analizei coroborate a declaraţiilor inculpaţilor şi ale martorilor audiaţi, a reţinut că momentul cert la care inculpaţii D. şi C. au cunoscut despre existenţa surorii defunctei H. este cel al identificării sentinţei civile, în care era menţionată partea civilă şi calitatea sa de soră consangvină cu defuncta H.. Ca urmare, inculpaţii au cunoscut despre existenţa acesteia ulterior audierii, în calitate de martori, în procedura notarială şi este, în aceste condiţii, imposibil de susţinut că au intenţionat să declare necorespunzător adevărului. Mai mult decât atât, după lecturarea sentinţei civile, cei doi inculpaţi D. şi C. au depus-o în dosarul notarial, urmând a fi evaluată de notarul ce nu a reţinut calitatea de moştenitor. Înalta Curte, văzând conţinutul sentinţei ce a constatat calitatea de moştenitor a părţii civile faţă de tatăl său, alături însă de sora sa consangvină şi mama acesteia din urmă, a reţinut că greutatea justei evaluări pentru cei doi inculpaţi rezidă şi din existenţa moştenirilor succesive ale mamei şi fiicei. După data citirii sentinţei civile, nu se mai poate susţine, nici faţă de inculpaţii D. şi C., existenţa unei erori invincibile. Aceste aspecte produc consecinţe faţă de inculpaţii D. şi C., care au săvârşit fapta fără forma de vinovăţie prevăzută de norma de incriminare, respectiv din culpă, iar nu cu intenţie. Notarul însă a neglijat ori omis din neatenţie existenţa moştenitorului legal. Cum ar fi soluţionat acesta problemele de drept legate de moştenirile succesive ori de existenţa nedemnităţii fiicei de a-şi moşteni mama sunt aspecte ce nu interesează cauza penală.

Cât priveşte infracţiunea de uz de fals, Înalta Curte a constatat că nu s-a dovedit că, la momentul folosirii înscrisurilor pentru a vinde imobilul, cei doi inculpaţi înţeleseseră, cert, calitatea de moştenitor legal a părţii civile. De altfel, chiar partea civilă susţine că demersurile sale de intrare în posesia moştenirii şi de a lua legătura cu cei doi inculpaţi sunt ulterioare vânzării apartamentului. Astfel cum s-a susţinut, a existat, în privinţa celor doi inculpaţi, o eroare relativă, o evaluare incorectă a realităţii, susţinută de conduita notarului, ce exclude intenţia ca formă de vinovăţie, ce s-a extins şi asupra actelor efectuate ulterior finalizării procedurii notariale. Nici la momentul vânzării nu se poate susţine că au cunoscut cert despre existenţa moştenitorului legal şi au intenţionat lezarea intereselor legitime ale acestuia prin vânzarea imobilului. Apartamentul a avut un preţ de vânzare de cca 20.000 euro, împărţit egal de inculpaţii D. şi C.. De altfel, este de reţinut intenţia inculpatului Verona de a remite părţii civile suma de cca 95.000 euro, aproape egală beneficiului obţinut din vânzarea apartamentului, în rate, ofertă declinată de partea civilă, după cum aceasta a susţinut, inclusiv, în declaraţia dată în faţa instanţei de apel.

Referitor la infracţiunea de înşelăciune, aceeaşi instanţă penală a stabilit, pe baza aceloraşi elemente, că nu se poate susţine existenţa intenţiei inducerii în eroare a cumpărătorului şi existenţa intenţiei de prejudiciere a părţii civile ori de lezare patrimonială a acesteia.

În fine, s-a mai constatat, expres, că:

"În ceea ce priveşte ambele teze ale art. 16 C. proc. pen.., (…) acestea nu exclud angajarea răspunderii civile a celor doi inculpaţi în cauze distincte având izvorul în constatarea calităţii de moştenitor, cum este cea aflată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti". De asemenea, s-a reţinut, în termeni expreşi, că:

"Acţiunea inculpatei notar public este generatoare de prejudicii morale faţă de parte civilă, aspect subliniat inclusiv în actul de sesizare, însă partea nu a solicitat, în procesul penal, o astfel de reparaţie".

II.1. În drept, Curtea a reţinut, referitor la apelul formulat de pârâtă, că, potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Calitatea procesuală activă presupune, deci, existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunii de faţă, care este una întemeiată pe răspunderea civilă delictuală (reglementată, în parte, de prevederile art. 998-1003 C. civ. 1865, în vigoare la data emiterii certificatului de calitate de moştenitor nr. 7/18.08.2011, a certificatului de moştenitor nr. x/21.09.2011 şi a certificatului suplimentar de moştenitor nr. 11/30.09.2011 de notar public E., conform art. 102 din Legea nr. 71/2011, şi, în parte, de dispoziţiile art. 1349-1395 din noul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2011 de notar public N. şi a emiterii certificatului suplimentar de moştenitor nr. 13/17.11.2011 de notar public O.), rezultă că legitimarea procesuală activă aparţine persoanei care pretinde că este victima unei fapte ilicite, această afirmaţie fiind suficientă din perspectiva condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile.

Cauza juridică a capetelor de cerere respinse, pe fond, de către prima instanţă nu este calitatea de moştenitor a intimatei reclamante, ci, din contră, pierderea acestei calităţi ca urmare, potrivit susţinerilor acesteia, a faptelor ilicite săvârşite de către intimaţii pârâţi.

Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la răspunderea solidară a notarului public pentru îmbogăţirea fără justă cauză este o critică lipsită de obiect (obiectul judecăţii în apel fiind reprezentat de soluţia atacată şi de considerentele acesteia), în condiţiile în care prima instanţă nu a admis un asemenea capăt de cerere.

Pe cale de consecinţă, apelul declarat de pârâtă este nefondat.

2. Referitor la apelul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.:

"Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite". În mod asemănător, art. 1365 C. civ. prevede că:

"Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Aplicând, în cauză, aceste dispoziţii legale, se constată că decizia nr. 235 A/23.06.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013 are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptelor celor trei inculpaţi (unul condamnat şi doi achitaţi), nu şi în privinţa vinovăţiei celor doi inculpaţi achitaţi.

În aceste coordonate, instanţa de apel a reţinut, direct pe baza deciziei penale, că intimata pârâtă E. (care a fost condamnată) a săvârşit o faptă ilicită din culpă, constând în aceea că a emis certificatele de moştenitor, iar nu de calitate, fără a evalua riguros actele depuse, din care putea decela calitatea de moştenitor a apelantei reclamante, iar intimaţii pârâţi C. şi D. (care au fost achitaţi) au săvârşit, la rândul lor, faptele ilicite de a continua procedura succesorală şi de a înstrăina un imobil succesoral după ce au descoperit, în apartamentul defunctei H., hotărârea judecătorească de partaj, moment după care nu s-au mai aflat într-o eroare invincibilă (ci, per a contrario, într-una culpabilă) cu privire la calitatea apelantei reclamante de succesibil.

Procedând la stabilirea, pe cale nemijlocită, a vinovăţiei celor doi autori ai faptelor ilicite reţinute de instanţa penală, Curtea a constatat că aceasta este culpa cu prevedere, întrucât făptuitorii au prevăzut rezultatul faptelor (emiterea unor certificate de moştenitor viciate, cel puţin procedural, sub aspectul necitării potenţialei moştenitoare, subsecvent, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în absenţa unui certificat de moştenitor asupra căruia să nu planeze nicio îndoială), dar nu l-au acceptat, socotind, fără temei, că el nu se va produce. Specific prevederii, în cazul culpei, este împrejurarea că, reflectând, în conştiinţa făptuitorului, un rezultat ce-i apare acestuia ca puţin probabil sau chiar imposibil de a se realiza, acesta nici nu-l va urmări şi nici nu-l va accepta sau dori.

3. Sub un alt aspect, instanţa de apel a pornit de la faptul că raţionamentul primei instanţe, precum şi apărările formulate de intimaţii pârâţi pun în discuţie una dintre regulile stabilite, pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, în aplicarea art. 998-999 C. civ. 1865 şi, ulterior, codificate, în prezent regăsindu-se în cuprinsul dispoziţiilor art. 1371 ("Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze") alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o".

Astfel, Tribunalul a respins acţiunea pe considerentul că, cu toată fapta ilicită a pârâtei E., reclamanta avea la dispoziţie un remediu legal efectiv pentru a-şi valorifica vocaţia succesorală şi că, numai în situaţia respingerii cererii de repunere în termen, formulată în termenul procedural, ar putea susţine legătura de cauzalitate directă dintre fapta pârâtei şi prejudiciul material, constând în pierderea şansei de a dobândi, prin succesiune, bunurile şi sumele de bani incluse în masa succesorală a surorii sale.

Totuşi, anterior, prima instanţă reţinuse în mod corect, în acord cu textul de lege citat, care se referă la ipoteza în care victima nu a evitat producerea prejudiciului, "deşi putea să o facă", că se poate susţine că deficienţele din procedura succesorală puteau fi combătute prin formularea unei cereri de repunere în termenul de opţiune succesorală şi de dezbatere a succesiunii numai în situaţia în care, în mod real, cererea de repunere în termenul de opţiune succesorală i-ar fi garantat reclamantei dezbaterea succesiunii şi recunoaşterea calităţii ei de moştenitor.

Or, nu există certitudinea că formularea de către reclamantă, în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în termenul legal de o lună, a cererii de repunere în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală ar fi condus la admiterea acesteia.

Din contră, după cum s-a stabilit în practica judecătorească şi în literatura de specialitate, ceea ce interesează, din punctul de vedere al începutului prescripţiei dreptului de opţiune, este data decesului celui care lasă moştenirea. Termenul de prescripţie începe să curgă de la acest moment, chiar dacă succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea. Pe de altă parte, întrucât termenul de 6 luni este calificat de lege ca fiind un termen de prescripţie, sunt aplicabile, în această materie, prevederile art. 12, 16 şi 19 din Decretul nr. 167/1958.

