Common fault apportionment in road collapse torts and the prohibition of factual re-evaluation in cassation.

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2015 la data de 20 octombrie 2015, reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanţei de judecată ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 852.166,42 RON, ce reprezintă contravaloarea facturilor nr. x/24.04.2015 în valoare de 402,248,81 RON şi nr. 101/29.05.2015 în valoare de 449.917,61 RON, emise de către S.C. B. S.R.L. ca urmare a executării lucrărilor de proiectare, execuţie şi consolidare versant DN 68A km 3+190 stânga conform Contractului de lucrări nr. x din data de 21.10.2014.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei; admiterea cererii reconvenţionale în sensul obligării Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin DRDP Timişoara la plata sumei de 20.185,20 euro, contravaloarea tarifului de ocupare a terenului proprietate personală de către drumul naţional 68 A; pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş:

Prin sentinţa civilă nr. 294/PI din 7 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 106.255,5 RON cu titlu de pretenţii; a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara; a fost obligată reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara şi pârâtul A., în mod egal, să achite în contul Biroului de Expertize Judiciare - pendinte Tribunalul Timiş, deschis la C. S.A. Timişoara, suma de 5.531 RON pentru fiecare expert, cu titlu de diferenţă onorariu aferent lucrării de specialitate efectuată de către experţii D., E. şi F.; au fost compensate parţial cheltuielile de judecată şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul A. la plata către reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, a sumei de 3.616,3 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara:

Prin decizia nr. 252 din 5 decembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelurile formulate de către apelanţii Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara şi A., împotriva sentinţei civile nr. 294 din 07 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Timiş.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Decizia civilă nr. 252 din 5 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost atacată cu recurs de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Se susţine că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au considerat în mod greşit culpa din prezenta cauză ca fiind una comună.

Reclamanta arată că desi a apreciat că pârâtul a săvârşit o faptă ilicită, instanţa de apel, în mod greşit, într-un final a reţinut că în cauză este vorba despre o culpă comună.

Învederează că pârâtul a săvârşit o contravenţie, anume nu a respectat dispoziţiile O.U.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, faptă pentru care a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 6.000 RON prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/16.06.2014. Astfel, s-a stabilit pe cale jurisdicţională, de către Tribunalul Timiş, în mod definitiv şi irevocabil, că pârâtul este vinovat de comiterea unei fapte ilicite. Acesta nu a respectat prevederile legale în vigoare, anume dispoziţiile art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul juridic al drumurilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora "Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: . . . . . . . . . .c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei.;

Reclamanta mai arată că instanţa nu a dispus repararea integrală a prejudiciului cauzat societăţii recurente, ci a apreciat, în mod greşit, că ar fi vorba despre o culpă comună, cu toate că reclamanta nu a afectat în niciun fel exercitarea normală şi a legală a dreptului de proprietate al pârâtului şi nici nu a îngrădit în vreun fel atributele acestui drept real.

Cu privire la chestiunea legată de cheltuielile de judecată şi onorariile de expert, recurenta apreciază că acesta nu se află în culpă faţă de pârât şi faţă de întreaga situaţie care a generat cedarea corpului drumului datorită intervenţiei neautorizate a pârâtului, situaţie faţă de care se impune ca aceste cheltuieli să fie suportate doar de pârât.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raportul astfel întocmit, s-a reţinut că, în măsura în care completul de filtru va aprecia că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ar fi incidentă excepţia nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în măsura în care va trece peste această excepţie, va aprecia asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara a depus punct de vedere la raport prin care a susţinut admisibilitatea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Pe calea prezentului recurs a fost atacată decizia nr. 252 din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Prin această hotărâre s-a reţinut că sunt neîntemeiate criticile apelantei reclamante Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara - vizând eronata reţinere de către prima instanţă a stării de fapt, ce a condus la stabilirea unei culpe comune în cauză şi greşita aplicare a normelor de drept în privinţa compensării cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că reclamanta a formulat o acţiune în pretenţii, în baza răspunderii civile delictuale a pârâtului.

