Restitution of housing purchase price after annulment: ECHR property rights and statute of limitations start date

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi au solicitat, în principal, obligarea acestora la plata preţului de piaţă al unităţii locative nr. 9 din imobilul situat în Timişoara, str. x, înscrisă în C.F. nr. x-C1-U6 Timişoara, preţ stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar în subsidiar, obligarea la plata preţului înscris în contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.1996, prin care a dobândit unitatea locativă, preţ actualizat cu indicele ratei de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică, pe perioada cuprinsă între 27.09.1996 şi data plăţii efective, la plata dobânzii legale calculată din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10106/13.09.2016, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, reţinând în motivarea acestei soluţii că valoarea obiectului litigiului fiind de 321.109,46 RON - reprezentând preţul de piaţă al imobilului solicitat de reclamanţi a fi plătit de pârât - devin aplicabile dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub acelaşi număr unic de dosar x/2016.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 182/14.02.2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri în sumă de 26.945,28 RON către reclamanţi, sumă ce reprezintă actualizarea cu rata inflaţiei a preţului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996, încheiat cu OJCVL Timiş; a respins în rest acţiunea; a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanţi, precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 168 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 26.945,28 RON, reprezentând preţul actualizat cu rata inflaţiei la momentul octombrie 2017, cu actualizarea acestei sume până la data plăţii efective către reclamanţi, menţinând în rest hotărârea atacată; a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 182/14.02.2018 a Tribunalului Timiş.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă au declarat recurs reclamanţii, precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

a) Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, următoarele:

Prin apelul declarat, reclamanţii susţin că au invocat ca motiv distinct şi substanţial de nelegalitate a hotărârii apelate faptul că prima instanţă nu a analizat, prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, petitul principal prin care au solicitat obligarea Statului Român la plata preţului de piaţă al imobilului înscris în CF nr. x-C1-U6 Timişoara.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, au învederat că art. 1 din Primul Protocol, adiţional prevederilor art. 1336 - 1341 C. civ. din 1864, a constituit fundamentul juridic al pretenţiilor care au format obiectul cererii principale şi, că, în atare context, instanţa de fond avea obligaţia de a statua asupra temeiului invocat şi de a verifica incidenţa normei convenţiei, prin raportare la situaţia dedusă judecăţii.

De asemenea, prin intermediul căii de atac au susţinut existenţa unei neconcordanţe între art. 50 alin. (2) coroborat cu art. 501 din Legea nr. 10/2001, pe de-o parte, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe de altă parte, iar, în mod suplimentar, pe calea concluziilor scrise depuse în vederea pronunţării soluţiei în apel susţin că au făcut trimitere la o serie de hotărâri date de Curtea de la Strasbourg în cauze similare, din jurisprudenţa căreia se degajă principiul că desfiinţarea retroactivă a actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate nu exclude, automat, pierderea garanţiilor oferite de art. 1 din Primul Protocol dacă, în funcţie de împrejurările particulare ale speţei, în intervalul dintre momentul încheierii actului şi cel al anulării sale, reclamanţii pot fî consideraţi titulari ai unui "bun".

Instanţa de apel a respins apelul reclamanţilor în ceea ce privea soluţia pronunţată asupra petitului principal al acţiunii, fără să cerceteze motivele de nelegalitate referitoare la omisiunea primei instanţe de a analiza cererea de obligare a Statului Român la plata preţului de piaţă din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel nu redă raţionamentul logico-juridic pentru care a fost respinsă această critică asupra căreia instanţa de control judiciar fusese învestită în mod expres să se pronunţe, nu conţine nicio referinţă la art. 1 din Primul Protocol şi nu cuprinde considerente prin care să fi fost înlăturat motivul de apel subsumat aplicabilităţii normei Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii invocate, hotărârea fiind nemotivată din această perspectivă.