Repunerea în termen este un mijloc juridic prin care instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune judecarea sau rezolvarea unei acţiuni, atunci când constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul legal de prescripţie a fost depăşit. Prin "cauze temeinic justificate" trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul de forţă majoră, sunt exclusive de culpă. Astfel, în mod constant, s-a decis că nu poate fi acordată când titularul dreptului era în măsură să înlăture cauza ce l-a împiedicat să introducă, în termen, acţiunea, dar nu a făcut-o din culpa sa. Repunerea în termenul de prescripţie vizează, deci, piedici relative, iar nu absolute, ca în cazul forţei majore, în sensul că împrejurarea de fapt respectivă are caracter de piedică în exercitarea dreptului şi pentru cei care s-ar afla într-o situaţie asemănătoare şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului.

Motivele invocate de apelanta reclamantă, pentru repunerea în termenul de opţiune succesorală, nu întrunesc însă cerinţa prevăzută de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, pentru că nemenţinerea unor relaţii fireşti cu sora sa, care i-ar fi permis să ia cunoştinţă, în timp util, de decesul acesteia, nu constituie o împrejurare străină de orice culpă a sa. Nici omisiunea intimatei pârâte E. de a o cita şi nici cea a intimaţilor pârâţi C. şi D. de a atrage atenţia notarului public asupra chestiunii observate după lecturarea hotărârii de partaj nu prezintă relevanţă sub acest aspect, câtă vreme nu au constat într-o efectivă ascundere a decesului în frauda intereselor potenţialei moştenitoare, singura situaţie care ar fi constituit o piedică neimputabilă în exercitarea de către aceasta a dreptului de opţiune succesorală în termenul stabilit de art. 700 C. civ.. În fine, nici bolile la care a făcut referire (hepatită cronică, al cărei tratament i-a produs, în perioada 2010 - septembrie 2011, cefalee x, astenie, stare depresivă, după întreruperea tratamentului, în perioada decembrie 2011 - mai 2012, continuând să manifeste astenie fizică, cefalee x, stare depresivă şi uşoară confuzie) nu sunt dintre acelea care să o împiedice să ia cunoştinţă de decesul surorii sale şi să facă demersuri în vederea dezbaterii succesorale, cu atât mai mult cu cât, chiar pe fondul aceloraşi probleme (probate prin adeverinţa nr. x/03.06.2014 eliberată de P.), a aflat de deces (la 10.08.2012) şi a început, la scurt timp, să formuleze cereri pentru obţinerea înscrisurilor necesare în vederea recuperării moştenirii.

Prin urmare, este greu de presupus că, în dosarul nr. x/2012, cererea de repunere în termen, dacă nu ar fi fost depusă tardiv, ar fi fost soluţionată, pe fond, într-un mod favorabil apelantei reclamante şi, astfel, prejudiciul constând în pierderea calităţii de moştenitor ar fi fost evitat de către aceasta.

4. Curtea a reţinut incidenţa aceleiaşi reguli, stabilite pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 998-999 C. civ. 1865, şi, ulterior, codificate, în prezent regăsindu-se în cuprinsul dispoziţiilor art. 1371 ("Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze") alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o", dintr-o altă perspectivă, şi anume aceea a pluralităţii de cauze.

Astfel, pierderea de către apelanta reclamantă a calităţii de moştenitoare a surorii sale, H., (prejudiciul) este consecinţa mai multor fapte (inacţiuni) concurente: în primul rând, propria pasivitate de a accepta succesiunea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ., în contextul nemenţinerii unor relaţii fireşti cu sora sa, care i-ar fi permis să ia cunoştinţă, în timp util, de decesul acesteia; în al doilea rând, omisiunea intimaţilor pârâţi C. şi D. - direct interesaţi sub aspect patrimonial şi cărora le profită această scăpare - de a atrage atenţia notarului public asupra chestiunii observate după lecturarea hotărârii de partaj, aceea a existenţei unei surori consangvine a defunctei, aspect de natură să dea naştere unor îndoieli în conştiinţa acestora, mai ales că dăduseră nişte declaraţii contrare, producătoare de consecinţe juridice; în al treilea rând, neglijenţa în serviciu a notarului public, care nici nu a observat existenţa succesibilului, nefăcând legătura, atunci când a stabilit masa succesorală a defunctei G., dintre existenţa unui copil dintr-o altă căsătorie a defunctului M. şi existenţa unei surori consangvine a celeilalte defuncte, H..

Dacă, în materia repunerii în termen, culpa persoanei care înţelege să se prevaleze de aceasta conduce întotdeauna, prin concept, la respingerea cererii (culpa altor persoane fiind, astfel, indiferentă), în schimb, în materia răspunderii civile delictuale, culpa victimei nu produce aceeaşi consecinţă, ci aceasta va putea obţine repararea prejudiciului de la celelalte persoane, însă numai în parte, corespunzător cu vinovăţia lor.

În condiţiile expuse, instanţa de apel a stabilit în ce măsură fiecare dintre părţile implicate este vinovată de producerea prejudiciului.

În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că cele mai multe succesiuni se dezbat după expirarea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii, astfel că necitarea unui moştenitor care nu a făcut, anterior, niciun act de acceptare, expres sau tacit, constituie o chestiune ce ţine mai mult de formalism (fie cererea de constatare a nulităţii certificatului de moştenitor se va respinge pentru lipsa calităţii procesuale active, fie se va admite, însă, subsecvent constatării nulităţii, dezbaterea moştenirii va avea loc tot fără moştenitorul neacceptant). Pierderea calităţii de moştenitor nu poate fi imputată decât succesibilului care nu şi-a exercitat, în termen, dreptul de opţiune succesorală. Astfel, cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moştenirii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea apreciază că nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine. Prin urmare, succesibilul are dreptul de a alege - numit drept de opţiune succesorală - între consolidarea titlului de moştenitor, prin acceptarea moştenirii, şi desfiinţarea acelui titlu, prin neacceptare. Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat, potrivit art. 700 C. civ., într-un termen de 6 luni calculat de la data deschiderii succesiunii. În cazul în care succesibilul nu îşi exercită, în termen, acest drept, el este considerat străin de moştenire, prin neacceptare.

Este de remarcat însă faptul că citarea moştenitorului nu are rolul de a-l informa despre deces şi, implicit, despre posibilitatea de a accepta moştenirea. Din contră, potrivit principiilor generale, citarea este un aspect al exercitării dreptului de apărare.

În cazurile, mai puţin numeroase, în care dezbaterea succesiunii are loc anterior împlinirii termenului de 6 luni de la deschiderea moştenirii, citarea are, prin forţa împrejurărilor, şi acest efect secundar al informării succesibililor. De aceea, vătămarea care rezultă din necitare (privit ca fapt ilicit, în speţă, reţinut ca având caracter penal) nu constă doar în întocmirea unor acte notariale anulabile (pentru încălcarea dreptului la apărare), ci şi în lipsirea succesibilului de şansa de a accepta moştenirea în termenul legal.

În acest context, Curtea a reţinut contribuţia preponderentă a apelantei reclamante la producerea prejudiciului constând în pierderea titlului de moştenitor, pe care a apreciat-o ca fiind, din întreg patrimoniul defunctei H., tot ce depăşeşte suma de 50.000 euro. De altfel, dacă succesiunea ar fi fost dezbătută după 6 luni de la decesul surorii sale şi a mamei acesteia, ar fi suportat singură întregul prejudiciu.

Subsecvent, pentru a stabili în ce măsură este chemat să răspundă fiecare dintre cei trei intimaţi pârâţi, trebuie avute în vedere regulile, în prezent, codificate prin art. 1370 şi, respectiv, art. 1383 C. civ.

Astfel, conform art. 1370 C. civ.:

"Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă", iar, potrivit art. 1383 C. civ.:

"Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului".

Aplicând, în cauză, aceste reguli din materia răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că prejudiciul a fost cauzat prin inacţiunile lor succesive, în contextul eliberării certificatului de moştenitor nr. x/21.09.2011, astfel cum au fost indicate anterior.

Pe de altă parte, vinovăţia, în forma culpei, este de două feluri: a) imprudenţa, când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce; b) neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Prezenţa, mai activă sau mai puţin activă, a factorului conştiinţă şi capacitatea, mai mare sau mai mică, de prefigurare a faptei şi a rezultatelor ei dau un grad mai mare sau mai mic de gravitate vinovăţiei însăşi. Pe scara gravităţii, imprudenţa se situează pe o treaptă mai înaltă decât simpla neglijenţă.

Or, intimata pârâtă E. a săvârşit fapta proprie din neglijenţă (neavând deloc, dar culpabil, reprezentarea existenţei unui alt potenţial moştenitor), astfel că va răspunde, în baza art. 998-999 C. civ. 1865, în limita unei sume de 25.000 euro, iar intimaţii pârâţi au săvârşit faptele proprii, distincte de cea a intimatei pârâte, din imprudenţă (adică având reprezentarea existenţei unei surori a defunctei H., dar socotind, fără temei, că poate există raţiuni pentru care legea o exclude de la succesiune, lăsând soarta acestei chestiuni în mâna notarului public), astfel că vor răspunde, în baza art. 998-999 C. civ. 1865, în limita unei sume de 50.000 euro. În temeiul art. 1003 C. civ. 1865, pentru suma de 25.000 euro răspund solidar toţi cei trei intimaţi pârâţi, iar, pentru diferenţa de la 25.000 euro până la 50.000 euro, vor răspunde solidar numai ultimii doi intimaţi pârâţi.

Valorile ocrotite de legea penală pot conduce la incriminarea şi sancţionarea unei fapte săvârşite din culpă, chiar în cea mai uşoară formă, şi la nesancţionarea unei alte fapte, dacă nu a fost săvârşită cu intenţie, astfel cum este şi situaţia părţilor din prezenta cauză. Răspunderea civilă operează în schimb, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, ceea ce înseamnă că pot răspunde şi cei doi intimaţi pârâţi, care au fost achitaţi în procesul penal, reţinându-se că faptele lor nu au fost săvârşite cu intenţie.

5. Din prevederile art. 253 C. civ. rezultă că sunt reglementate atât posibilitatea reparării patrimoniale a prejudiciului nepatrimonial, cât şi mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.