În speţă, din probatoriul administrat, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că s-a probat fapta ilicită a pârâtului - constând în efectuarea lucrărilor de săpătură neautorizate şi dislocarea pământului pe o porţiune de 60-70 m, la baza zidului de sprijin, cu consecinţa cedării corpului drumului pe o lungime de cca. 20 m, o lăţime a acostamentului de cca. 2 m şi o adâncime de 1,50 m pe DN 68A km 3+ 190 stânga, în seara zilei de 24725 mai 2014 - precum şi fapta ilicită a reclamantei - constând în îndeplinirea necorespunzătoare a unei activităţi impuse de lege, anume efectuarea de reparaţii anterioare în mod defectuos, dar şi omisiunea de a efectua lucrările ce se impun preventiv.

Prin decizia atacată instanţa a arătat că în mod legal a stabilit tribunalul că trebuie reţinută şi culpa reclamantei, deoarece aceasta, deşi cunoştea că zona în discuţie este problematică, alunecări de teren producându-se şi anterior, nu a luat măsurile necesare şi adecvate pentru a opri producerea în continuare a unor asemenea fenomene, iar lucrările efectuate anterior nu au condus la rezultatul scontat.

Expertiza omologată de către tribunal a concluzionat că pârâtul este vinovat pentru că a intervenit la o distanţă mai mică de 2 m de rambleul unde se situa aşa numita grindă din beton (acest element a fost insuficient pentru a asigura stabilitatea versantului mai ales când apa a acţionat pe două direcţii diferite de scurgere - una paralelă cu drumul şi alta transversal cu drumul).

Totodată, s-a reţinut că ambele părţi sunt responsabile în egală măsură de evenimentele din data de 24/25 mai 2014 ce au condus la surparea drumului, pe o secţiune în lungime de 25m, lăţime de 3 m şi înălţime de 2 m cauzele fiind următoarele: ploaia abundentă peste limitele curente care normal se iau în calcul şi care a fost confirmată de procesul-verbal de calamitate nr. x/28.05.2014; supraîncărcarea drumului prin înălţarea în timp a acestuia; proiectarea şi realizarea defectuoasă a unor elemente de susţinere a malului; intervenţia neautorizată la baza rambleului de către pârât, stabilind totodată şi lucrările şi cantităţile necesare în vederea refacerii corpului de drum care s-a prăbuşit şi care se cifrează la nivelul sumei de 211511 RON.

În concluzie, Curtea de Apel Timişoara a arătat că instanţa de fond a reţinut corect culpa comună a părţilor în producerea prejudiciului, astfel că susţinerea apelantei reclamante că doar pârâtul se face vinovat de producerea prejudiciului este neîntemeiată.

Înalta Curte reţine că, de principiu, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele instituite de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de "motive de casare."

În conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), partea are obligaţia de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Art. 489 alin. (2) din acelaşi cod stipulează că sancţiunea nulităţii recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluţia şi argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.

În speţă, din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci se fac susţineri care nu reprezintă critici de nelegalitate, ele privind elemente ale situaţiei de fapt contestate de recurentă, care învederează că instanţa nu a dispus repararea integrală a prejudiciului cauzat societăţii recurente, ci a apreciat, în mod greşit, că ar fi vorba despre o culpă comună, cu toate că reclamanta nu ar fi afectat în niciun fel exercitarea normală şi a legală a dreptului de proprietate al pârâtului şi nici nu a îngrădit în vreun fel atributele acestui drept real. Or, asemenea susţineri prin care se tinde a se demonstra netemeinicia deciziei recurate, excedează controlului de legalitate permis acestei instanţe de recurs, în condiţiile în care dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat "numai" pentru motivele de nelegalitate statuate expres în ipotezele de la pct. 1-8 ale aceluiaşi articol, normă imperativă, de ordine publică.

Se constată că recurenta nu a dezvoltat critici concrete de natură a se circumscrie cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ci a procedat la expunerea unei situaţii de fapt şi a solicitat reevaluarea probatoriilor administrate, considerând că instanţa de apel a interpretat greşit gravitatea faptelor pârâtului, considerându-l răspunzător doar pe jumătate. Susţinând că nu este în culpă faţă de pârât şi faţă de întreaga situaţie care a generat cedarea corpului drumului datorită intervenţei neautorizate a pârâtului, reclamanta a arătat că se impune ca aceste cheltuieli să fie suportate doar de către pârât. Or asemenea susţineri pun în discuţie o chestiune de netemeinicie şi nu una de nelegalitate a deciziei atacate prin prezentul recurs.

În aceste condiţii, având în vedere că în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea instituită expres prin art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceea a nulităţii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara împotriva deciziei nr. 252 din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2021.