Prin neexaminarea unui motiv de apel, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre casabilă în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi a încălcat totodată o normă procedurală prevăzută sub sancţiunea nulităţii, şi anume art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, ceea ce atrage inclusiv incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5.

Adiţional faptului că decizia atacată nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare şi nu se bucură de forţă de convingere, prin ignorarea completă a manierei în care prima instanţă a aplicat art. 1 din Primul Protocol prin raportare la pretenţiile principale, instanţa de apel a încălcat dreptul reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În pofida faptului că problemele de drept privitoare la neconcordanţa dintre art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol au constituit critici referitoare la soluţia dată petitului principal, fiind motive de apel principale ce vizau reformarea sentinţei apelate şi nu doar simple aspecte relevate tangenţial, ele nu au fost nici măcar antamate de instanţa de control judiciar, care a omis cu desăvârşire să analizeze hotărârea instanţei de fond prin prisma incidenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel avea obligaţia procedurală de a cerceta şi de a se pronunţa asupra motivului de nelegalitate prevalat, astfel încât soluţia de respingere a apelului să se reflecte în considerente printr-o examinare efectivă a problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi printr-un răspuns explicit cu privire la argumentele decisive prevalate.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au formulat următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenţii reclamanţi susţin că, pornind de la statuările de principiu ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi luând în considerare circumstanţele particulare ale cauzei, se impune concluzia că în intervalul temporal dintre momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.1996 şi cel al desfiinţării convenţiei, au deţinut un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol.

Astfel, conform jurisprudenţei constante a Curţii, desfiinţarea cu efecte retroactive a actului juridic prin care a fost dobândit un anumit drept nu implică automat pierderea garanţiilor oferite de art. 1 din Primul Protocol, ci trebuie verificat în concret dacă reclamanţii se pot prevala de un "bun", în special în acele situaţii în care aceştia au exercitat o perioadă îndelungată toate prerogativele dreptului de proprietate, şi-au intabulat dreptul în registrele de publicitate imobiliară, iar ulterior le-a fost anulat titlul dintr-o cauză imputabilă administraţiei statului.

Recurenţii reclamanţi invocă mai multe hotărâri ale CEDO pronunţate în cauza Pyrantiene c. Lituaniei, Hotărârea din 12 noiembrie 2013; cauza Dogrusoz şi Aslan c. Turciei, Hotărârea din 30 mai 2006, cauza Velikovi şi alţii c. Bulgariei, Hotărârea din 15 martie 2007.

Sub un alt aspect, reclamanţii susţin că nu este îndeplinit criteriul proporţionalităţii în absenţa unei compensaţii rezonabile.

Cu toate că art. 1 din Primul Protocol nu garantează acordarea unei compensaţii integrale în toate cazurile în care a avut loc o privare de proprietate, despăgubirea trebuie să fie, în principiu, rezonabilă în raport cu valoarea reală a bunului, mai ales dacă motivul de anulare a contractului nu este imputabil cumpărătorilor.

Considerentul care a stat la baza reţinerii nulităţii absolute a convenţiei încheiate cu Statul Român rezidă esenţialmente în împrejurarea că locuinţa nu putea fi vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece aparţinuse înainte de naţionalizare unei persoane juridice de drept privat şi, pe cale de consecinţă, nu intra sub sfera de reglementare a actului normativ special.

Dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în baza cărora afost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.1996, prevedeau că, după expirarea termenului de 6 luni în care foştii proprietari puteau depune cereri pentru restituirea în natură a apartamentelor, chiriaşii titulari de contract pot opta pentru cumpărarea acestora, dacă nu au dobândit şi nu au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 01.01.1990, în localitatea de domiciliu, şi, totodată, dacă apartamentul deţinut în chirie nu beneficiază de dotări speciale şi nu are vreuna dintre destinaţiile enumerate de art. 10 din lege.