Este adevărat, în ceea ce priveşte proba elementelor răspunderii civile delictuale, că, potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în faţa justiţiei), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu. Cu toate acestea, în legătură cu dovedirea existenţei prejudiciului moral, instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a pus aceeaşi problemă, a reţinut că acesta se deduce din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În plus, consecinţele, în plan psihic, ale unui eveniment exterior - mai ales când, între părţile implicate, nu există o relaţie cu trăsături particulare, cum este şi raportul unui cetăţean cu o autoritate publică - sunt asemănătoare, în privinţa tuturor persoanelor vătămate, cel puţin până la un punct (suficient pentru a fi luat în considerare ca bază minimă), ţinând, într-o mare măsură, de natura umană.

Aplicând aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, Curtea a reţinut că fapta de neglijenţă în serviciu a intimatei pârâte E., ca notar public (care exercită o funcţie publică), a avut ca efect (este adevărat, cu contribuţia preponderentă a apelantei reclamante, aşa cum s-a stabilit anterior) privarea acesteia de dreptul la moştenirea surorii sale, făcând-o să sufere un prejudiciu moral, constând în sentimentul de nedreptate şi frustrare, care este independent de context, mai ales că legea este cea care nu condiţionează vocaţia la moştenire de calitatea relaţiei cu ruda defunctă.

În condiţiile, expuse anterior, în care s-a produs prejudiciul constând în pierderea de către apelanta reclamantă a calităţii de moştenitoare a surorii sale, H., a considerat cuantumul sumei solicitate numai parţial justificat, o sumă de 1.000 euro constituind o satisfacţie suficientă şi echitabilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâţii C., E. şi D..

I. Recurenta reclamantă A. a criticat decizia, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a aplicat, greşit, normele de drept material, respectiv art. 1371 alin. (1) C. civ., art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, art. 253 alin. (4) C. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

a. Referitor la daunele materiale, efectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ. l-a constituit punerea, pe un plan preponderent din punct de vedere al contribuţiei la producerea prejudiciului, a pasivităţii recurentei "de a accepta succesiunea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ., în contextul nemenţinerii unor relaţii fireşti cu sora sa, care i-ar fi permis să ia cunoştinţă, în timp util, de decesul acesteia (...)".

Conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 12/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă".

Deci, potrivit acestei decizii, stabilirea preponderenţei participării la producerea prejudiciului, prin aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ., se face după două criterii: vinovăţia victimei şi, după caz, existenţa sau inexistenţa posibilităţii concrete a victimei de a fi evitat cauzarea sau mărirea prejudiciului.

În ceea ce priveşte primul criteriu, cel al "vinovăţiei victimei", acesta a fost analizat, în mod greşit, de către instanţă, reţinând că, din culpa reclamantei, nu a menţinut relaţii cu sora acesteia, care i-ar fi permis să ia cunoştinţă în timp util de deces.

Din sintagma "relaţiile cu a doua soţie a tatălui meu erau proaste", din motivarea acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, ataşat prezentului dosar, rezultă că această situaţie nu a fost cauzată de culpa reclamantei.

Nemenţinerea relaţiilor cu sora recurentei a fost impusă de mama acesteia, cea de-a doua soţie a tatălui părţii, pentru motivul ca avea calitatea de fiică dintr-o căsătorie anterioară, ceea ce a determinat neprimirea în casa familiei surorii, inclusiv anterior decesului părintelui comun.

Chiar admiţând că nemenţinerea relaţiilor cu sora recurentei ar fi rezultatul culpei celei din urmă, aceasta nu constituie, potrivit practicii în materie, cauză justificativă pentru repunerea în termenul de opţiune succesorală, fiind înlăturată de plano de către instanţe.

În vederea unei corecte aplicări a art. 1371 alin. (1) C. civ., instanţa trebuia să constate că situaţia care putea fi denumită "vinovăţie a victimei", rezultând din dosarul nr. x/2012, a fost reprezentată de faptul că actele medicale depuse de reclamantă în acel dosar, în dovedirea bolii ce a împiedicat-o să ia cunoştinţă, în termen legal, de moartea surorii, nu au probat imobilizarea la pat în perioada celor 6 luni de la deschiderea succesiunii (alin. (1) al pag. 22 din considerente), aceasta constituind, într-adevăr, una dintre cauzele justificative pe care instanţele le analizează în vederea repunerii succesibililor în termenul de opţiune succesorală.

Reţinând, în mod evident eronat, situaţia lipsei legăturii dintre reclamantă şi sora sa drept o formă a "vinovăţiei" părţii, instanţa i-a dat o amploare incorectă, pentru a justifica trecerea, tot greşită, pe un plan secundar, a faptelor ilicite cauzatoare ale prejudiciului, săvârşite de către cei trei intimaţi, cu forma de vinovăţie a culpei simple, respectiv a culpei cu prevedere, ajungând, în final, la concluzia, incorectă, a preponderenţei pasivităţii succesorale a recurentei la producerea prejudiciului.

Din analizarea participării la producerea prejudiciului după criteriul vinovăţiei victimei, rezultă preponderenţa participării intimaţilor, a căror vinovăţie, potrivit alineatelor penultim şi ultim ale pag. 20 a considerentelor, a îmbrăcat forma culpei delictuale.

În prezenta cauză, esenţială, în stabilirea preponderenţei vinovăţiei la producerea prejudiciului, este anterioritatea momentului săvârşirii faptei de către intimaţi faţă de cel al producerii efectelor pasivităţii succesorale a reclamantei.

Instanţa de apel a reţinut că, dacă succesiunea ar fi fost dezbătută după 6 luni de la decesul surorii sale şi al mamei acesteia, recurenta ar fi suportat singură întregul prejudiciu.

Contrar acestei motivări şi cu menţionarea greşită a scopului citării, prin încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, instanţa a stabilit, eronat, preponderenţa contribuţiei recurentei la producerea prejudiciului după criteriul vinovăţiei victimei.

În acest context, se impune analizarea preponderenţei şi după cel de-al doilea criteriu al art. 1371 alin. (1) C. civ., respectiv după cel al existenţei sau inexistenţei posibilităţii concrete a victimei de a fi evitat cauzarea sau mărirea prejudiciului.

Raportat la motivele invocate de recurentă în dosarul nr. x/2012, care ar fi putut fi examinate drept cauze justificative pentru repunerea în termenul prevăzut de art. 700 C. civ. (ascunderea de către intimaţii E. şi C. a morţii lui de cuius şi boala recurentei), rezultă concluzia inexistenţei unei posibilităţi concrete ca aceasta să fi evitat cauzarea sau mărirea prejudiciului.

Inexistenţa acestei posibilităţi decurge din neîndeplinirea condiţiilor repunerii în termen, reţinută la pag. 21 - 22 din considerente, respectiv: constatarea neascunderii morţii lui de cuius de care intimaţi şi neprobarea imobilizării la pat a reclamantei determinat de boala menţionată în actele medicale depuse în dosarul nr. x/2012.

Astfel, instanţa a reţinut că:

"Prin urmare, este greu de presupus că, în dosarul nr. x/2012, cererea de repunere în termen, dacă nu ar fi fost depusă tardiv, ar fi fost soluţionată pe fond într-un mod favorabil apelantei reclamante şi astfel prejudiciul constând în pierderea calităţii de moştenitor ar fi fost evitat de către apelanta reclamantă.".

Urmare a celor mai sus prezentate, în aplicarea corectă a art. 1371 alin. (1) C. civ. după cele două criterii (vinovăţia victimei şi existenţa sau inexistenţa posibilităţii victimei de a fi evitat producerea sau majorarea prejudiciului), instanţa era ţinută să constate, în mod diametral opus celor reţinute în considerente, că partea de prejudiciu pe care au pricinuit-o intimaţii pârâţi este preponderentă şi o constituie suma ce depăşeşte 50.000 euro din cuantumul total al pagubei de 266.155,44 euro, respectiv 216.155,44 euro, şi să o repartizeze între aceste părţi, în solidar.

b. În motivarea soluţiei de limitare a despăgubirilor materiale, în sensul preponderenţei pasivităţii succesorale a reclamantei la producerea prejudiciului, Curtea a mai reţinut că citarea moştenitorului nu are rolul de a-l informa despre deces şi, implicit, despre posibilitatea de a accepta moştenirea, ci reprezintă un aspect al exercitării dreptului la apărare. De asemenea, a considerat că, în cazurile în care dezbaterea are loc anterior împlinirii termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii, citarea are şi acest efect secundar al informării succesibililor. De aceea, vătămarea care rezultă din necitare (privit ca fapt ilicit, în speţă reţinut ca având caracter penal) nu constă doar în întocmirea unor acte notariale anulabile (pentru încălcarea dreptului la apărare), ci şi în lipsirea succesibilului de şansa de a accepta moştenirea în termenul legal.

În acest context, Curtea a reţinut contribuţia preponderentă a apelantei reclamante la producerea prejudiciului constând în pierderea titlului de moştenitor, pe care o apreciază ca fiind, din întreg patrimoniul defunctei H., tot ce depăşeşte suma de 50.000 euro. A mai afirmat că, dacă succesiunea ar fi fost dezbătură după 6 luni de la decesul surorii sale şi al mamei acesteia, recurenta ar fi suportat singură întregul prejudiciu.

Contrar acestei motivări şi potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, pe care instanţa 1-a încălcat în prezenta cauză, "comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare în şi din străinătate este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoştinţa destinatarilor: părţi, martori sau participanţi într-un proces civil ori comercial în statul solicitant".

Această definiţie, decurgând din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.11.2007, privind notificarea şi comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, ce a fost consacrată, în dreptul intern, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 183/2003, se impunea în prezenta cauză cu atât mai mult cu cât România a devenit stat membru U.E. din anul 2007.

Dacă, într-un proces judiciar (în speţă, civil), dat fiind caracterul contencios al acestuia, este admisibilă ideea, reţinută în considerente, potrivit căreia scopul aducerii la cunoştinţa destinatarilor a actelor judiciare include principiul general al respectării dreptului la apărare al părţilor, actul extrajudiciar al citării moştenitorului de către notarul public, în cadrul procedurii succesorale notariale, dat fiind caracterul necontencios al acesteia, nu poate include acest principiu general, care guvernează doar procesele judiciare.

Întrucât procedura succesorală notarială are caracter necontencios, rezultă concluzia că citarea moştenitorului de către notarul public are scopul unic - şi nu "secundar", cum, eronat, a reţinut instanţa - de a-l informa pe cel citat despre deces şi, implicit, despre posibilitatea de a accepta moştenirea.

