Inadmissibility of revindication and judicial constitution of surface rights for property in plaintiff’s possession

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2020

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Chestiuni prealabile:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, sub nr. x/2016, la 11.07.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Săcele şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal, să constate dreptul de proprietate al reclamantei şi, în subsidiar, să constate dreptul de superficie asupra imobilelor terenuri aflate sub construcţii, pe toată durata de existenţă a acestora, precum şi intabularea acestui drept în C.F. în care sunt înscrise construcţiile, imobil situat în municipiul Săcele, zona Brădet, nr. 3, judeţul Braşov, provenit din C.F. nr. x Satulung, (ulterior convertită în C.F. nr. x Săcele), identificat la A 1, sub nr. top. x, reprezentând teren în suprafaţă de 34.168 m.p. şi casă de piatră (nr. top. x), casă de piatră (nr. top. x), casă de piatră (nr. top. x), canton (nr. top. x), casă de piatră (nr. top. x).

La solicitarea instanţei, reclamanta a indicat suprafeţele de teren şi nr. top. aferente şi a depus o modificare de acţiune, prin care a arătat că solicită constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în suprafaţă construită de 1.086 m.p., compuse din clădirile 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 şi 11, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/2010 autentificat de B.N.P. B., şi asupra terenurilor menţionate în acţiunea iniţială, cu suprafeţele arătate în notele de şedinţă ulterioare.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Braşov, au fost invocate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a acestui minister pentru Statul Român şi excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Braşov, în soluţionarea cauzei; a solicitat respingerea acţiunii în constatare, ca inadmisibilă, determinat de caracterul subsidiar al acestei acţiuni în raport cu acţiunea în realizarea dreptului, respectiv acţiunea în revendicare, petit cu care reclamanta nu a învestit instanţa de judecată; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată de Municipiul Săcele, au fost invocate excepţia anulării cererii ca netimbrate/insuficient timbrate, excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Braşov şi excepţia inadmisibilităţii cererii în constatare, raportat la caracterul său subsidiar. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că îşi menţine susţinerile din cererea de chemare în judecată şi a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâţi, ca neîntemeiate.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 9455/03.10.2017, Judecătoria Braşov a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub acelaşi număr de dosar.

Reclamanta a formulat o nouă modificare de acţiune, prin care a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor să-i lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri ce fac obiectul acţiunii, precum şi intabularea, în C.F., a dreptului său de proprietate, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie asupra terenurilor pe toată durata existenţei construcţiilor.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Braşov, a formulat întâmpinare la modificarea de acţiune, prin care a invocat decăderea reclamantei din dreptul de a modifica acţiunea, faţă de depăşirea primului termen de judecată la care aceasta a fost legal citată, conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ. inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, faţă de susţinerile reclamantei în sensul că se află în posesia imobilelor; inadmisibilitatea constituirii unui drept de superficie prin hotărâre judecătorească, raportat la dispoziţiile art. 492 din vechiul C. civ. pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Pârâtul Municipiul Săcele a formulat întâmpinare la modificarea de acţiune, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării acestei cereri şi decăderea reclamantei din dreptul de a o formula.

La termenul de judecată din 11.01.2018, Tribunalul Braşov a respins excepţia tardivităţii modificării de acţiune şi a rămas în pronunţare asupra celorlalte excepţii invocate în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 12/S/25.01.2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român; a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, ca inadmisibilă; a respins cererea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Săcele, privind cheltuielile de judecată.

Cu privire la admisibilitatea acţiunii, prima instanţă a reţinut că, prin acţiunea civilă formulată de reclamantă, aşa cum a fost modificată, s-a solicitat obligarea pârâţilor să îi lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri şi construcţii identificate cu datele de carte funciară indicate.

Acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte. Prin această acţiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea bunului.

Conform susţinerilor expuse în cererea de chemare în judecată şi în modificarea acesteia, reclamanta este în posesia imobilelor revendicate şi nu are calitatea de proprietar tabular asupra lor, astfel că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, nefiind întrunite premisele de promovare.

Pe cale de consecinţă, este inadmisibilă şi cererea accesorie revendicării, aceea de înscriere, în cartea funciară, a dreptului de proprietate al reclamantei.

