Civil tort liability for tax evasion barred by res judicata from criminal acquittal based on non-fulfillment of statutory elements

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea formulată la data de 03.08.2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin DGRFP Craiova - AJFP Mehedinţi, a solicitat obligarea pârâţilor A. şi B. la plata prejudiciului în cuantum de 3.621.650 RON, cauzat bugetului de stat prin faptele săvârşite în calitate de reprezentanţi şi administratori ai S.C. C. S.R.L., precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 51 din 04 decembrie 2019 a Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă, acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1188 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul exercitat în cauză.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin DGRFP Craiova - AJFP Mehedinţi.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut greşit că nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Astfel, instanţa de apel a reţinut greşit că nu se poate vorbi despre crearea unui prejudiciu bugetului de stat, întrucât toate activităţile desfăşurate de intimaţii pârâţi, prin societatea administrată, au fost fictive, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile din Codul fiscal referitoare la obligaţia de plată a TVA şi nu se datorează impozitul pe profit.

De asemenea, existenţa faptei a fost reţinută prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, rezultând şi din decizia nr. 1087/20.07.2018 a Curţii de Apel Craiova, potrivit căreia achitarea inculpaţilor s-a făcut în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi nu în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) "fapta nu există".

În cauză există şi un prejudiciu produs prin fapta ilicită a inculpaţilor, respectiv sumele datorate bugetului de stat cu titlu de obligaţii fiscale de la care aceştia s-au sustras şi pe care nu le-au plătit.

Analizând aspectele de fapt, este evident că intimaţii au săvârşit o faptă ilicită, iar între aceasta şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, în sensul că prin înregistrarea de facturi fictive, dar şi prin neînregistrarea şi declararea veniturilor obţinute din alte relaţii economice, pârâţii au reuşit să se sustragă de la plata impozitelor datorate bugetului de stat, prejudiciind astfel cu aceste sume bugetul.

Vinovăţia pârâţilor în săvârşirea faptei ilicite rezultă din întregul comportament al acestora, constatările organelor de urmărire penală şi cele fiscale dovedind pertinent şi suficient în acest sens.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor şi, prin încheierea din 12 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata acestuia la 17 septembrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succeda:

Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâţilor A. şi B. la plata prejudiciului în cuantum de 3.621.650 RON, cauzat bugetului de stat prin faptele săvârşite în calitate de reprezentanţi şi administratori ai S.C. C. S.R.L., precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în baza dispoziţiilor pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat întrucât prin probatoriul pe care reclamanta a înţeles să îl administreze nu a fost probată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor în legătură cu faptele pentru care au fost trimişi în judecată în dosarul penal nr. x/2012, anume infracţiunea de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) si c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Prin cererea de recurs pendinte, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a legii în materia răspunderii civile delictuale, cât priveşte reţinerea eronată, de către instanţa de apel, a neîndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte, critici ce pot fi încadrate şi analizate prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Astfel, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

În cauză, intimaţii-pârâţi au fost cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 constând în săvârşirea de fapte în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor economice efectuate sau a veniturilor realizate, precum şi evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi nr. 362/P/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a intimaţilor-pârâţi, în sarcina acestora reţinându-se faptul că, inculpatul A. a fost împuternicit de mama sa, B., asociat al S.C. C. S.R.L., să desfăşoare activităţi în legătura cu societatea iar în perioada 2009-2011 cei doi au completat şi utilizat facturi fiscale în numele mai multor societăţi din Bucureşti, pentru a atesta livrări de mărfuri şi/sau servicii către firma lor.

În acest mod, au înregistrat în contabilitatea societăţii facturi fiscale reprezentând achiziţii de bunuri şi servicii, documente care atestă relaţii comerciale ce nu au fost derulate în realitate. Controalele efectuate au constatat că tranzacţiile înregistrate de pârâţi în contabilitatea S.C. C. S.R.L. au fost fictive, având ca scop deducerea ilegală de TVA, majorarea artificială a cheltuielilor şi implicit sustragerea de la plată către bugetul de stat a taxei pe valoare adăugată şi a impozitului pe profit.

Tot astfel, s-a constatat că, în aceeaşi perioadă S.C. C. S.R.L. a comercializat mărfuri către S.C. D. S.R.L. şi către alte societăţi, în valoare de 3.141.880 RON, fără a înregistra în contabilitate veniturile realizate din aceste operaţiuni, cu scopul evident de a nu plăti taxele şi impozitele datorate bugetului de stat din aceste venituri.