Numai prin definirea greşită a scopului citării succesibilului în procedura notarială necontencioasă, ca reprezentând un aspect al exercitării dreptului la apărare, instanţa a reţinut consecinţe juridice diametral opuse în suportarea prejudiciului delictual, după cum dezbaterea succesorală a avut loc în timpul celor 6 luni de la deschiderea succesiunii (cazul în speţă) şi după cele 6 luni, considerând, în mod greşit, că, în ultima ipoteză, reclamanta ar fi "suportat singură întregul prejudiciu".

Contrar reţinerii definiţiei actului citării cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003 (fiind inacceptabilă ideea că definiţia aceluiaşi act al citării ar putea fi alta în asistenţa judiciară naţională), consecinţa legală a stabilirii scopului unic al citării moştenitorului de către notar, constând în informarea acestuia despre deces şi, implicit, despre posibilitatea de a accepta succesiunea, o constituie contribuţia preponderentă a celor trei intimaţi la producerea prejudiciului în patrimoniul recurentei, constând în pierderea titlului de moştenitor.

c. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din noul C. civ. şi încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003, în motivarea soluţiei de limitare a despăgubirii materiale, au determinat eroarea consecutivă în aplicarea art. 998-999 din vechiul C. civ.

Raportat la criteriul instanţei de apel şi dispoziţiile art. 1383 C. civ., recurenta a solicitat repartizarea, în sarcina intimaţilor, a sumei ce depăşeşte cuantumul de 50.000 euro, apreciată ca reprezentând limita contribuţiei sale la producerea prejudiciului, astfel încât aceştia să fie obligaţi la plata sumei totale de 216.155,44 euro, respectiv 108.077,72 euro, în solidar, pârâţii E., C. şi D. şi 108.077.72 euro, în solidar, pârâţii C. şi D..

d. Cu privire la daunele morale, deşi Curtea a reţinut că fapta de neglijenţă în serviciu a intimatei E., ca notar public (care exercită o funcţie publică), a avut ca efect privarea recurentei de dreptul la moştenirea surorii sale, a considerat, prin aplicarea greşită a art. 1371 alin. (1) C. civ., că partea are o contribuţie preponderentă la producerea prejudiciului, cu consecinţa limitării, în mod eronat, a cuantumului de 50.000 euro, solicitat cu acest titlu, la suma derizorie de 1000 euro.

Prin urmare, se impune majorarea daunelor morale la suma pretinsă, de 50.000 euro, pentru o cât mai justa reparare, care să tindă la o dreaptă compensare a suferinţei pricinuite prin fapta penală a intimatei E..

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, pe fond, admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată, în sensul celor arătate în precedent.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 253 alin. (4), art. 1357-1358, art. 1371 alin. (1) ultima teză, art. 1383 din noul C. civ., art. 998-999 din vechiul C. civ., art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003.

II. Recurenta pârâtă E. a criticat decizia, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod greşit, normele de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

a. Curtea a considerat că legitimarea procesuală activă presupune "identitatea dintre reclamant şi persoana care pretinde că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii".

Contrar opiniei instanţei, are calitate procesuală activă nu cel care pretinde că este titularul dreptului dedus judecăţii, ci cel care este titularul unui asemenea drept, după producerea unor probe şi după o analiză pertinentă a organului judiciar asupra pretenţiilor reclamantului şi raportat la împrejurările concrete ale cauzei.

Prin urmare, invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active se referea tocmai la faptul că, în urma stabilirii, cu autoritate de lucru judecat, a faptului că reclamanta A. este străină de succesiunea defunctelor G. şi H., aceasta nu poate pretinde nicio despăgubire de pe urma celor două succesiuni şi nu se poate considera păgubită faţă de un patrimoniu care îi este străin.

În concluzie, nu este suficient ca o persoană să pretindă că este titularul unui drept sau că este victima unei fapte ilicite, pentru a avea calitate procesuală activă, aşa cum, eronat, afirmă instanţa de apel.

Totodată, Curtea a reţinut că nu calitatea de moştenitor este cauza juridică a capetelor de cerere promovate de reclamantă, ci pierderea acestei calităţi ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi.

Instanţa de apel a ignorat faptul că pierderea calităţii de moştenitor de către reclamantă este consecinţa propriei sale culpe, aspect stabilit, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 5690/13.07.2017 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2012 (definitivă şi irevocabilă) şi nicidecum a faptelor ilicite ale pârâţilor.

Prin urmare, apelul pârâtei a fost soluţionat în mod greşit.

b. Referitor la apelul declarat de reclamantă, consideră că decizia de admitere este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii. Astfel, Curtea a infirmat soluţia instanţei de fond, reţinând că pierderea calităţii de moştenitor este cauzată de o pluralitate de cauze, unul dintre cele 3 elemente identificate drept fundament al situaţiei reclamantei fiind neglijenţa în serviciu a pârâtei, stabilită, cu autoritate de lucru judecat, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin decizia nr. 235 A/23.06.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Totodată, instanţa a afirmat că cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii nu ar fi fost admisă, chiar dacă ar fi fost depusă în termen, întrucât motivele invocate de reclamantă nu întrunesc cerinţele prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Concluzia Curţii este că cererea de repunere în termen nu ar fi fost un remediu util pentru a combate deficienţele din procedură succesorală notarială, motiv pentru care trebuie angajată răspunderea pârâtei.

Raţionamentul instanţei pleacă de la o ipoteză ce nu poate fi verificată, pentru simplul motiv că reclamanta nu a formulat, în termenul legal, cererea de repunere în termen, concluzia trasă plecând de la o simplă supoziţie, ce nu poate întemeia atragerea răspunderii unei persoane.

Faptul că reclamanta nu a făcut un demers în interes propriu nici măcar din momentul în care, după propriile afirmaţii (nesusţinute de nicio probă), a aflat de decesul surorii sale consangvine şi al mamei acesteia, este edificator. Reclamanta a demonstrat lipsă de interes în concretizarea vocaţiei succesorale, refuzând, ulterior, să suporte consecinţele pasivităţii sale şi susţinând că alte persoane trebuie să răspundă pentru prejudiciul pe care şi l-a creat prin propria faptă.

Instanţa de apel constată, fără suport legal, că vătămarea care rezultă din necitare are, ca efect, lipsirea succesibilului de şansa de a accepta moştenirea în termenul legal.

În legea civilă română nu se prevede că acceptarea succesiunii de către cel cu vocaţie succesorală este condiţionată de citarea acestuia la dezbaterea moştenirii pe cale notarială.

Acceptarea succesiunii este un act unilateral, voluntar, independent de orice altă formalitate, iar culpa personală, constând în neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în termenul defipt de lege, nu poate fi diluată nici măcar de culpa notarului.

Este de netăgăduit că legea stabileşte că momentul de la care începe să curgă termenul de opţiune succesorală este acela al deschiderii succesiunii prin deces. Este responsabilitatea fiecăruia să îndeplinească cerinţele exprese ale legii, şi nu notarul oferă succesibililor şansa de a-şi concretiza vocaţia succesorală, aşa cum, greşit, a reţinut instanţa de apel.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

III. Recurentul pârât D. a criticat decizia, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 998 şi 999 din C. civ. - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâţii nu au putut influenţa faptele reclamantei, acelea de a fi străină propriei ei surori şi de a rupe relaţiile de familie, singurele care au condus la pierderea moştenirii. Pe cale de consecinţă, pârâţii nu pot fi obligaţi la repararea prejudiciului.

Nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale:

a. Fapta ilicită nu există.

Curtea de Apel, în mod greşit, a reţinut că fapta ilicită imputabilă recurentului este aceea "de a continua procedura succesorală şi de a înstrăina un imobil succesoral (...)", întrucât inacţiunea constituie faptă ilicită, exclusiv, în cazul în care ar fi existat o normă legală care l-ar fi obligat la o anumită acţiune; pârâtul nu a fost acela care a continuat procedura succesorală (notarul a continuat această procedură) sau cel care a înstrăinat imobilul (C. a înstrăinat imobilul).

Mai mult, întrucât fapta ilicită este definită ca orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane, fapta ilicită imputată pârâtului nu ar fi avut cum să prejudicieze dreptul subiectiv al intimatei, respectiv dreptul acesteia de a accepta moştenirea în termenul legal (de a fi citată în cadrul procedurii, astfel cum Curtea de Apel a sugerat).

b. Prejudiciul nu există şi, dacă ar exista, pârâtul nu este răspunzător pentru întreaga cotă stabilită de către instanţă.

Curtea nu a analizat dacă prejudiciul a cărui reparare a fost cerută are sau nu caracter cert. Prejudiciul nu are un caracter cert, întrucât nu se poate stabili că intimata, dacă ar fi fost citată, ar fi acceptat sau nu succesiunea (acest dubiu este justificat de atitudinea subiectivă a oricărei persoane care se află în situaţia de a decide între a accepta sau nu moştenirea unui autor cu care nu a menţinut nicio legătură de mai mult de 10 ani, a unei persoane străine).

Totodată, deoarece reclamanta avea posibilitatea reală de a îşi exercita drepturile, prejudiciul ar fi putut să fie evitat de către aceasta, în tot, indiferent dacă ar fi fost sau nu citată în termenul de 6 luni pentru acceptarea moştenirii.

În sprijinul acestui argument sunt considerentele din cuprinsul deciziei recurate, din care rezultă că aspectele de fapt invocate de reclamantă, în susţinerea admiterii cererii de repunere în termenul de acceptare a moştenirii, sunt neîntemeiate, în sensul că nu pot justifica depăşirea termenul de acceptare a moştenirii.

Lipsa de legalitate şi temeinicie a deciziei recurate rezultă şi din inexistenţa unei motivări clare a modalităţii în care prejudiciul a fot împărţit între pârâţi. Decizia nu oferă elemente care să justifice de ce pârâtul, străin relaţiilor de rudenie sau notarului, este solidar răspunzător să repare presupusul prejudiciu cauzat de lipsa de diligenţă a notarului şi a unei rude a autorului.

c. Legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată de către instanţă pârâtului şi prejudiciu nu există.

Neinformarea notarului asupra conţinutului unei hotărâri judecătoreşti nu conduce, per se, la pierderea dreptului moştenitorilor legali şi intermedierea unei tranzacţii nu conduce, per se, la aceeaşi consecinţă.

d. Vinovăţia nu există.