Fiind îndeplinite condiţiile reglementate sub sancţiunea nulităţii de art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 112/1995, după împlinirea termenului de 6 luni (29.05.1996), respectiv în data de 30.07.1996, reclamanţii susţin că au depus cererea prin care şi-au exprimat opţiunea de cumpărare a apartamentului şi care a fost aprobată după verificările făcute de Statul Român, prin unitatea specializată în vânzarea locuinţei.

Anularea contractului s-a dispus ulterior, deoarece locuinţa nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi nu putea fi vândută în baza art. 9 din lege. Acest text normativ nu făcea însă distincţie între foştii proprietari - persoane fizice sau juridice - şi, fiind îndeplinite condiţiile expres reglementate de art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995, ne-am încrezut în legalitatea operaţiunii de vânzare-cumpărare.

Reclamanţii susţin că, în calitate de cumpărători, nu aveau nici mijloacele şi nici cunoştinţele necesare pentru a prefigura că apartamentul nu formează obiectul Legii nr. 112/1995, iar verificările sub acest aspect trebuiau făcute de Statul Român, prin unitatea specializată în vânzarea locuinţelor, anterior aprobării vânzării locuinţei către chiriaşi.

Pe de altă parte, problema condiţiilor de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 nu era nici evidentă, nici neechivocă, ci ea a generat şi o interpretare judiciară divergentă, din moment ce două instanţe de judecată - Judecătoria Oradea şi Tribunalul Bihor - au reţinut că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost pe deplin respectate la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare revendicate de asociaţie, iar Curtea de Apel Oradea a opinat că perfectarea actelor juridice s-a realizat prin nesocotirea unor dispoziţii legale imperative.

În raport cu toate circumstanţele concrete în care s-a dobândit dreptul de proprietate, privarea de bunul deţinut în calitate de proprietari, fără ca la încheierea contractului să se poată reţine vreo culpă legată de motivele ce au dus la anularea titlului şi fără a primi o despăgubire de natură să ofere o reparaţie reală a prejudiciului suferit, constituie o sarcină disproporţionată, reclamanţii invocând în susţinerea acestei critici hotărârea pronunţată de CEDO în cauza Raicu c. României (Hotărârea din 28 septembrie 2006).

Faţă de "circumstanţele speciale ale speţei", acordarea unor despăgubiri plafonate la nivelului preţului actualizat în baza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu asigură un asemenea just echilibru de vreme ce despăgubirea pentru privarea de "bun" nu are un caracter rezonabil şi proporţional cu valoarea acestuia la momentul la care a avut loc privarea de proprietate.

Din această perspectivă, se decelează cu evidenţă neconcordanţa dintre Legea nr. 10/2001 care nu conferă relevanţă juridică poziţiei subiective a cumpărătorului ori culpei statului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO care impune statelor să garanteze o protecţie efectivă a dreptului de proprietate privată.

Pentru considerentele expuse, reclamanţii susţin că se impunea aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adiţional şi admiterea apelului în ceea ce privea soluţia dată petitului principal al cererii de chemare în judecată.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1081, art. 1082, art. 1088 C. civ. din 1864 (art. 1535 noul C. civ.).

În acest sens, reclamanţii susţin că instanţa de apel a analizat petitul accesoriu privind dobânda legală punând o relaţie de echivalenţă între daunele compensatorii şi daunele moratorii, înglobându-le în aceeaşi categorie a daunele-interese pentru acoperirea prejudiciului produs prin pierderea dreptului de proprietate, deşi dobânda legală nu a fost solicitată cu acest titlu şi nici nu putea fî antamată din perspectiva "întinderii răspunderii pentru evictiune", reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Discordant considerentelor instanţei de apel, daunele moratorii constând în dobânda legală penalizatoare nu vizau repararea pagubei determinate de pierderea dreptului de proprietate, ci prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei de restituire a preţului încasat de Statul român, obligaţie exigibilă de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare, cu efect retroactiv, a actului juridic care a constituit temeiul achitării preţului către intimat.

