State civil liability for unreasonable criminal trial duration under Article 6 ECHR vs. judicial error compensation limits in re-judgment

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2021

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2015 pe rolul Tribunalului Satu Mare sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare, a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 1.600.000 RON cu titlu de daune morale şi a sumei de 248.993,8 RON cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul creat prin iniţierea faţă de aceasta a procedurii judiciare finalizate prin decizia nr. 1043 din 27 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2011.

2. Sentinţa Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 158 din 7 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare la plata sumei de 215.921,44 RON daune materiale şi 100.000 RON daune morale, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul creat prin iniţierea faţă de reclamantă a procedurii judiciare finalizate prin decizia nr. 1043 din 27 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosar nr. x/2011. Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamantă. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 8185 RON, cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Prin decizia nr. 118 din 23 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au fost respinse excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune. A fost respins apelul formulat de reclamanta A.. Au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare şi de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 158 din 7 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul reducerii cuantumului daunelor materiale de la 215.921,44 RON la 9.437,04 RON, al daunelor morale de la 100.000 RON la 10.000 RON şi al cheltuielilor de judecată de la 8.825 la 2.232 RON.

4. Decizia înaltei Curţi de Casasţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia nr. 646 din 26 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a constatat nul recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 118 din 23 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă. A admis recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Decizia Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.02.2019 a fost respinsă cererea de refacere şi completare a probaţiunii formulată de reclamantă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.02.2019 pronunţată în Camera de consiliu a fost respinsă cererea de recuzare formulată de reclamntă împotriva completului de judecată.

Prin decizia nr. 552 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune invocate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare. A admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare şi de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 158 din 7 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor materiale de la suma de 215.921,44 RON la suma de 9347,04 RON, al daunelor morale de la suma de 100.000 RON la 10.000 RON, precum şi al cheltuielilor de judecată de la 8.125 RON la 2.232 RON. A luat act de rămânerea definitivă a soluţiei de respingere a apelului declarat de A. urmare a constatării nulităţii recursului prin decizia civilă nr. 646 din 23 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au formulat recurs reclamanta A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

1. Recursul formulat de reclamanta A. este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. l şi 2, teza a doua şi a treia, pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Susţine recurenta că atacă odată cu decizia şi încheierile de şedinţă din data de 18.02.2019 prin care s-a stabilit compunerea completului în apel şi încheierea din data de 20.02.2019 prin care s-a respins cererea de recuzare împotriva completului.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea sub aspectul compunerii completului de judecată, apreciind că aceasta a fost schimbată cu încălcarea legii. Arată că modificarea compunerii completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza spre soluţionare s-a făcut în lipsa de la dosar a unei încheieri prin care s-a soluţionat o cerere de abţinere, a unei hotărâri a colegiului de conducere a instanţei sau a unor procese-verbale, fiind încălcate dispoziţiile art. 53 alin. (1) şi 52 alin. (1), partea a doua din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi ale art. 101 alin. (3) şi (6) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, adoptat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Se mai arată că respingerea cererii de abţinere formulate de unul din membrii completului de judecată şi a celei de recuzare îndreptate împotriva aceluiaşi judecător a determinat pronunţarea unei decizii nelegale având în vedere că din compunerea completului de judecată a făcut parte un judecător aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de art. 42 alin. (1), pct. 13 C. proc. civ., imparţialitatea magistratului fiind afectată de calitatea de soţie a unui avocat implicat în dispute cu pârâtul Direcţia Naţională Anticorupţie.

Se susţine că nu a avut loc o judecată efectivă, ci una formală, întrucât motivarea deciziei atacate este cvasi-identică cu cea a deciziei nr. 118 din 23 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, care a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar sumele stabilite cu titlu de despăgubiri pentru procesul penal în care a fost inculpată şi condamnată în mod abuziv sunt identice, fiind astfel încălcate dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din CEDO. Se apreciază că maniera de motivare a hotărârii face imposibilă cenzurarea ei de către instanţa de recurs, fiind încălcată obligaţia imperativă prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b), partea finală C. proc. civ., motiv de casare reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

În temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins pretenţiile reclamantei legate de acordarea daunelor morale pentru prejudiciul de imagine care a fost cauzat ca urmare a mediatizării cazului. Se arată că există raport de cauzalitate direct între acţiunea ilicită de trimitere în judecată de către procurorii DNA şi prejudiciul de imagine cauzat reclamantei de mediatizarea procesului, prin decizia atacată fiind încălcate principiile fundamentale ale răspunderii civile, precum şi valorile ocrotite de art. 71-73 C. civ.