Curtea de Apel a reţinut că recurentul a săvârşit faptele ilicite din culpă şi că avea posibilitatea să prevadă rezultatul acestora. Ar fi trebuit să constate însă forma de vinovăţie, luând în considerare elemente cunoscute şi dovedite ale comportamentului pârâtului, cum ar fi înmânarea tuturor documentelor relevante notarului public, care, în mod obiectiv, ar fi trebuit să stabilească dacă intimata era sau nu îndreptăţită să fie citată în cadrul procedurii (indiferent de stadiul ei).

Atât timp cât un profesionist al dreptului nu a stabilit că era necesară citarea altei persoane în cadrul procedurii succesorale (că ar exista o altă persoană îndreptăţită), nu se poate susţine că pârâtul avea posibilitatea să prevadă rezultatul faptelor sale, în mod obiectiv.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

IV. Recurentul pârât C. a criticat decizia, pentru următoarele motive:

Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Curtea a procedat la aplicarea, greşită, a prevederilor art. 1370 şi art. 1383 din noul C. civ., având în vedere culpa celor doi pârâţi, care este diferită, în sensul că pârâtul C. nu are niciun fel de culpă faţă de pârâta E., care a şi fost condamnată definitiv, având o culpă determinantă, şi de pârâtul D., care a fost, iniţial, condamnat şi, ulterior, achitat, dar, cu privire la care, s-a reţinut culpa acestuia în prezentarea hotărârii judecătoreşti (care, totuşi, a aparţinut fostei soţii).

Recurentul a fost achitat în procesul penal şi nu s-a reţinut, în sarcina sa, nicio culpă, instanţa penală lăsând nesoluţionată latura civilă. În procesul civil s-au admis toate excepţiile formulate şi s-a constatat că reclamanta este străină de succesiunea defunctelor, pârâtul C. având calitate de moştenitor legal al acestora, conform sentinţei civile nr. 5690/13.07.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia civilă nr. 651 A/21.02.2018.

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, susţinerile formulate de pârât, în sensul că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale.

Curtea a analizat împreună acţiunile şi faptele celor doi pârâţi, fără a avea în vedere că C. avea o situaţie distinctă, în sensul lipsei totale a culpei.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate şi înlăturarea obligării sale la plata oricărei despăgubiri.

5. Apărările formulate în cauză:

În dosar au fost depuse de părţi întâmpinări şi răspuns la întâmpinări, prin care s-a solicitat, în esenţă, respingerea, căilor de atac declarate de părţile adverse, admiterea, în tot sau în parte, a celor declarate de părţile având aceeaşi poziţie procesuală, respectiv înlăturarea apărărilor formulate; cu privire la recursul reclamantei, s-a invocat şi excepţia nulităţii căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 28.05.2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii D., E. şi C. împotriva deciziei nr. 814 A din 04.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată a recursurilor la 01.10.2020, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor. S-a constatat că motivele de recurs pot fi încadrate, pe anumite aspecte, în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce priveşte recursul declarat de reclamanta A., trebuie menţionat, mai întâi, că susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială vor fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 (iar nu de pct. 8, invocat de recurentă) C. proc. civ., deoarece supun dezbaterii nereguli de ordin procedural referitoare la scopul citării, iar nu chestiuni de drept substanţial.

a. În esenţă, recurenta a menţionat că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din noul C. civ., raportat şi la cele stabilite prin decizia pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din perspectiva dimensionării contribuţiei reclamantei şi pârâţilor la producerea prejudiciului constând în pierderea bunurilor din masa succesorală a defunctei H. şi, implicit, din masa succesorală a defunctei G., inclusă, prin retransmitere, în patrimoniul succesoral al fiicei post decedate, sora consangvină a reclamantei. A invocat contribuţia preponderentă a pârâţilor la producerea pagubei şi a solicitat, în final, ca prejudiciul, în cuantum total de 216.155,44 euro, să fie suportat, în solidar, de către pârâţi pentru ceea ce depăşeşte suma de 50.000 euro. În opinia recurentei, deci, contribuţia sa la producerea prejudiciului este neesenţială şi ar avea drept efect suportarea de către aceasta a sumei de 50.000 de euro din pierderea suferită.

Criticile nu pot fi primite, pentru următoarele argumente, care vor înlocui, în parte, considerentele instanţei de apel.

În primul rând, trebuie menţionat că susţinerile niciunuia dintre recurenţi nu supun dezbaterii probleme de aplicare a legii civile în timp. Conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii lor. În atare condiţii, deşi, faţă de momentul săvârşirii pretinselor fapte ilicite de către pârâţi, dintre care unele se plasează sub incidenţa vechiul C. civ., iar altele sub cea a noului Cod, s-ar pune problema aplicării distincte a normelor juridice relevante din ambele acte normative, faţă de necontestarea deciziei sub acest aspect, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile reţinute de instanţa de prim control judiciar în soluţionarea cauzei. Nu în ultimul rând, şi sub imperiul vechiul C. civ., chiar dacă nu exista o reglementare expresă pentru ipoteza prejudiciului la care, alături de fapta ilicită a autorului, a contribuit şi atitudinea victimei, doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate în analiza unui asemenea caz reflectau, în aceiaşi termeni cu dispoziţiile noului Cod, o apreciere asupra întinderii pagubei suportate de persoanele implicate raportat la contribuţia fiecăreia în producerea sau agravarea prejudiciului.

Primul aspect care trebuie relevat constă în aceea că, deşi recurenta invocă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din noul C. civ., în realitate, partea supune dezbaterii nu o chestiune de aplicare a legii, ci de încălcare a condiţiilor impuse de textul legal enunţat, cu consecinţe finale în cuantificarea contribuţiei celor implicaţi în cauzarea daunei.

Astfel, de vreme ce, în speţă, prejudiciul este rezultatul atât al atitudinii victimei, cât şi al faptelor ilicite ale pârâţilor, plasarea soluţionării chestiunii litigioase sub incidenţa art. 1371 alin. (1) C. civ., care presupune, tocmai, o pluralitate de persoane implicate, printre care, întotdeauna şi victima, este corectă.

Referitor la cerinţele impuse de dispoziţiile indicate mai sus, recurenta a contestat raţionamentul instanţei de apel cât priveşte vinovăţia sa în evitarea prejudiciului, generată de absenţa relaţiilor fireşti între aceasta şi sora decedată, H., susţinând comportamentul ostil al mamei defunctei, generator al unor astfel de relaţii.

Aceste afirmaţii supun dezbaterii chestiuni de fapt, incompatibile cu structura actuală a recursului, care vizează, exclusiv, motive de nelegalitate a deciziei atacate, şi, în consecinţă, nu pot forma obiect al examinării de către Înalta Curte.

Pe de altă parte, instanţa de apel a raportat această circumstanţă particulară a relaţiilor dintre cele două surori la un element care este determinant în reţinerea contribuţiei victimei la producerea prejudiciului, şi anume pasivitatea reclamantei în exercitarea dreptului de opţiune succesorală în termenul de 6 luni de la decesul H., termen prevăzut de art. 700 din vechiul C. civ.. Cu alte cuvinte, contribuţia reclamantei la producerea prejudiciului, astfel cum a fost stabilită de Curte, constă în pasivitatea (inacţiunea) acesteia cu privire la exercitarea, în termen, a dreptului de opţiune succesorală, raportat la aceste element urmând a fi verificată vinovăţia părţii din perspectiva cerinţei legale prevăzute de art. 1371 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte constată că exercitarea dreptului de opţiune succesorală reprezintă un act juridic unilateral şi personal al succesibilului, cel cu vocaţie la moştenire, acesta, ca persoană interesată în culegerea moştenirii, fiind primul chemat să ia toate măsurile pentru respectarea termenului de opţiune succesorală reglementat de art. 700 din vechiul C. civ., inclusiv sub aspectul cunoaşterii datei deschiderii succesiunii, care este data decesului celui a cărui moştenire este în discuţie. Prin urmare, indiferent de atitudinea altor persoane sau autorităţi implicate, în virtutea competenţelor date prin lege, în dezbaterea succesiunii (alţi succesibili, notarul care instrumentează dosarul succesoral), indiferent de relaţiile pe care le-a avut, în timpul vieţii, cu cel ulterior decedat sau cu rudele acestuia, cel ce se pretinde moştenitor trebuie să facă propriile demersuri, inclusiv sub aspectul respectării termenului de opţiune succesorală, pentru a se asigura că va accede la moştenire. După cum se va arăta în continuare, în anumite condiţii, neîndeplinirea obligaţiilor de către organele competente sau reaua credinţă a altor persoane interesate de moştenire pot reprezenta circumstanţe relevante în aprecierea concretă a posibilităţii succesibilului de a exercita, în termen, dreptul de opţiune, dar nu exclud şi nu-l absolvă pe acesta din urmă de propriile obligaţii stabilite, prin lege, în sarcina sa.

În ceea ce priveşte termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală reglementat de art. 700 din vechiul C. civ. şi raportat la natura juridică a acestui termen, reţinută, corect, de către instanţa de apel ca fiind de prescripţie, legea (art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă) pune la dispoziţie celor care, din cauze temeinic justificate, asimilabile cazului fortuit, au depăşit termenul menţionat instituţia repunerii în termenul de prescripţie. Existenţa, în lege, a unui astfel de remediu, alături de alte cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, reflectă o dată în plus concepţia legiuitorului privind sarcina succesibilului de a face toate demersurile, pe cont propriu, pentru a culege moştenirea.