Cu rechizitoriul nr. x/2011 a fost investit Tribunalul Mehedinţi, secţia Penală, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2012, finalizată sub nr. x/2012 prin decizia, în soluţionarea apelului, nr. 1087/10.07.2018 a Curţii de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 1087/10.07.2018, instanţa de apel a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi, analizând încadrarea juridică dată faptelor reţinute prin actul de sesizare, raportat la starea de fapt expusă în acesta, Curtea de Apel Craiova a constatat că, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 25 din data de 03.10.2017 în dosar nr. x/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 936 din 28/11/2017, acestea întrunesc elementele constitutive ale unei singure infacţiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi art. 5 C. pen.

De asemenea, prin decizia nr. 1087/10.07.2018, instanţa de apel a achitat pe inculpaţi, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală şi, dând eficienţă dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Statul Roman prin A.N.A.F.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, recurenta susţine că existenţa faptei ilicite se deduce din faptul că în cadrul hotărârii instanţei penale nu s-a dispus achitarea pentru că faptele nu există, ci pentru că, deşi pârâţii au săvârşit faptele, acestora le lipseşte un element esenţial al infracţiunii, şi anume acela ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, achitarea inculpaţilor A. şi B., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, s-a făcut în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen., care vizează soluţia achitării când fapta nu este prevăzută de legea penală.

Este adevărat că, în principiu, o faptă care nu îndeplineşte condiţiile săvârşirii unei infracţiuni, poate fi calificată ca o contravenţie, în măsura în care legiuitorul a încadrat-o astfel, poate genera o răspundere contractuală, poate fi încadrată printre faptele licite, dar şi printre faptele ilicite, acestea din urmă, prin definiţie, fiind contrare normelor dreptului, prin ele încălcându-se drepturile subiective şi interesele altei persoane, cu consecinţa cauzării un prejudiciu, pe care autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-l repare.

În speţa de faţă, Curtea de Apel Craiova a constatat prin hotărârea definitivă penală nr. 1087/10.07.2018 că:

"faptele inculpaţilor de a înregistra în evidenţa contabilă a societăţii S.C. C. S.R.L. facturi fictive de aprovizionare cu mărfuri de la societăţile indicate în actul de sesizare s-a realizat pentru a justifica emiterea altor facturi fictive de livrare, către alte societăţi, respectiv pentru a le pune la dispoziţia administratorilor S.C. D. S.R.L. Strehaia, S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., acţiuni ce nu s-au realizat în scopul sustragerii inculpaţilor de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, ci pentru a acorda ajutor societăţilor S.C. D. S.R.L. Strehaia, S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, fapte ce ar putea constitui infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală.

În atare situaţie, dat fiind faptul că instanţa de judecată nu a fost sesizată cu această faptă şi nici nu s-au efectuat cercetări pentru aceasta, aşa cum a reţinut şi prima instanţă nu este posibilă schimbarea încadrării juridice din autorat la infracţiunea de evaziune fiscală în complicitate la aceasta, fiind două fapte distincte.

Cu toate acestea, Curtea constată că dispoziţia instanţei de fond de a schimba încadrarea juridică a faptelor reţinute în actul de sesizare în sarcina inculpaţilor din infracţiunile de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din Legea nr. 15/1969 privind C. pen., în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din Legea nr. 15/1969 privind C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din Legea nr. 15/1969 privind C. pen., nu are suport legal, în raport de situaţia de fapt reţinută, având în vedere că scopul special urmărit de inculpaţi a fost acela de a acorda ajutor societăţilor S.C. D. S.R.L. Strehaia, S.C. E., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. pentru ca acestea să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale.

În atare situaţie Curtea apreciază că în cauză este incident cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., de vreme ce din probele administrate se reţine că inculpaţii nu au acţionat cu scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiiilor fiscale".

Prin urmare, concluzia instanţei penale a fost aceea că acţiunile pârâţilor (inculpaţi în dosarul penal) nu s-au realizat în scopul sustragerii inculpaţilor de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen. (intitulat, cât se poate de lămuritor, Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal):

"Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Instanţa de apel, prin decizia recurată a constatat că starea de fapt reţinută de instanţa penală se impune cu autoritate de lucru judecat, stabilind, în urma analizării faptelor pârâţilor în raport cu prevederile Codul fiscal, că faptele persoanelor care au avut calitatea de inculpaţi nu constituie fapt ilicit cauzator de prejudicii în sensul legii civile, întrucât pârâţii doar au înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii facturi fiscale fictive care atestau aprovizionarea cu mărfuri şi livrarea acestora, faptele comerciale nefiind derulate în materialitatea lor.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că intimaţii-pârâţi, necomercializând în mod efectiv nicio marfă şi neprestând niciun serviciu către societăţile comerciale către care au emis facturile fictive, este evident că nu a avut loc nicio operaţiune comercială producătoare de venituri, astfel că, neexistând un act de comerţ, pârâţii nu aveau obligaţia de a înregistra în contabilitate vreun venit, suficient pentru a dovedi că intimaţii-pârâţi nu au săvârşit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială.