Caracterul exigibil al obligaţiei de plată a preţului ce se impune a fi restituit ca urmare a desfiinţării contractului trebuie raportat la momentul la care plata preţului apare ca fiind necuvenită, adică în speţă la momentul pronunţării deciziei civile nr. 3414/05.06.2013 a Curţii de Apel Oradea, dată de la care Statul român a cunoscut lipsa de temei a încasării preţului.

Prin promovarea acţiunii pendinte, intimatul a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei sale, astfel încât de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, debitorul datorează daune moratorii constând în dobânda legală, potrivit art. 1088 C. civ. de la 186 (art. 1535 noul C. civ.).

Prin urmare, instanţa de apel a respins în mod nelegal calea de atac în privinţa petitului accesoriu, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează daunele-interese pentru întârzierea în executarea unei obligaţii de plată a unei sume de bani, ipoteză subsumabilă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b) Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulând susţineri exclusiv cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescrierii dreptului reclamanţilor la acţiune, susţinând în acest sens că hotărârile instanţelor de fond au fost pronunţate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, precum şi a dispoziţiilor art. 300, art. 376 alin. (1) şi art. 377 din C. proc. civ. din 1865.

Astfel, susţine recurentul-pârât că reclamanţii au înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Timişoara în data de 07.06.2016, termenul începând să curgă de la data pronunţării în apel a deciziei civile nr. 1016/14.10.2004 de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2010, hotărâre definitivă ce putea fi pusă în executare.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii că termenul de 3 ani nu a început să curgă de la data pronunţării deciziei definitive (14.10.2004), ci de la data pronunţării deciziei irevocabile (05.06.2013).

Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi considerată ca moment de debut al termenului de prescripţie pentru acţiunea în răspundere pentru evicţiune data pronunţării hotărârii definitive în apel, în condiţiile în care împotriva acesteia s-a declarat recurs. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că din punctul de vedere al începerii termenului de prescripţie, o cerere de executare silită şi o cerere de chemare în judecată nu au acelaşi regim juridic.

Art. 300 din vechiul C. proc. civ. reglementează instituţia suspendării executării silite a hotărârii împotriva căreia a fost declarată, în termen legal, calea de atac a recursului numai în situaţiile limitativ indicate în mod expres de legiuitor, respectiv în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege. Per a contrario, pentru toate celelalte cauze nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 300 din C. proc. civ.

Art. 376 alin. (1) şi art. 377 C. proc. civ. stabilesc care sunt hotărârile ce pot fi puse în executare silită.

Din dispoziţiile art. 376 din C. proc. civ. rezultă că pot fi puse în executare silită (după ce au fost investite cu formulă executorie) atât hotărârile care au rămas definitive, cât şi hotărârile care au devenit irevocabile.

Susţine recurentul-pârât că dreptul de a cere executarea silită se naşte, întotdeauna, cu excepţia cauzelor indicate la art. 300 din C. proc. civ., din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, iar aceasta se determină potrivit art. 377 din C. proc. civ., respectiv în cazul hotărârilor date în apel, momentul în care devin definitive este data pronunţării hotărârii de către instanţa de apel.

În speţa dedusă judecăţii, se reţine faptul că decizia civilă nr. 1016/14.10.2004 pronunţată în dosarul nr. x/2004 al Curţii de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996 în temeiul art. 966 din C. civ. pentru cauză ilicită, a fost pronunţată în etapa apelului, iar dreptul titularilor acestei hotărâri de a cere executarea silită şi iniţierea acţiunii ce face obiectul acestui dosar s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, definitivă, iar nu cum în mod greşit au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel.