Se susţine că a fost redus drastic cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă, ceea ce echivalează cu golirea de conţinut a instituţiei răspunderii civile şi a despăgubirilor materiale şi morale datorate de autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii şi se invocă decizii de speţă privind criteriile de apreciere asupra cuantumului daunelor morale.

2. Recursul formulat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Se arată în memoriul de recurs că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, deşi acestea erau obligatorii, conform art. 501 C. proc. civ.. Astfel, deşi a precizat că, în baza criteriilor stabilite de jurisprudenţa CEDO referitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi cel al autorităţilor competente, procesul penal nu s-a desfăşurat într-un termen rezonabil, curtea de apel nu a procedat la un examen efectiv al circumstanţelor cauzei care să-i permită să ajungă la asemenea concluzie. Se susţine că hotărârea nu respectă nici îndrumările instanţei de recurs de a se analiza în mod efectiv depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a procesului penal şi nici exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti.

După expunerea situaţiei de fapt şi prezentarea cursului dosarului penal, recurentul arată că soluţia de achitare nu s-a pronunţat ca urmare a unei erori judiciare, ci prin raportare la interpretarea că fapta săvârşită de inculpată nu are legătură cu atribuţiile de serviciu.

Referitor la acţiunea în pretenţii pentru depăşirea "termenului rezonabil" de soluţionare a cauzei penale, se susţine că cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, dat fiind faptul că este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenţei sau nu a elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor prevăzute de legea penală, procesul penal fiind guvernat de principiul operativităţii ce se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere a probelor, administrarea acestora, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal şi asigurarea calităţii în efectuarea activităţilor judiciare.

Cu privire la rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare, se arată că aceasta trebuie analizată pentru fiecare cauză în parte, invocându-se jurisprudenţa CEDO care a trasat criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, respectiv complexitatea afacerii, miza afacerii pentru reclamant, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor naţionale, concluzionând că, prin raportare la cauzele soluţionate de instanţa de contencios european, în speţă nu e vorba de o durată nerezonabilă întrucât autorităţile judiciare au soluţionat cauza cu diligenţă, în limite de timp normale raportat la complexitatea cauzei.

Apreciază că în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că durata procesului penal este de 3 ani şi 10 luni având în vedere că procedura judiciară faţă de A. a durat 2 ani şi 11 luni.

Se arată că, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, durata de 2 ani şi 11 luni a derulării procesului în faza urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti nu încalcă dreptul la un proces echitabil privind perioada nerezonabilă a duratei procedurii, reglementat de art. 6 din CEDO.

Sub un ultim aspect, se invocă faptul că motivele ce au stat la baza acordării daunelor materiale sunt contradictorii, despăgubirile fiind acordate pentru un prejudiciu rezultat din inculparea reclamantei şi nu din depăşirea termenului rezonabil al procesului penal.

3. Recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu-Mare este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea cu reţinere sau, în subsidiar, cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Într-o primă critică se arată că instanţa de apel a apreciat termenul de 3 ani şi 11 luni ca fiind unul nerezonabil, fără a detalia aspectele factuale ce ar putea conduce la o asemenea concluzie.

Se susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat ca temei al răspunderii statului dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi art. 1373 C. civ., în raport de faptul că reclamanta a fost achitată în procesul penal şi se arată că Statul Român răspunde patrimonial doar în cazul în care s-a constatat o eroare judiciară, în temeiul art. 504 din vechiul C. proc. pen., actual art. 538 C. proc. civ..penală, norma specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale acordate persoanelor care au suferit din cauza unor erori judiciare şi art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Învederează că, potrivit principiului generalia specialibus derogant, nu pot fi aplicate dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale şi face referire la decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora reglementarea legală care stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504, actual art. 538 C. proc. civ..penală.