Reclamanta a formulat şi o cerere subsidiară, de constatare a dreptului de superficie asupra imobilelor terenuri aflate sub construcţii, pe toată durata de existenţă a construcţiilor.

Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care-l are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe un teren ce aparţine unei alte persoane, precum şi dreptul de folosinţă al superficiarului asupra terenului.

Acest drept se poate naşte fie în baza legii, fie în baza convenţiei părţilor.

Nu este posibilă constituirea dreptului de superficie pe calea hotărârii judecătoreşti, astfel că cererea subsidiară este inadmisibilă.

În consecinţă, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel reclamanta A., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar, prin decizia nr. 1892/17.05.2018 a acestei instanţe, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a apelului în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Dosarul a fost înregistrat, sub acelaşi număr, pe rolul Curţii de Apel Braşov.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Braşov, a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1451/Ap/09.10.2018, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamantă şi, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.J.F.P. Braşov. A respins, ca prematură, excepţia nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01.10.1999, încheiat între C. şi S.C. D. S.A. Braşov. A obligat-o pe apelanta reclamantă A. să plătească intimatei pârâte U.A.T. Săcele suma de 3.000 de RON cheltuieli de judecată parţiale. A respins restul cheltuielilor de judecată.

În ce priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut că, iniţial, acţiunea a avut, ca obiect, constatarea dreptului de proprietate al acestei părţi asupra imobilelor şi, în subsidiar, constatarea dreptului de superficie asupra terenurilor de sub construcţii. La 20.10.2016, prin modificarea de acţiune, s-a precizat acţiunea, în sensul solicitării constatării dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi terenurilor identificate în certificatul de moştenitor nr. x/02.03.2010. La 23.11.2017, ca urmare a invocării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reclamanta şi-a modificat acţiunea, în sensul obligării pârâţilor să-i lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri şi intabulării, în C.F., a dreptului de proprietate, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie asupra terenului, pe durata existenţei construcţiilor.

Instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare, motivat de faptul că reclamanta are posesia imobilelor şi nu este proprietar tabular, iar cererea subsidiară a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât naşterea acestui drept nu poate avea loc pe calea unei hotărâri judecătoreşti.

Un prim motiv de apel se referă la greşita soluţionare a cauzei, în contextul în care instanţa de judecată ar fi inversat ordinea cercetării judecătoreşti, deoarece nu ar fi soluţionat cererea de înscriere în cartea funciară şi, ulterior, cererea în revendicare. Criticile apelantei reclamante nu sunt întemeiate, având în vedere că, în acţiune, astfel cum a fost modificată, s-a arătat că petitul 1 îl reprezintă acţiunea în revendicare, urmat de petitul 2, privind înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie. Prin urmare, cererea principală a constituit-o cererea în revendicare a terenurilor, fundamentată pe recunoaşterea dreptului de proprietate de către pârâţi, şi nu cererea de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, în baza certificatului de moştenitor. Ca atare, instanţa de fond nu a inversat ordinea cercetării judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut, ca argument principal, faptul că reclamanta are posesia bunurilor pe care le revendică, iar, faţă de acest aspect, nu au fost formulate critici în apel.

Un alt motiv de apel vizează respingerea cererii subsidiare, de intabulare a dreptului de superficie, apelanta arătând că s-a solicitat doar confirmarea unei situaţii juridice anterioare, iar nu instituirea unui drept de superficie prin hotărâre judecătorească. Susţinerile apelantei reclamante sunt nefondate, întrucât a solicitat instituirea dreptului de superficie, fără a menţiona că acest drept ar fi fost constituit anterior, prin certificatul de moştenitor sau altă convenţie.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive:

a. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Prin acţiune, reclamanta a solicitat, în subsidiar, să se constate dreptul său de superficie, respectiv dreptul de proprietate asupra clădirilor ce se află pe terenul în litigiu, conjugat cu dreptul de folosinţă asupra acestui teren.

Cererea subsidiară a reclamantei este o veritabilă acţiune în constatare, pozitivă şi provocatorie, prin care pârâţii au fost chemaţi în judecată determinat de împrejurarea că ridică, în mod public, pretenţii asupra construcţiilor aflate în proprietatea reclamantei şi asupra terenului pe care se află aceste construcţii.