Ca atare, în condiţiile în care la judecata în fond, anterior, s-a considerat că nu s-a făcut o altă probă a existenţei vreunei faptei ilicite, această soluţie a instanţei penale, de achitare a inculpaţilor pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu este, în sine, suficientă pentru a dovedi că intimaţii-pârâţi au săvârşit o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea materială, aspect sesizat şi de instanţa de apel.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", acest text reglementând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecăţii şi observând că, în cauza pendinte, reclamanta s-a rezumat doar la a relua aceleaşi pretenţii şi în faţa instanţei civile de drept comun, având ca fundament aceleaşi probatorii administrate în procesul penal, fiind dedusă judecăţii aceeaşi situaţie de fapt şi de drept, instanţa de apel a apreciat în mod corect că în privinţa aceloraşi chestiuni nu poate exista o concluzie contrară celei a instanţei penale, dezlegările date de acestea din urmă impunându-se cu putere de lucru judecat.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a considerat că, în speţă, reclamanta nu a dovedit existenţei unei fapte ilicite şi nici a unui prejudiciu, în condiţiile în care, după cum a rezultat în dosarul penal, ca stare de fapt, toate activităţile societăţii în perioada 2009-2011, la care intimaţii-pârâţi au avut calitatea de asociat, respectiv administrator, au fost fictive, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile din Codul fiscal referitoare la obligaţia de plată a TVA, iar impozit pe profit nu se datorează deoarece operaţiunile pentru care s-a calculat profitul nu au fost reale.

În acest context, nu se poate vorbi despre crearea unui prejudiciu bugetului de stat, cât timp obligaţia unui contribuabil de a achita taxele pentru afacerile comerciale derulate se stabileşte doar dacă s-au desfăşurat efectiv astfel de afaceri, adică s-au vândut, cumpărat bunuri ori s-au prestat servicii, ceea ce a dus la sporirea unei valori, acesta fiind temeiul încasării de către stat a taxei pe valoare adăugată; de asemenea, impozitul pe profit nu este datorat deoarece operaţiunile pentru care s-a calculat profitul nu au fost reale.

Referitor la existenţa şi dovedirea prejudiciului, recurenta-reclamantă a susţinut că îndeplinirea acestei cerinţe pentru atragerea răspunderii civile delictuale se deduce din constatările organelor de inspecţie fiscală, consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.04.2012, coroborat, deopotrivă, cu constatările organelor de urmărire penală.

Or, în situaţia de faţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanţa de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., înscrisurile la care face referire recurenta, raportul de inspecţie fiscală şi constatările organelor de urmărire penală, nu sunt apte a face dovada pretenţiilor afirmate.

În acest context, Înalta Curte constată că, în speţă, faţă de cele reţinute de instanţa de apel potrivit cu care existenţa şi întinderea prejudiciului nu au fost dovedite, simpla afirmaţie a recurentei-reclamate, în sensul că cele două elemente rezultă din raportul de inspecţie fiscală şi constatările organelor de urmărire penală, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu.

Criticile recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut greşit că intimaţii-pârâţi nu au încasat sume de bani de la bugetul de stat ca urmare a deducerii taxei pe valoarea adăugată, întrucât potrivit Codul fiscal, exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată nu presupune restituiri de sume de la bugetul de stat nu pot fi primite, neavând relevanţa propusă de recurentă, deoarece obligaţia unui contribuabil de a achita taxa pe valoare adăugată se stabileşte doar dacă s-au desfăşurat efectiv activităţi comerciale de afaceri, adică s-au vândut, cumpărat bunuri ori s-au prestat servicii, ceea nu este cazul în speţă, toate facturile emise de intimaţii-pârâţi fiind fictive.

Prin urmare, nefiind dovedite cel puţin două dintre condiţiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurenta-reclamantă, cu referire la existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită pretins invocată în sarcina intimaţilor-pârâţi şi prejudiciul produs de aceste părli ori a vinovăţiei celor ce au cauzat prejudiciul, în măsura în care dispoziţiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condiţiilor mai sus arătate.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei nr. 1188 din 18 aprilie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, prin DGRFP Craiova - AJFP Mehedinţi împotriva deciziei nr. 1188 din 18 aprilie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2020.