Arată că nu poate fi invocată eroarea judiciară reglementată de art. 504-506 C. proc. civ..penală, dat fiind faptul că reclamanta a fost achitată la sfârşitul procesului penal, şi nici dispoziţiile art. 998-999 C. civ., deoarece statul răspunde în condiţiile legii, or, legea incidenţă în procesele penale este C. proc. pen.. Apreciază că nu există eroare judiciară nici din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât erorile judiciare în sensul Convenţiei se nasc din constatarea unei violări a acesteia care se întemeiază pe o apreciere greşit făcută, în fapt sau în drept, de judecătorul naţional, ceea ce nu se regăseşte în speţă.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma generală în condiţiile în care nu a fost săvârşită o faptă ilicită întrucât cercetarea penală şi trimiterea în judecată s-au circumscris unui cadru legal, nefiind vorba de o încălcare a normelor de procedură sau abuz contra intereselor reclamantei. S-a reafirmat că statul nu răspunde patrimonial decât pentru erori judiciare săvârşite în procesele penale, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Normele generale ale răspunderii civile delictuale au fost aplicate greşit şi cu privire la aprecierea duratei îndelungate a procesului penal, deşi s-a statuat că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile normei speciale de reparare a erorilor judiciare, prevăzute de art. 538-539 C. proc. civ..penală.

Se susţine nelegalitatea deciziei atacate având în vedere că instanţa de apel a interpretat eronat noţiunea de termen rezonabil, prevăzută de art. 6 alin. (1) din CEDO. Astfel, nu a fost realizată o analiză minuţioasă a tuturor termenelor de judecată acordate în dosarul penal indicat, a motivelor de amânare, a complexităţii cauzei, al comportamentului justiţiabilei A. şi al autorităţilor competente. Se invocă principiul operativităţii ce se află în strânsă legătură cu activitatea de strângere a probelor, administrarea acestora, rolul activ al organelor judiciare, scopul procesului penal şi asigurarea calităţii în efectuarea activităţilor judiciare şi se susţine că cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, dat fiind faptul că este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenţei sau nu a elementelor şi indiciilor temeinice ale infracţiunilor prevăzute de legea penală.

Se face referire la jurisprudenţa CEDO care a trasat criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei, respectiv complexitatea afacerii, miza afacerii pentru reclamant, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor naţionale, şi se concluzionează că acţiunea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin durata excesivă a procesului penal presupune verificarea întrunirii condiţiilor menţionate anterior privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Se susţine că instanţa de judecată trebuie să expună considerentele pentru care durata procesului penal a fost sau nu una excesivă, decelând conduita procesuală a părţii de cea a autorităţilor şi ţinând cont de gradul de complexitate al cauzei. Se învederează faptul că faza judecăţii s-a derulat în perioada 24.11.2011-27.03.2014, pe parcursul a 2 ani şi 4 luni.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 08 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la 12 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor

8. Apărările formulate în cauză

Recurenta reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate de pârâţi.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei şi admiterea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi răspuns la întâmpinarea reclamantei.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin DGRFP Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, acesta urmează a fi respins ca nefondat.

Într-o primă critică formulată, se invocă nelegala schimbare a compunerii completului, susţinând recurenta că nu s-a respectat principiul repartizării aleatorii.

Critica, ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 2 C. proc. civ., este neîntemeiată. În acest sens se reţine că alcătuirea completului de judecată s-a definitivat după ce, în ceea ce priveşte completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza, compus din doamnele judecător B. şi C., s-a constatat că doamnei judecător B. i s-a admis în ciclul procesual anterior o cerere de abţinere, iar cererea de abţinere a doamnei judecător C. a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 13.02.2019. Ca atare, completul s-a întregit cu judecătorul aflat pe lista de permanenţă, potrivit procesului-verbal întocmit la data de 13.02.2019.