Prin urmare, soluţiile de respingere a excepţiei prescrierii dreptului la acţiune, pe motiv că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, au fost date cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 300, art. 376 alin. (1) şi art. 377 din C. proc. civ. din 1865 şi a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor şi, prin încheierea din 30 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen pentru judecata acestora la 12 martie 2020, cauza fiind suspendată şi, ulterior, amânată din cauza stării de urgenţă pe teritoriul României la datele de 14 mai 2020, respectiv 17 septembrie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

I. Relativ la recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

În primul rând, trebuie menţionat că vor fi verificate, prioritar, susţinerile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., întrucât pretinsele carenţe ale motivării, dacă se justifică, conduc la casarea deciziei argumentate necorespunzător, cu consecinţa reluării judecăţii sub toate aspectele tratate incomplet sau neclar, inclusiv a celor combătute de recurenţi prin raportare şi la motivul de casare prevăzut de pct. 8 din acelaşi text de lege, şi care, în absenţa unor dezlegări neechivoce şi fundamentate asupra lor, nu pot forma, în recurs, obiect al controlului judiciar de legalitate din perspectiva normelor de drept substanţial.

Invocând motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a cercetat motivul de apel ce viza cererea reclamanţilor de obligare a Statului Român la plata preţului de piaţă din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere natura extraordinară a căii de atac a recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate cu privire la o hotărâre necesar a nu fi afectată de viciul motivării.

Or, motivarea hotărârii judecătoreşti este supusă atât exigenţelor art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful nr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului (a se vedea cauza Albină împotriva Rămâniei, cauza Gheorghe împotriva României, cauza Dima împotriva României).

Ca atare, motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, fiind de esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel este ţinută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

În speţă, însă, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel având a răspunde motivelor de apel formulate de reclamanţi, motive care se regăsesc în decizia atacată, nu arată niciun argument pentru care a apreciat că, în cauză, sentinţa apelată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel, atunci când instanţa a procedat la analizarea cererii reclamanţilor care se referea, în principal, la plata preţului de piaţă, şi în subsidiar, la acordarea preţului de piaţă actualizat, şi nici nu justifică, într-o altă modalitate, concluzia sa în privinţa lipsei incidenţei motivului de nulitate a hotărârii apelate, cu a cărui analiză a fost învestită.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost promovată de către recurenţii-reclamanţi ulterior adoptării Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 501 în cuprinsul legii speciale; în petitul cererii introductive, reclamanţii au solicitat, în principal, obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, la plata preţului de piaţă al unităţii locative nr. 9 din imobilul situat în Timişoara, str. x, înscrisă în C.F. nr. x-C1-U6 Timişoara, preţ stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar în subsidiar, obligarea la plata preţului înscris în contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.1996, prin care a dobândit unitatea locativă, preţ actualizat cu indicele ratei de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică, pe perioada cuprinsă între 27.09.1996 şi data plăţii efective, la plata dobânzii legale calculată din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au indicat temeiurile în drept ale cererii ca fiind dispoziţiile art. 1344 - 1346 C. civ. şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană, prevalându-se aşadar, de instituţia juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

În condiţiile în care la data promovării acţiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecăţii (plata preţului de piaţă solicitatat de chiriaşii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în absenţa unei precizări exprese şi neechivoce a reclamanţilor în faţa primei instanţe, tribunalul, în exercitarea atribuţiilor instituite prin dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a analiza capătul de cerere principal pe temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi din perspectiva examinării apărărilor formulate de reclamanţi pe incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acesta din urmă fiind invocat, în mod expres de reclamanţi prin acţiunea introductivă.

Înalta Curte constată, astfel cum recurenţii-reclamanţi susţin prin motivele de recurs, că deşi au invocat în mod explicit prin motivele de apel neaplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi au făcut referiri neechivoce la omisiunea primei instanţe de a analiza cererea reclamanţilor de obligare a Statului Român la plata preţului de piaţă din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel nu a făcut decât o referire formală la împrejurarea că tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001; or, prima instanţă, aşa cum deja s-a arătat, s-a raportat la prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă procedurală din cuprinsul legii speciale ce consacră dreptul chiriaşilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, la restituirea preţului actualizat.