Acţiunea în constatare este o acţiune prin care reclamanta cere să fie confirmată o stare de drept preexistentă sesizării instanţei de judecată, iar hotărârea pronunţată într-o asemenea acţiune are efect declarativ, nu constitutiv.

Deşi a arătat instanţei de apel că soluţia primei instanţe, de respingere a cererii subsidiare, de constatare a dreptului său de superficie, ca inadmisibilă, întrucât nu se poate institui un drept de superficie prin hotărâre judecătorească, este greşită, deoarece reclamanta a cerut constatarea, iar nu constituirea dreptului de superficie, Curtea de Apel reţine, împotriva evidenţelor, că reclamanta a cerut instituirea dreptului de superficie.

Argumentarea este inexplicabilă, în condiţiile în care, din considerentele care vizează soluţia cererii principale, rezultă că instanţa are în vedere ordinea petitelor formulate în acţiune, revendicare şi, ulterior, intabulare, deşi această ordine nu are importanţă în soluţionarea cauzei, revenindu-i judecătorului sarcina să judece în conformitate cu ordinea juridică firească.

În concluzie, soluţionarea cererii subsidiare s-a realizat cu o motivare care este străină de cauză, reclamanta solicitând să se constate dreptul său de superficie, în timp ce Curtea de Apel Braşov a respins cererea de instituire a dreptului de superficie.

b. Decizia este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Tribunalul Braşov a respins acţiunea, ca inadmisibilă, pentru două motive. Mai întâi, determinat de împrejurarea că reclamanta nu este înscrisă în cartea funciară, în calitate de titular al dreptului de proprietate pe care-l invocă, ulterior, deoarece are posesia imobilului revendicat.

În apel, reclamanta a arătat că ordinea firească în care trebuie soluţionate petitele cererii principale nu este cea dată de parte, revenind judecătorului obligaţia de a depăşi eroarea cronologică în formularea petitelor şi de a judeca potrivit regulilor legale.

Instanţa trebuia, mai întâi, să rezolve petitul privind înscrierea dreptului în cartea funciară şi, ulterior, să rezolve petitul privind revendicarea, ştiut fiind că acţiunea în revendicare nu poate fi formulată decât de proprietarul imobilului înscris în cartea funciară.

Potrivit art. 557 C. civ., dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândeşte prin înscrierea lui în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor art. 888 C. civ.. Art. 888 C. civ. menţionează, între altele, şi hotărârea judecătorească în temeiul căreia se efectuează intabularea.

Reclamanta nu este în posesia unui act autentic notarial, a unui certificat de moştenitor sau a unui alt act emis de autorităţile administrative, pentru a-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară, motiv pentru care a solicitat o hotărâre judecătorească de intabulare, această cerere fiind necesar să fie judecată înainte de soluţionarea acţiunii în revendicare.

Procedând în sens invers, Curtea a lipsit-o pe reclamantă de dreptul la justiţie, formalismul de care a dat dovadă instanţa de apel fiind inexplicabil.

Chiar dacă acţiunea în revendicare, motivat de împrejurarea că reclamanta are posesia imobilului, este inadmisibilă, acţiunea în înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu este inadmisibilă ci, poate, nefondată.

Chiar şi posesia este un element de fapt discutabil, de vreme ce pârâţii au făcut acte de dispoziţie în legătură cu terenurile în litigiu.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Braşov, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, motivat de lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât şi de lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, în acţiune. Pe fond, recursul este neîntemeiat.

Intimata pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială Săcele, prin Primar, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Invocă şi excepţia nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 01.10.1999, între C. şi S.C. D. S.A.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21.11.2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1451 Ap din 09.10.2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 12.03.2020, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. În primul rând, trebuie menţionat că nu pot fi examinate, în prezentul recurs, excepţiile invocate prin cele două întâmpinări, în condiţiile în care intimaţii pârâţi nu au declarat recurs împotriva soluţiei date, prin decizie, atât apelului incident, care a vizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, formulate, în toate fazele procesuale, de acest pârât, cât şi excepţiei nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin înscris sub semnătură privată, invocate de pârâta U.A.T. Săcele în apel.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. evocă, în realitate, trei probleme, susceptibile de încadrare în două motive de casare diferite, şi anume motivarea străină de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), respectiv eroarea instanţei de apel asupra obiectului cererii subsidiare, astfel cum a fost modificată, şi raţionamentul greşit privind ordinea de soluţionare a petitelor acţiunii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), urmând a fi abordate, în recurs, din această perspectivă.