Această situaţie a fost cunoscută de reclamantă la termenul de judecată din data de 18.02.2019, când a formulat o cerere de recuzare a întregului complet, pe motivul incompatibilităţii şi pentru respingerea de către complet a cererii de probaţiune, recuzarea fiind respinsă la data de 20.02.2019. Pentru termenul din 15.04.2019, doamna judecător D., aflată în concediu de odihnă a fost înlocuită cu doamna judecător E., cauza fiind amânată pentru continuitatea completului la data de 20.05.2019, 3.06.2019 şi 16.09.2019, când în aceiaşi compunere au avut loc dezbaterile asupra apelurilor.

Prin urmare, se constată că modificările aduse componenţei completului în apel, inclusiv cu privire la cel care a soluţionat, la termenul din 18.02.2019, cererea reclamantei de respingere a probatoriului solicitat, au fost făcute cu respectarea dispoziţiilor legii şi a regulamentului de organizare şi funcţionare a instanţelor, fiind depuse la dosar dovezi cu privire la existenţa împrejurărilor obiective care le-au determinat.

În baza art. 488 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, recurenta critică încheierea din data de 20.02.2019 prin care a fost respinsă cererea de recuzare, considerând că la judecata cauzei au participat judecători incompatibili, dată fiind activitatea legată de Ministerul Public desfăşurată în calitate de avocat de către soţul doamnei judecător C..

Sub acest aspect, instanţa de recurs apreciază că în mod corect a fost respinsă cererea de recuzare, în condiţiile în care s-a reţinut că, în lipsa unor elemente concrete, notorietatea activităţii profesionale a soţului doamnei judecător nu poate fi considerată de natură a afecta aparenţa de imparţialitate obiectivă ce operează în favoarea instanţei.

Recurenta a susţinut că hotărârea este nemotivată, fiind preluate tale quale considerentele deciziei pronunţate în apel în ciclul procesual anterior, critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs este nefondat în condiţiile în care ceea ce critică recurenta este, în fapt, menţinerea soluţiei din ciclul procesual anterior sub aspectul cuantificării prejudiciului, împrejurare ce nu poate fi asimilată unei nemotivări a hotărârii. Dimpotrivă, limitarea despăgubirilor la nivelul maxim al celor acordate în ciclul procesual anterior este justificată şi de împrejurarea că rejudecarea apelului s-a făcut în urma casării cu trimitere a cauzei după admiterea recursurilor pârâţilor, nu şi al reclamantei, motiv pentru care, potrivit principiului non reformatio in peius, acestora nu li se putea agrava situaţia în rejudecare.

Din această perspectivă nu pot fi analizate nici criticile recurentei formulate pe fondul cauzei referitoare la respingerea pretenţiilor legate de defalcarea prejudiciului în raport de impactul pe care l-a avut fapta ilicită imputată pârâţilor în fiecare plan al vieţii sale socio umane, între care şi prejudiciul de imagine urmare a mediatizării cazului, precum şi de diminuarea drastică a cuantumului despăgubirilor. În condiţiile în care, în primul ciclu procesual, recursul reclamantei, care conţinea aceleaşi critici, a fost constatat nul, reluarea acestora în următorul ciclu procesual apare ca fiind inadmisibilă întrucât limitele devoluţiei în apel au intrat în puterea lucrului judecat.

2. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţi, acestea cuprind, în mare parte, critici similare, ce urmează a fi analizate împreună.

Astfel se critică în principal, în ambele recursuri, faptul că instanţa de apel nu a analizat, în mod efectiv, criteriile create de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin prisma cărora se apreciază durata nerezonabilă a unei proceduri judiciare.

În plus, recurentul Ministerul Public reproşează instanţei de apel o motivare contradictorie sub aspectul despăgubirilor materiale care ar fi fost rezultate din actul inculpării şi nu al depăşirii duratei rezonabile, iar recurentul Statul Român reiterează excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dreptul comun în condiţiile în care nu a fost constatată, în procedura penală, o eroare judiciară sau un caz de privare nelegală de libertate potrivit dispoziţiilor art. 538-539 C. proc. civ..penală.

Înalta Curte apreciază că analiza acestor critici trebuie să pornească de la dezlegările instanţei de recurs în ciclul procesual anterior.

Astfel, prin decizia nr. 646 din 26 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursurile pârâţilor, a statuat asupra condiţiilor în care se aplică dispoziţiile dreptului comun şi care sunt obligaţiile instanţei de rejudecare.