Însă, astfel cum reiese din cuprinsul motivelor de apel, reclamanţii au imputat primei instanţe neanalizarea capătului de cerere principal, plata preţului de piaţă, în raport de protecţia conferită de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în susţinerea unui drept de creanţă reprezentat de valoarea de circulaţie a apartamentului.

Din cuprinsul motivării deciziei recurate nu rezultă analizarea acestei critici din apelul reclamanţilor, conţinutul considerentelor instanţei de apel limitându-se doar la validarea raţionamentului instanţei de fond cu privire la aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, însă instanţa de apel nu analizează deloc motivul de apel susţinut de reclamanţi, prin care se imputa instanţei de fond omisiunea de a analiza primul capăt de cerere şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Or, în absenţa unui răspuns specific şi explicit la acest motiv de apel care viza încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, cel al dreptului la un proces echitabil, instanţa de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanţa de apel a ignorat pur şi simplu această critică sau, dimpotrivă, a apreciat-o ca fiind nefondată şi, în această ultimă ipoteză, pe baza căror argumente.

Pentru a satisface cerinţa referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispoziţiile art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia procesuală de a analiza şi a răspunde motivat criticilor formulate de reclamanţi, relativ la omisiunea primei instanţe de a analiza capătul de cerere principal, plata preţului de piaţă, în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe, şi, totodată, de a argumenta motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele reţinute de prima instanţă.

În consecinţă, sub aspectul sus evocat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu răspunde problemelor de drept esenţiale deduse judecăţii pe calea apelului formulat de reclamanţi, drept pentru care critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la lipsa motivării şi încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, invocate ca motiv de casare a deciziei curţii de apel, se vădeşte a fi întemeiată.

În rejudecare, instanţa de apel se va raporta la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost descrise de reclamanţi, în raport de apărările formulate în cauză din perspectiva art. 1 din primul Protocol adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi vor expune argumentele de fapt şi de drept ce vor întemeia soluţia pe care o va adopta, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, soluţie asupra căreia instanţa de recurs nu are a specula la acest moment procesual, urmând a fi analizate şi celelalte critici de fond ale reclamanţilor, invocate prin motivele de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi din apel ce sunt subsecvente clarificării chestiunilor procedurale care au atras casarea hotărârii.

Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanţii A. şi B. în prezenta cale de atac, Înalta Curte consideră că la acest moment procesual nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluţionat pe fond şi nu a fost stabilită partea câştigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

II. Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Recursul pârâtului, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, din a cărui perspectivă urmează a fi analizat, vizează exclusiv modalitatea de soluţionare a excepţiei prescrierii dreptului reclamanţilor la acţiune, susţinând în acest sens că decizia civilă nr. 1016/14.10.2004 pronunţată în dosarul nr. x/2004 al Curţii de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996 al reclamanţilor, a fost pronunţată în etapa apelului, iar dreptul titularilor acestei hotărâri de a cere executarea silită şi iniţierea acţiunii ce face obiectul acestui dosar s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, definitivă, iar nu cum în mod greşit au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, de la data rămânerii irevocabile a acesteia, 05.06.2013.

Acest punct de vedere nu poate fi primit.

Legea nr. 10/2001 reglementează aspectele privitoare la dreptul la despăgubiri al chiriaşului-cumpărător, stipulând în art. 50 şi 501 că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor sau, după caz, la preţul actualizat. În aceste situaţii, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit sau a preţului de piaţă, după caz, sunt scutite de taxe de timbru, conform art. 50 alin. (2) şi (21) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, legea nu stabileşte reguli speciale în materie de prescripţie, devenind incidente, prin urmare, dispoziţiile dreptului comun, şi anume Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, incident în speţă.

Fiind vorba despre o acţiune având ca obiect plata unei sume de bani, termenul de prescripţie este de trei ani şi începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

În cauză, momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamanţilor se identifică cu data la care au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, respectiv momentul la care au fost evinşi, acesta fiind cel al pronunţării deciziei civile nr. 3414/R/05.06.2013 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a constatat, irevocabil, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor Botici, alături de nulitatea altor contracte de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor din acelaşi imobil.