Motivarea străină de natura cauzei, ca ipoteză de casare a deciziei atacate în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune că argumentele instanţei de apel nu au legătură cu pricina dedusă judecăţii, de exemplu, în cazul în care instanţa uzează de texte de lege care nu se referă la cauza juridică a cererii, privită ca motivare în fapt încadrabilă în dispoziţiile legale invocate de reclamant. Or, nu aceasta este situaţia în speţă, Curtea, în considerentele deciziei pronunţate, raportându-se la elemente ce ţin de configurarea juridică a demersului reclamantei, evident, în funcţie de soluţia dată de prima instanţă, atacată în apel, şi de limitele determinate de criticile formulate în această cale de atac.

Astfel, Curtea, în argumentarea deciziei, s-a referit la elemente ce au legătură cu cauza dedusă judecăţii şi cu soluţia pronunţată de prima instanţă, reţinând că, faţă de modul de formulare a capetelor de cerere şi de susţinerile reclamantei în fundamentarea lor, primul petit îl formează acţiunea în revendicare, solicitându-se recunoaşterea de către pârâţi a dreptului de proprietate asupra terenurilor pretinse de reclamantă, în timp ce cel al doilea petit vizează înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară. A mai arătat că argumentul principal al primei instanţe, în respingerea acţiunii în revendicare, l-a constituit împrejurarea că apelanta se află în posesia bunurilor revendicate, aspect necriticat în calea de atac. În ce priveşte respingerea cererii subsidiare, de intabulare a dreptului de superficie, a înlăturat criticile din apel, determinat de faptul că apelanta nu a solicitat constatarea dreptului de superficie, întrucât nu a precizat, în acţiune, că un asemenea drept ar fi fost constituit anterior, prin certificatul de moştenitor sau altă convenţie.

Prin urmare, cum toate aceste chestiuni reprezintă aspecte esenţiale în dezlegarea cauzei, nu se poate reţine că instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe motive străine de natura litigiului, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la ignorarea obiectului judecăţii cu privire la cererea subsidiară, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod nu este incident în speţă.

Contrar opiniei recurentei, cu ocazia prezentării cererii de chemare în judecată şi a modificărilor aduse, succesiv, acesteia, inclusiv în dosarul Tribunalului, Curtea a menţionat, expres, că, potrivit ultimei modificări de acţiune şi care constituie, deci, şi limitele de învestire a primei instanţe din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat "obligarea pârâţilor să-i lase, în deplină proprietate, bunurile imobile terenuri, intabularea, în cartea funciară, a dreptului de proprietate, iar, în subsidiar, a dreptului de superficie". Or, după cum rezultă din ultima modificare de acţiune, înregistrată la 23.11.2017 în dosarul primei instanţe competente, al cărei conţinut a fost redat şi în prezentele considerente, chiar acesta este obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost redactat de reclamantă. Nu se poate reţine, astfel, că instanţa de apel ar fi intervenit asupra modului în care au fost enunţate pretenţiile reclamantei, prin schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, nefiind, încălcate dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzic, în calea de atac, o astfel de schimbare.