Pentru ipoteza repunerii în termen însă, conform art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 197/1958, succesibilul are obligaţia de a formula cererea în termen de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului. Raţiunea normei legale constă tocmai în aceea că, de la acest moment, al încetării cauzelor respective, succesibilul nu mai are niciun motiv să nu exercite dreptul de opţiune în aceleaşi condiţii ca şi persoana care, de plano, a respectat termenul de 6 luni de la deces. În mod evident, exercitarea dreptului de opţiune succesorală într-un asemenea caz este condiţionată de admiterea de către instanţă a cererii de repunere în termen. De asemenea, cum s-a arătat deja, succesibilului i se acordă şi un termen de o lună pentru formularea cererii de repunere, care, la rândul său, reprezintă un termen rezonabil, înăuntrul căruia acesta poate reflecta atât asupra intenţiei sale de a culege sau nu moştenirea, cât şi pentru a-şi pregăti apărările şi mijloacele de probă care să susţină o asemenea cerere de repunere în termen. În toate cazurile de respingere a cererii de repunere în termenul de opţiune succesorală, indiferent dacă această soluţie intervine pe cale de excepţie (cum este şi cea a tardivităţii) sau pe fond (pentru inexistenţa motivelor justificate care să fi determinat depăşirea termenului de opţiune succesorală), neexercitarea dreptului de opţiune în termen este imputabilă succesibilului, cu consecinţa pierderii de către acesta a bunurilor moştenirii.

În speţă, dosarul nr. x/2012, în care recurenta a încercat anularea certificatelor de moştenitor emise şi dezbaterea succesiunii defunctelor H. şi G., s-a finalizat prin sentinţa nr. 5690/13.07.2017 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, conform căreia, printre altele, s-a respins, ca tardivă, cererea reclamantei de repunere în termenul de opţiune succesorală, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului respectiv, s-a constatat că partea este străină de succesiunea defunctelor şi, în final, s-a respins acţiunea principală pentru lipsa calităţii procesuale active.

Spre deosebire de instanţele anterioare, Înalta Curte consideră că, în prezentul litigiu, nu se poate face niciun raţionament în legătură cu soarta juridică a fondului cererii de repunere în termenul de opţiune succesorală, care ar fi pur speculativ în condiţiile în care o astfel de cerere a format obiectul unui alt dosar, cel sus indicat, iar cererea a fost respinsă, în mod irevocabil, pentru tardivitate. În atare situaţie, soluţia, sub toate aspectele evocate, privind prescripţia dreptului de opţiune succesorală şi excluderea reclamantei de la cele două succesiuni, a intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 1200 pct. 4 şi 1202 din vechiul C. civ., şi nu mai poate fi repusă în discuţie în cauza de faţă.

În consecinţă, nu interesează şi Înalta Curte nu va examina acele susţineri ale recurentei referitoare la ceea ce ar fi putut reprezenta "vinovăţia victimei", în sensul art. 1371 alin. (1) din noul C. civ., prin raportare la dosarul nr. x/2012 şi la ce ar trebui sau nu să fie considerate cauze justificative în soluţionarea fondului cererii de repunere în termenul de opţiune succesorală (nemenţinerea relaţiilor cu sora decedată, acte medicale în dovedirea stării reclamantei pe perioada curgerii termenului de opţiune succesorală, neascunderea decesului autoarelor).

În materia răspunderii civile delictuale, în concepţia ambelor coduri, răspunderea intervine pentru cea mai uşoară culpă (art. 999 vechiul C. civ., art. 1357 alin. (2) noul C. civ.), recurenta fiind într-o culpă evidentă cel puţin pentru neformularea cererii de repunere în termenul de opţiune succesorală într-o lună de la încetarea cauzelor pretins justificative ale depăşirii termenului de opţiune. În acest fel, şi-a anihilat, în mod culpabil, orice posibilitate de a accede la moştenirea celor două defuncte, cu consecinţa pierderii calităţii de moştenitor, deşi ar fi putut evita prejudiciul prin îndeplinirea măcar a condiţiei de respectare a termenului de o lună pentru formularea cererii de repunere în termen.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat, încă o dată, că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 sunt dispoziţii de favoare pentru succesibilul care a depăşit termenul de opţiune succesorală, aplicabile pentru anumite situaţii, care nu pot fi imputate titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici gravitatea forţei majore, însă sub rezerva respectării termenului de o lună de depunere a cererii, ceea ce, în speţă, nu s-a îndeplinit.

În concluzie, reclamanta se află în culpă pentru neexercitarea dreptului de opţiune succesorală în condiţiile legii, fiind, astfel, întrunite cerinţele art. 1371 alin. (1) din noul C. civ., sub aspectul contribuţiei sale la producerea prejudiciului, pe care putea să-l evite dacă ar fi luat măsurile normale pentru conservarea dreptului său de opţiune.

Referitor la procentul sau cota de contribuţie la producerea daunei, pe care reclamanta o apreciază ca fiind preponderentă în sarcina pârâţilor, intră în marja de apreciere a instanţelor de fond stabilirea acesteia, atât timp cât nu reprezintă o chestiune de nelegalitate a deciziei şi, contrar susţinerilor părţii, dezlegarea dată nu poate fi subsumată nici momentului la care au avut loc faptele ilicite, după cum sunt sau nu anterioare acţiunii/inacţiunii victimei. De vreme ce lanţul cauzal al generării prejudiciului implică mai multe contribuţii, printre care şi cea a victimei, este nerelevantă succesiunea în timp a acestora (momentul săvârşirii faptelor ilicite de către pârâţi în raport cu pasivitatea reclamantei în exercitarea dreptului de opţiune succesorală).

În ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel, contestat de recurentă, referitor la suportarea integrală a prejudiciului de către parte în cazul în care moştenirile ar fi fost dezbătute după 6 luni de la deces, acesta nu interesează litigiul de faţă în condiţiile în care Curtea a recunoscut contribuţia comună a pârâţilor, alături de cea a reclamantei, la pierderea suferită, reţinând că toate certificatele de moştenitor au fost emise în 6 luni de la decesul autoarelor G. şi H.. Prin urmare, nu va fi examinat de prezenta instanţă.

Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b. Alegaţiile recurentei vizând încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003, în legătură cu rolul citării în procedura succesorală notarială, reţinută diferit de instanţa de apel în funcţie de momentul dezbaterii succesiunii, în sau mai târziu de 6 luni de la deces, de asemenea, nu pot fi primite.

Pentru considerentele deja arătate în examinarea primului motiv de recurs, raţionamentul Curţii pentru situaţia moştenirilor dezbătute ulterior termenului de 6 luni nu interesează speţa de faţă, ale cărei circumstanţe de fapt plasează dezbaterile succesorale în termenul prevăzut de art. 700 din vechiul C. civ.

Cât priveşte rolul citării succesibilului în cazul dezbaterii succesiunii în termen de 6 luni de la deces, care reprezintă ipoteza din cauza de faţă, recurenta a contestat efectul secundar al actului de procedură în discuţie, reţinut de instanţa de apel, din perspectiva informării părţii interesate asupra decesului celui care lasă moştenirea, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003, şi, în final, a dimensionării contribuţiei părţilor la cauzarea prejudiciului.

Critica este neîntemeiată.

În primul rând, textul de lege indicat nu este aplicabil în speţă, întrucât vizează scopul comunicării actelor judiciare şi extrajudiciare în şi din străinătate, dosarul de faţă nepresupunând o atare situaţie.

Pe de altă parte, şi dacă s-ar considera existenţa unei similitudini, raportat la scop, între actul citării în procedura notarială internă şi un asemenea act comunicat prin intermediul autorităţilor unor state diferite, scopul citării este, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003, acela al încunoştinţării părţii interesate despre existenţa actului în sine, iar nu despre elemente exterioare lui. În alţi termeni, suprapunând dispoziţia legală invocată de reclamantă cu rolul citării în procedura succesorală notarială naţională, aceasta ar presupune că citarea în această procedură are, drept efect, înştiinţarea succesibilului despre împrejurarea că se dezbate o anumită moştenire şi, doar implicit, că persoana a cărei succesiune se discută este decedată.

Cum s-a arătat însă şi în analiza primului motiv de recurs, rolul citării şi necesitatea efectuării de către notar a unui asemenea act procedural în legătură cu toţi succesibilii interesaţi nu-i absolvă pe aceştia din urmă de a lua toate măsurile fireşti pentru a accede, în condiţiile legii, la moştenire, inclusiv din perspectiva cunoaşterii decesului şi exercitării dreptului de opţiune succesorală în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii. Un raţionament contrar ar lăsa fără efect instituţia repunerii în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, care, fiind un remediu pentru cei care, din motive justificate, nu au putut exercita acest drept, presupune tocmai aprecierea instanţei asupra existenţei acestor motive. Dacă, în toate cazurile, în ipoteza dezbaterii succesiunii în termen de 6 luni de la deces, legiuitorul ar fi dat semnificaţie doar obligaţiilor notarului privind citarea succesibililor, nu s-ar mai justifica aprecierea instanţei în legătură cu motivele întemeiate pentru care succesibilul a depăşit termenul de opţiune succesorală. Or, art. 19 din Decretul nr. 167/1958 nu comportă echivoc în legătură cu necesitatea aprecierii instanţei asupra temeiniciei motivelor de repunere în termen şi nici nu face distincţie, sub acest aspect, în funcţie de momentul dezbaterii succesiunii la care nu a fost chemat prezumtivul moştenitor, în termenul de 6 luni de la deces sau ulterior.

A mai susţinut recurenta că unicul scop al citării succesibilului ar fi cel al încunoştinţării despre deces şi, implicit, despre posibilitatea de a accepta succesiunea, contestând, astfel, efectul "secundar" atribuit de instanţă, alături de cel al respectării dreptului la apărare. Critica nu poate fi primită, întrucât Curtea a recunoscut, în privinţa citării de către notar a succesibilului, şi acest rol de informare în legătură cu dezbaterea succesiunii, iar terminologia folosită, referitoare la "un scop secundar", nu înseamnă că, în raţionamentul instanţei de apel în aprecierea contribuţiei părţilor la producerea prejudiciului derivat din pierderea moştenirii de către reclamantă, ar fi prevalat plasarea "scopului" citării, de informare, pe un plan inferior scopului de asigurare a dreptului la apărare şi, mai departe, că ar fi influenţat stabilirea întinderii prejudiciului suportat de fiecare dintre părţi. În realitate, Curtea a reţinut două efecte în privinţa obligaţiei de citare a succesibilului de către notar, iar dimensionarea contribuţiei reclamantei la producerea prejudiciului a fost generată de pasivitatea acesteia în acceptarea succesiunii, pentru argumentele deja arătate, părţii interesate revenindu-i, în principal, obligaţia de a-şi exercita dreptul de opţiune în condiţiile legii.

Nu în ultimul rând, contrar opiniei recurentei, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că citarea succesibilului în procedura notarială relevă şi un scop în respectarea dreptului de apărare al acestuia.