Înalta Curte a constatat ca fiind legală aprecierea de principiu a instanţei de apel - care a confirmat hotărârea primei instanţe - privind posibilitatea angajării răspunderii Statului pe temeiul dispoziţiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale chiar în absenţa unei erori judiciare pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat prin soluţionarea cu celeritate a procedurilor judiciare de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale (CEDO), de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească.

Instanţa de recurs a mai constatat că, din considerentele expuse în decizia instanţei de apel, nu rezultă cu certitudine acordarea de despăgubiri reclamantei în considerarea unei durate excesive a procesului penal, temei pentru care acţiunea a fost socotită drept admisibilă.

În acelaşi timp, lipsesc în totalitate considerentele pentru care instanţa de apel a ajuns la concluzia nerespectării duratei rezonabile de soluţionare a procesului penal, prin prisma criteriilor pentru stabilirea desfăşurării procesului penal într-un termen rezonabil, desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, simplul calcul al duratei procesului penal nefiind suficient pentru reţinerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil.

Mai mult, a fost reparat un prejudiciu constatat a fi cauzat prin procedura finalizată în primă instanţă cu condamnarea cu privare de libertate a reclamantei, faţă de soluţia definitivă de achitare, în condiţiile în care, pe de o parte, acţiunea a fost considerată admisibilă din perspectiva duratei excesive a procesului penal, iar, pe de altă parte, instanţele de fond din cauză au exclus incidenţa normei procesual penale în considerarea principiului disponibilităţii şi a neîntrunirii ipotezelor legale.

Instanţa de recurs a mai apreciat prin decizia menţionată că cele expuse anterior au relevanţă şi în privinţa modului în care instanţa de apel a analizat întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii statului şi a acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin conduita pasivă a autorităţilor penale de a aduce la cunoştinţa publică finalizarea procedurii judiciare, în speţă, soluţia de achitare a reclamantei. Despăgubirile acordate au fost justificate prin menţinerea, după achitare, a prejudiciului moral cauzat prin soluţia iniţială de condamnare, ceea ce înseamnă că aprecierea asupra prejudiciului suferit prin conduita autorităţilor, reţinută a fi fost una de pasivitate, a depins, de fapt, de reţinerea în prealabil a existenţei unui prejudiciu suferit prin însăşi soluţia de condamnare a reclamantei în primă instanţă.

Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor expuse, instanţa de recurs din ciclul procesual anterior a statuat în mod definitiv că dreptul comun este aplicabil exclusiv petitului referitor la despăgubirile solicitate pentru durata nerezonabilă a procesului şi că instanţa de apel nu a analizat criteriile dezvoltate în această materie de jurisprudenţa CEDO. De asemenea, prin aceleaşi considerente, s-a reţinut că instanţa de apel s-a contrazis atunci când a acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin cercetarea penală, trimiterea în judecată şi condamnarea în primă instanţă a reclamantei deşi fusese exclusă incidenţa normei procesual penale referitoare la producerea unei erori judiciare în considerarea principiului disponibilităţii şi a neîntrunirii ipotezelor legale. Acest raţionament a fost considerat relevant şi în privinţa despăgubirilor acordate pentru prejudiciul cauzat prin conduita pasivă a autorităţilor penale de a aduce la cunoştinţa publică finalizarea procedurii judiciare prin achitarea reclamantei.