În combaterea considerentelor instanţei de apel, recurentul-pârât a arătat că "decizia civilă nr. 1016/14.10.2004 pronunţată în dosarul nr. x/2004 al Curţii de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996 în temeiul art. 966 din C. civ. pentru cauză ilicită, a fost pronunţată în etapa apelului, iar dreptul titularilor acestei hotărâri de a cere executarea silită şi iniţierea acţiunii ce face obiectul acestui dosar s-a născut la data pronunţării deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, definitivă, iar nu cum în mod greşit au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel". Afirmaţia este adevărată, dar incompletă, întrucât raportat la momentul soluţionării litigiului având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, înregistrat în dosar nr. x/2004, hotărârea primei instanţe era supusă, atât căii de atac a apelului, cât şi a recursului, soluţionarea irevocabilă fiind în data de 05.06.2013.

Astfel, dreptul material la acţiune al intimaţilor, ce s-ar fi născut pe 14.10.2004 odată cu pronunţarea hotărârii definitive, era afectat de o condiţie suspensivă: rămânerea irevocabilă a hotărârii. Iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, "dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul", ceea ce înseamnă că, în cazul intimaţilor-reclamanţi, prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data rămânerii irevocabile a hotărârii, moment în care s-a îndeplinit condiţia suspensivă.

Pe de altă parte, prevederile art. 300 şi 376-377 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 - invocate de recurent - sunt lipsite de relevanţă în speţă, pentru că ele se referă exclusiv la prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Or, litigiul pendinte nu constituie un demers asociat unui "drept de a cere executarea silită", ci reprezintă expresia exercitării "dreptului la acţiune" (care intră în sfera de reglementare a art. 1 din Decretul 167/1958) prin care reclamanţii tind la valorificarea unui drept de creanţă care a luat naştere ca efect al pierderii bunului cumpărat de la pârâţi. Altfel spus, prin promovarea acţiunii pendinte reclamanţii-intimaţi nu procedează la o executare silită, ci tind/urmăresc tocmai obţinerea unui titlu executoriu pe temeiul căruia să poată obţine - ulterior - din partea vânzătorilor (printr-o executare voluntară, sau printr-o executare silită) despăgubirile aferente bunului imobil de care au fost evinşi.

Prin urmare, susţinerile critice ale recurentului sub acest aspect sunt formulate cu neobservarea a diferenţei ce era necesar a fi făcută între dreptul la acţiune (reglementat prin art. 1 din Decretul 167/1958) şi dreptul de a cere executarea silită (prevăzut la art. 6 din Decretul 167/1958).

Cum în cauză, decizia civilă definitivă nr. 1016/A/14.10.2004 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor Botici, alături de nulitatea altor contracte de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor din acelaşi imobil, a rămas irevocabilă la data de 5 iunie 2013, acesta este momentul de la care se calculează termenul de prescripţie în cauza de faţă, iar nu data rămânerii definitive a acesteia.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, această decizie civilă, care a generat însă şi dreptul reclamanţilor la despăgubiri în baza art. 50 sau 501 din Legea nr. 10/2001, a fost atacată cu recurs, astfel că respectiva hotărâre judecătorească a devenit susceptibilă de modificare, inclusiv în privinţa valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, iar caracterul revocabil al hotărârii a împiedicat producerea evicţiunii, nefiind incidente astfel prevederile art. 300, 376-377 C. proc. civ. de la 1865 invocate de recurentul-pârât.

În consecinţă, faţă de data demersului judiciar, iniţiat la 03.06.2016, în raport cu momentul de la care se calculează valoarea despăgubirilor, 05.06.2013, pentru acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă, termenul de prescripţie de 3 ani a fost respectat.

Pentru toate aceste considerente, în raport cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 168 din 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 182 din 14 februarie 2018 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, aceleiaşi curţi de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.