Conform art. 75 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, în forma în vigoare la data dezbaterii succesiunii, după ce constată că este legal sesizat, notarul înregistrează cauza şi dispune citarea celor cu vocaţie la moştenire; potrivit art. 76 alin. (3), se stabileşte dacă succesorii au acceptat succesiunea în termen legal, în baza declaraţiei sau probelor administrate în cauză. Calitatea de moştenitor şi numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă şi cu martori, iar bunurile din masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice mijloace de probă admise de lege. Procedura succesorală se poate suspenda, printre altele, în cazul în care succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin (art. 78 alin. (1) lit. b), ipoteză în care notarul va stabili, prin încheiere, masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestă, întinderea drepturilor moştenitorilor şi motivele neînţelegerii, îndrumând părţile să le rezolve pe cale judiciară (art. 78 alin. (3). În succesiunea în care există bunuri, s-a realizat acordul de voinţă între moştenitori şi s-au administrat probe îndestulătoare, notarul întocmeşte încheierea finală a procedurii succesorale (art. 81 alin. (1), pe baza căreia se redactează certificatul de moştenitor sau de legatar, care va cuprinde constatările din această încheiere referitoare la masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului (art. 83 alin. (1).

Din toate dispoziţiile legale evocate mai sus rezultă, fără putinţă de tăgadă, că scopul citării succesibilului de către notar nu este numai cel al informării părţii despre dezbaterea succesorală, ci constă şi în asigurarea, pentru moştenitori, a respectării dreptului lor la apărare, de vreme ce toate actele sau faptele pe care părţile le pot îndeplini în procedura succesorală notarială, declaraţiile, contestările lor şi administrarea probelor sunt tot atâtea elemente ce se circumscriu acestui drept. În mod evident, fără a fi citaţi, succesibilii nu pot lua cunoştinţă despre dezbaterea moştenirii cu privire la care sunt interesaţi, fiind lipsiţi, astfel, de posibilitatea implicării lor în derularea procedurii succesorale notariale. Nu este relevant că o asemenea procedură are natură extrajudiciară, atât timp cât, în cadrul acestei proceduri, care, la rândul său, poate determina apelarea la cea judiciară (cazul în care moştenitorii nu se înţeleg asupra chestiunilor relevate în precedent), dreptul la apărare trebuie privit prin prisma aceloraşi elemente care intră şi în conţinutul dreptului la apărare exercitat în faţa instanţei de judecată. Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel s-a referit la scopul citării şi din perspectiva dreptului la apărare al succesibililor, criticile recurentei, sub acest aspect, nefiind întemeiate.

O dată în plus, trebuie menţionat însă că aprecierea contribuţiei recurentei la producerea prejudiciului nu derivă din consideraţiile instanţei de apel asupra scopului citării, ci din neîndeplinirea de către aceasta a condiţiilor legale în ce priveşte exercitarea dreptului de opţiune succesorală şi care, pentru argumentele arătate, îi este imputabilă. Referitor la dimensionarea contribuţiei, cum s-a explicat deja, aceasta intră în marja de apreciere a instanţei de prim control judiciar, nefiind o chestiune de legalitate a deciziei recurate.

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

c. Referitor la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., derivată dintr-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din noul C. civ. şi din încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003, susţinerile sunt neîntemeiate.

În primul rând, pentru aceleaşi considerente cu cele expuse în analiza primului motiv de recurs, nu se poate reţine aplicarea greşită a unui text de lege (art. 998-999 din vechiul C. civ.), în condiţiile în care acesta este incident situaţiei litigioase. În speţă, recurenta a invocat drept temei juridic al acţiunii promovate, printre altele, răspunderea civilă delictuală, care este circumscrisă tocmai reglementării date de vechiul C. civ. acestei materii, respectiv art. 998-999 C. civ.

Pe de altă parte, cum Înalta Curte nu a reţinut încălcarea art. 1371 alin. (1) din noul C. civ. şi nici a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 189/2003, în mod evident, nu se poate produce efectul invocat de reclamantă în ce priveşte încălcarea, în soluţionarea cauzei, a art. 998-999 din vechiul C. civ., nefiind, întrunite, deci condiţiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, propunerea recurentei privind limitele suportării prejudiciului de fiecare dintre părţi nu poate fi valorificată în prezenta cale de atac, pentru considerentele deja arătate, vizând structura recursului.

d. Criticile referitoare la cuantumul daunelor morale repun în discuţie aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din noul C. civ., care, pentru acelaşi raţionament, nu poate fi reţinută în speţă, problema dimensionării cuantumului la care este îndreptăţită recurenta în raport cu contribuţia pârâtei E. fiind, de asemenea, un element de temeinicie a deciziei, ce nu poate fi examinat în prezenta cale de atac.

Prin urmare, nici aceste susţineri nu pot fi reţinute de Înalta Curte, nefiind întrunite condiţiile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Recursul declarat de pârâta E. este, de asemenea, nefondat.

a. În primul rând, criticile subsumate problemei calităţii procesuale active supun dezbaterii un aspect procedural, astfel încât sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu de pct. 8 din acelaşi text de lege, astfel cum s-a evocat de recurentă.

Instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., stabilind, în raport de acest text de lege care defineşte calitatea procesuală a părţilor, că reclamanta justifică legitimare procesuală activă.

Într-adevăr, recurenta susţine, în mod corect, că, în analiza îndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii, nu este suficient ca reclamanta să pretindă că este titulara unui drept subiectiv, ci să şi probeze o asemenea calitate de titular al dreptului afirmat, pretins. Contrar însă opiniei exprimate de pârâtă, această dovadă nu presupune şi probarea dreptului subiectiv, care reprezintă un aspect de netemeinicie a demersului reclamantei, iar nu de legitimare procesuală activă, dispoziţiile art. 36 teza finală C. proc. civ. demarcând, fără echivoc, existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate de chestiunea calităţii procesuale, definită în prima teză din textul de lege enunţat.

Raportat la circumstanţele particulare ale fiecărei speţe, la pretenţia concretă şi la cauza cererii de chemare în judecată, calitatea de titular al dreptului subiectiv afirmat presupune o anumită specificitate, identificată, corect, de Curtea de Apel faţă de toate aceste elemente ale cauzei deduse judecăţii în prezentul dosar.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod exact, cu referire la susţinerile reclamantei, că, cauza cererii o formează pierderea calităţii sale de moştenitor de pe urma surorii consangvine, ca urmare a faptelor pretins ilicite săvârşite de pârâţi, pretenţiile formulate derivând din situaţia sa de victimă, în contextul antrenării răspunderii civile delictuale a părţilor adverse, iar nu din calitatea de moştenitor. Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a considerat că, în justificarea legitimării procesuale active, este suficientă afirmarea calităţii de victimă a faptelor ilicite pretins comise, în alţi termeni, că reclamanta a suportat un prejudiciu în patrimoniul propriu urmare a acestor fapte, existenţa şi întinderea pagubei, precum şi săvârşirea sau nu a faptelor ilicite de către pârâţi fiind chestiuni de fond, care implică dovezi ce vizează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În concluzie, Curtea a reţinut, în mod justificat, calitatea procesuală activă în persoana reclamantei, raportat la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe sub acest aspect.

Cât priveşte ignorarea împrejurării că reclamanta ar fi pierdut calitatea de moştenitor din propria culpă, iar nu ca o consecinţă a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi, aceasta reprezintă o chestiune de fond, ce va fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul motivului de recurs ce urmează.

b. Reluând problema enunţată mai sus, Înalta Curte constată că recurenta susţine, în esenţă, o culpă exclusivă a victimei în producerea prejudiciului, determinat de neacceptarea succesiunii de către aceasta în termenul legal, şi, totodată, inexistenţa faptelor ilicite ale pârâţilor în complexul cauzal care ar fi condus la prejudiciul pretins produs.

Criticile sunt neîntemeiate.

Curtea de Apel a reţinut contribuţia reclamantei în pierderea dreptului de accede la patrimoniul succesoral al surorii consangvine, căreia i-a dat o semnificaţie majoră în raport cu contribuţia pârâţilor la producerea prejudiciului, stabilind, în sarcina sa, suportarea, din suma de bani pretinsă prin acţiune, a tot ceea ce depăşeşte suma de 50.000 de euro.

De asemenea, raportat la circumstanţele speţei, a stabilit, în mod corect, existenţa unei pluralităţi de cauze ce au determinat producerea prejudiciului afirmat de reclamantă, iar nu o culpă exclusivă a acestei părţi în dauna suferită.

Într-adevăr, susţinerile recurentei vizând supoziţiile instanţei de apel în legătură cu soluţia ce s-ar fi dat în dosarul nr. x/2012, asupra cererii reclamantei de repunere în termenul de opţiune succesorală, dacă această cerere ar fi fost formulată în termen, sunt fondate, motiv pentru care raţionamentul Curţii a fost înlăturat de Înalta Curte, pentru considerentele arătate în examinarea recursului declarat de reclamantă.

Pe de altă parte, contrar afirmaţiilor recurentei pârâte, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, contribuţia acesteia în producerea prejudiciului creat reclamantei, determinat de fapta ilicită constând în necitarea părţii la dezbaterea succesiunilor în discuţie, cu consecinţa emiterii certificatelor de moştenitor, fără participarea succesibilului cu vocaţie la moştenire. De altfel, sub aspectul faptei ilicite reţinute în sarcina recurentei, în mod corect, Curtea de Apel a avut în vedere, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 235 A/23.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza căreia a fost condamnată pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

De asemenea, din perspectiva vinovăţiei pârâtei, potrivit art. 999 din vechiul C. civ., aceasta răspunde şi pentru prejudiciul creat prin neglijenţa sa, a cărei existenţă este incontestabilă în condiţiile în care i s-a pus la dispoziţie de către ceilalţi doi pârâţi sentinţa civilă nr. 11183/13.12.2001 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, la care a făcut şi referire în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. x/21.09.2011, pe care l-a eliberat în favoarea unicului moştenitor C.. Or, printr-o simplă lecturare a hotărârii judecătoreşti menţionate, putea şi trebuia să realizeze că mai există un succesibil cu vocaţie la moştenire, reclamanta, şi, ca urmare să ia toate măsurile pentru participarea acesteia la succesiune, începând cu citarea în dosarul succesoral notarial.