În baza acestor dezlegări, în rejudecare, instanţa de apel a reţinut că durata procedurii judiciare în ceea ce o priveşte pe reclamantă a fost de 3 ani şi 11 luni, interval care e unul excesiv. A apreciat că nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantei nu explică durata procedurii privită în ansamblul său care nu corespunde cerinţei termenului rezonabil în sensul art. 6 paragraf 1 CEDO, răspunderea pentru această încălcare revenind statului în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, răspunderea sa fiind angajată pe temei obiectiv, independent de orice culpă. În legătură cu prejudiciul de imagine a considerat că pentru capătul de cerere privind daunele morale solicitate de reclamantă urmare a mediatizării procesului penal, statul nu poate fi ţinut răspunzător, răspunderea în astfel de situaţii revenindu-i eventual ziaristului, în calitate de autor al articolului, ori societăţii comerciale deţinătoare a publicaţiei. Referitor la daunele materiale, a reţinut că suma acordată de 9437,04 RON reprezintă diferenţa dintre salariul de inspector şcolar general şi cel de profesor, aferentă perioadei decembrie 2011 - data demisiei din funcţia de inspector şcolar şi respectiv august 2012 - data când expira detaşarea sa în această funcţie, considerând că, în lipsa inculpării intervenită la data de 24.11.2011, reclamanta nu ar fi demisionat. În speţa pendinte, aceste daune materiale rezultate din diferenţa dintre salariul de inspector şef şi cel de profesor reprezintă un bun în înţelesul art. 1 din protocolul 1 CEDO, fiind o creanţă cu o baza suficientă în dreptul intern, salariul de inspector general fiind dobândit datorită calităţilor profesionale ale reclamantei, iar pierderea acestuia datorându-se numai "iniţierii şi menţinerii unei perioade nerezonabile a procedurilor penale".

Înalta Curte constată că, soluţionând cauza prin prisma acestor considerente, instanţa de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., şi nu a analizat în mod concret criteriile de evaluare a duratei excesive a procedurii judiciare enunţate în respectiva decizie, rezumându-se a invoca durata procedurii, al cărui mod de calcul a fost contestat, de altfel, de către pârâte, fără a verifica numărul de termene acordate, conduita părţilor şi a autorităţii judiciare la aceste termene şi în mod concret gradul de complexitate a cauzei, anvergura probatoriului administrat, motivele de amânare a cauzei, pentru a statua asupra celor imputabile exclusiv autorităţilor judiciare.

Sub acest aspect critica comună a pârâtelor este fondată, instanţa de apel având obligaţia de a se raporta efectiv la datele dosarului penal atunci când verifică dacă a fost încălcată durata rezonabilă a procedurii judiciare potrivit criteriilor dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Este întemeiată şi critica formulată de Ministerul Public referitoare la soluţionarea petitului referitor la stabilirea despăgubirilor materiale în condiţiile în care acestea au fost acordate şi din considerente ce ţin de acţiunea de inculpare a reclamantei şi nu doar de durata procedurii judiciare. În acest sens se constată că instanţa de apel a apreciat că, în lipsa inculpării intervenite la data de 24.11.2011, reclamanta nu ar fi demisionat, pierderea salariului de inspector datorându-se şi iniţierii, nu doar menţinerii unei perioade nerezonabile a procedurilor penale. Or, dezlegarea instanţei de recurs din ciclul procesual anterior împiedica instanţa de rejudecare să aprecieze cu privire la alte pretenţii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun cu excepţia celor referitoare la durata nerezonabilă a procedurii judiciare, fiind excluse din această sferă pretenţiile care ar izvorî dintr-o eventuală eroare judiciară, cum ar fi inculparea reclamantei. Ca atare, o statuare care se referă şi la vinovăţia autorităţilor în iniţierea procedurii penale prin inculparea reclamantei, ce aparţine sferei erorii judiciare încalcă limitele rejudecării dispuse de instanţa de control judiciar.

Prin urmare, în măsura în care instanţa de apel a acordat despăgubiri materiale în baza dispoziţiilor dreptului comun şi pentru iniţierea procedurii penale care ar fi determinat demisia reclamantei, este întemeiată şi susţinerea recurentului Statul român cu privire la inadmisibilitatea fundamentării acestui tip de pretenţii pe normele dreptului comun, în condiţiile în care, în primul ciclu procesual, acest motiv de nelegalitate a fost analizat de instanţa de recurs care a statuat că sunt admisibile, potrivit dreptului comun, doar cererile de despăgubire pentru durata nerezonabilă a procesului, nu şi celelalte pretenţii, ce excedează cadrului procesual întrucât îşi au temeiul în constatarea existenţei unei erori judiciare, normă procesual penală neincidentă în cauză.

Prin urmare, în raport de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţi în baza art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., va casa decizia recurată în baza art. 497 C. proc. civ. şi va trimite cauza spre o nouă rejudecare a apelurilor în limita dezlegărilor din decizia de casare precedentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 552 A din 24 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin DGRFP Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2021.