Obligaţia de a dispune citarea îi revenea în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, text de lege pe care nu l-a respectat, ceea ce, în complexul cauzal al producerii prejudiciului, reprezintă una dintre cauzele pentru care, neavând şansa de a se exprima în legătură cu dreptul de opţiune succesorală, reclamanta a pierdut patrimoniul succesoral la care avea vocaţie.

În acest sens, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei, privind rolul citării succesibilului în procedura notarială raportat la caracterul de act unilateral al dreptului de opţiune succesorală, cu consecinţa evocată de parte, referitoare la inexistenţa unei legături între cele două chestiuni.

În mod evident, exercitarea dreptului de opţiune succesorală nu este condiţionată, în sine, de citare, dar îndeplinirea acestei obligaţii de către notarul ce instrumentează dosarul succesoral, atunci când dezbaterea moştenirii are loc înăuntrul termenului de opţiune, asigură, pentru succesibil, premisa actului de voinţă al persoanei respective, într-un sens sau altul. Obligaţia de citare a tuturor celor cu vocaţie la moştenire se realizează în vederea asigurării participării acestor persoane la derularea dezbaterii succesorale notariale şi, în final, în raport de dreptul de opţiune exprimat, în scopul respectării drepturilor la moştenire a celor care au o asemenea vocaţie. Prin urmare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei notar, care nu a dispus citarea reclamantei în dosarul succesoral, şi pierderea suferită de aceasta din urmă este lipsită de echivoc.

Astfel, sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana recurentei pârâte, Curtea procedând, în mod corect, la reţinerea contribuţiei acestei părţi în lanţul cauzal determinant al prejudiciului.

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Recursul declarat de pârâtul D. este, de asemenea, nefondat.

În mod corect, instanţa de apel a reţinut şi contribuţia pârâtului în complexul cauzal care a generat producerea prejudiciului în patrimoniul reclamantei, prin pierderea patrimoniului succesoral al surorii consangvine.

În persoana recurentului sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel încât decizia atacată a fost dată cu respectarea şi aplicarea justificată a dispoziţiilor art. 998-999 din vechiul C. civ.

a. Referitor la fapta ilicită, Curtea a avut în vedere, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 235 A/23.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, deşi s-a dispus achitarea pârâtului D., inculpat în dosarul finalizat prin hotărârea instanţei supreme, pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen. actual, soluţia a vizat nu inexistenţa faptei în materialitatea ei, ci a vinovăţiei prevăzute de legea penală (art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.). De asemenea, prin sentinţa penală nr. 284/F/09.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută, sub acest aspect, în apel, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie evocate în precedent, recurentul a fost achitat, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (fapta nu este prevăzută de legea penală), pentru săvârşirea infracţiunilor de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen. anterior, şi înşelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 din acelaşi cod. Şi în cazul acestor infracţiuni, achitarea nu s-a dispus pentru inexistenţa faptelor în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Prin urmare, pornind de la faptele descrise în conţinutul hotărârilor penale şi în raport de temeiurile pentru care s-a dispus achitarea pârâtului, care exclud ipoteza de la art. 16 lit. a) C. proc. pen., în mod corect, instanţa de apel a reţinut în sarcina acestei părţi, în planul răspunderii civile delictuale, săvârşirea faptelor ilicite constând în omisiunea de a-i atrage atenţia notarului asupra existenţei unui alt succesibil, continuarea procedurii succesorale şi înstrăinarea unui imobil succesoral ulterior descoperirii sentinţei civile nr. 11183/13.12.2001 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, moment de la care instanţele penale au considerat că pârâtul inculpat nu se mai află într-o eroare invincibilă în legătură cu calitatea de moştenitor a reclamantei A..

Contrar susţinerilor recurentului, în situaţia dată, faptele omisive şi comisive astfel reţinute se circumscriu unei conduite ilicite, întrucât, de la momentul la care partea a cunoscut existenţa potenţialului moştenitor, avea obligaţia de rezervă în continuarea procedurii succesorale şi, mai departe, în participarea, în calitate de mandatar, la vânzarea imobilului din B-dul x, nr. 43 şi, totodată, de a-o încunoştinţa pe pârâta notar cu privire la existenţa surorii consangvine. În mod evident, comportamentul pârâtului, desfăşurat în perioada celor 6 luni de la decesul autoarelor reclamantei, în care aceasta din urmă şi-ar fi putut exprima dreptul de opţiune succesorală, a redus şansa acesteia de a-şi exercita, în condiţiile legii acest drept, cu consecinţa finală a pierderii dreptului său subiectiv în legătură cu patrimoniul defunctelor. Fără a putea specula asupra exercitării într-o modalitate sau alta a acestui drept potestativ, este de netăgăduit intenţia reclamantei de participa la dezbaterea celor două succesiuni, de vreme ce a declanşat un litigiu în acest sens, fiind indiferentă soluţia dată procesului respectiv.

În concluzie, este îndeplinită condiţia faptei ilicite, pentru atragerea răspunderii civile delictuale, conform art. 998 din vechiul C. civ./art. 1357 din noul C. civ.

b. Şi cerinţa existenţei unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei este întrunită. Prejudiciul trebuie raportat în legătură cu faptele ilicite ale recurentului, iar nu determinat de modul în care partea adversă ar fi înţeles sau nu să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală, conduita reclamantei, ca parte în complexul cauzal al pierderii suferite, fiind deja sancţionată de către instanţă prin reţinerea unei contribuţii majore a acesteia la producerea pagubei. Or, cum deja s-a arătat, faptele ilicite ale pârâtului au generat, alături de cele ale celorlalte părţi implicate, pierderea şansei exercitării dreptului de opţiune în termenii legii şi, în cele din urmă, a patrimoniului succesoral în discuţie.

Cât priveşte modalitatea de împărţire a prejudiciului suportat de părţi, instanţa de apel, în mod corect, a aplicat regulile răspunderii civile delictuale, care, sub imperiul ambelor Coduri civile, implică o răspundere solidară între participanţi, în condiţiile contribuţiei comune a acestora (art. 1003 din vechiul C. civ., art. 1382 din noul C. civ.). Nu în ultimul rând, cum s-a expus şi în precedent, dimensionarea cotei de contribuţie a fiecăreia dintre părţi la producerea prejudiciului este la aprecierea instanţelor de fond, neconstituind un motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

c. Şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, înţeleasă drept conexiune între faptă şi consecinţele produse, este justificată în speţă.

În mod evident, dacă recurentul ar fi acţionat în sens contrar atitudinii concrete adoptate de acesta, în sensul că ar fi atras atenţia notarului asupra potenţialului succesor în persoana reclamantei şi s-ar fi abţinut de la încheierea, în calitate de mandatar, a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului succesoral, în condiţiile în care avea cunoştinţă despre existenţa sentinţei nr. 11183/2013.12.2001, prejudiciul creat reclamantei, astfel cum a fost conturat în expunerea anterioară, nu s-ar fi produs.

d. Referitor la vinovăţia pârâtului, din perspectiva ambelor Coduri civile, autorul faptei răspunde pentru cea mai uşoară culpă (art. 999 vechiul C. civ., art. 1357 alin. (2) noul C. civ.).

Faţă de circumstanţele de fapt particulare ale speţei, asupra cărora Înalta Curte nu poate reveni, în mod corect, instanţa de apel a identificat culpa cu prevedere, ca formă a vinovăţiei pârâtului, de vreme ce, după lecturarea sentinţei de partaj succesoral sus-menţionate, în care reclamanta era menţionată în calitate de soră a defunctei H., recurentul a realizat, în conştiinţa sa, posibilitatea existenţei unui posibil succesibil, cu consecinţa vicierii actelor notariale ulterioare, dar, fără justificare, nu a urmărit şi nici acceptat producerea unui asemenea rezultat. Lipsa cunoştinţelor juridice de specialitate nu îl absolvă pe pârât de orice culpă, întrucât, în locul său, orice persoană normală, avizată, diligentă, chiar lipsită de pregătire în domeniu fiind, în condiţiile în care ar fi cunoscut despre existenţa unei persoane interesate de moştenire, ar fi acţionat în consecinţă, nerezumându-se doar să predea documentele notarului. De altfel, chiar înmânarea hotărârii de partaj succesoral autorităţii competente demonstrează, o dată în plus, că recurentul a considerat-o ca fiind relevantă cauzei, ceea ce ar fi impus ca acesta să se abţină de la participarea sa în obţinerea actelor ulterioare viciate.

În concluzie, sunt întrunite, în cauză, toate condiţiile răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

IV. Recursul declarat de pârâtul C. este nefondat.

Criticile recurentului se subsumează doar neîndeplinirii condiţiei vinovăţiei, acesta susţinând că nu are nicio culpă în comiterea faptelor ilicite, situaţia sa fiind distinctă de cea a celorlalţi doi pârâţi, unul condamnat definitiv în procesul penal (E.), celălalt iniţial condamnat, ulterior achitat în acelaşi proces (D.).

Afirmaţiile sunt neîntemeiate, instanţa de apel reţinând, în mod corect, culpa cu prevedere, ca formă a vinovăţiei pârâtului C., pentru aceleaşi argumente expuse în analiza recursului declarat de pârâtul D.. În esenţă, indiferent de lipsa cunoştinţelor în materie juridică, dacă ar fi acţionat ca o persoană diligentă, de la momentul cunoaşterii posibilului succesor în persoana reclamantei, pârâtul ar fi trebuit să se abţină de la continuarea procedurii succesorale în absenţa celuilalt moştenitor cu vocaţie şi de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru un imobil aflat în patrimoniul succesoral, la care ar fi avut dreptul să acceadă o altă persoană.

Împrejurarea că ceilalţi doi pârâţi au avut o altă situaţie în procesul penal este nerelevant pentru recurent, întrucât fiecare răspunde pentru faptele proprii şi cu forma proprie de vinovăţie, decelată corect de instanţa de apel în persoana pârâtului C..

În concluzie, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi procedat la o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1370 şi art. 1383 C. civ., considerând că şi recurentul este vinovat de producerea prejudiciului în persoana reclamantei, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de părţi, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii E., D. şi C. împotriva deciziei civile nr. 814 A din 4 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2020.