Prin urmare, raţionamentul Curţii, în menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a capătului de cerere subsidiar, referitor la dreptul de superficie, trebuie înţeles în contextul acestui obiect, în baza căruia reclamanta a solicitat direct intabularea dreptului de superficie. Or, în condiţiile în care dreptul în discuţie nu era constituit anterior, aşa cum a reţinut şi Curtea, prin certificatul de moştenitor sau altă convenţie, cererea de intabulare este inadmisibilă, criticile apelantei, sub acest aspect, fiind, în mod corect, înlăturate de instanţa de prim control judiciar. Ca atare, folosirea termenului de "instituire" a dreptului de superficie, în cuprinsul deciziei, reprezintă o simplă eroare de redactare, iar nu fundamentul judecăţii instanţei de apel în confirmarea soluţiei primei instanţe, în privinţa cererii subsidiare. Într-adevăr, cum s-a arătat deja, de vreme ce nu există o constituire, în condiţiile legii şi anterior sesizării instanţei cu cererea de intabulare a dreptului de superficie, nu se poate dispune înscrierea dreptului pretins în cartea funciară. În plus, contrar celor susţinute de recurentă, aceasta nu a solicitat, în cadrul litigiului de faţă, nici constatarea şi nici instituirea dreptului de superficie, ceea ce confirmă, încă o dată, corectitudinea soluţiilor pronunţate de instanţe în etapa devolutivă a litigiului.

Criticile referitoare la ordinea în care trebuia să fie judecate petitele cererii principale, astfel cum a fost modificată, şi care, în opinia recurentei, ar fi determinat o altă soluţie sunt neîntemeiate sub un dublu aspect.

În primul rând, indiferent de ordinea de soluţionare a capetelor de cerere formulate în legătură cu dreptul de proprietate asupra terenurilor, rezultatul final asupra acţiunii în revendicare, care reprezintă scopul principal al reclamantei faţă de negarea de către pârâţi a dreptului de proprietate pretins, ar fi fost acelaşi, defavorabil recurentei. În alţi termeni, şi dacă instanţa de apel ar fi stabilit o altă ordine în soluţionarea cererilor şi ar fi decis admiterea cererii de intabulare a dreptului de proprietate, în favoarea reclamantei, aceasta din urmă nu ar fi câştigat în revendicare, de vreme ce, fiind în posesia bunurilor, nu se încadra în condiţiile admiterii unei astfel de acţiuni, care presupune, printre altele, ca titularul dreptului pretins să obţină, pe cale judiciară, atât recunoaşterea dreptului de către adversar, cât şi posesia bunurilor.

Pe de altă parte, este real că instanţa de judecată nu este ţinută, în soluţionarea unei acţiuni cu mai multe petite, de ordinea stabilită de reclamantă în cererea de chemare în judecată. În egală măsură însă, pentru ca instanţa să fie determinată să schimbe ordinea cererilor, aşa cum a fost menţionată, în acţiune, este necesar ca, din motivarea în fapt realizată de parte în sprijinul pretenţiilor formulate, să rezulte acele împrejurări din interpretarea cărora să se deducă intenţia părţii asupra demersului judiciar, astfel cum a fost configurat prin cererea de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuia să rezulte, în mod neechivoc, că reclamanta intenţionează să revendice terenurile ca urmare a constituirii dreptului său de proprietate prin înscrierea în cartea funciară, iar nu să înscrie dreptul de proprietate ca urmare a recunoaşterii dreptului său, în cadrul acţiunii în revendicare. Din această perspectivă, este cu atât mai importantă prezentarea explicită a fundamentării cererii de chemare în judecată cu mai multe petite, cu cât acest tip de acţiune, care prezintă un caracter complex şi combină, în acelaşi proces, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate cu recunoaşterea dreptului, prezintă particularitatea că oricare dintre cele două cereri, în revendicare şi vizând înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, poate servi ca temei al titlului de proprietate invocat de reclamantă. În acest sens, în condiţiile legii şi în anumite cazuri, înscrierea dreptului în cartea funciară are efect constitutiv de drept, în timp ce în altele, promovarea acţiunii în revendicare este suficientă pentru recunoaşterea dreptului preexistent, înscrierea având doar rol de publicitate în privinţa dreptului astfel intabulat. Cu atât mai mult se impunea argumentarea precisă a cererilor, cu cât prezentul litigiu implică probleme de aplicare a legii în timp, în condiţiile în care a fost declanşat după intrarea în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), iar, în legătură cu dreptul său de proprietate, reclamanta se prevalează de acte juridice întocmite anterior (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat între autorul reclamantei, C. şi S.C. D. S.A. Braşov la 01.10.1999; certificatul de moştenitor nr. x/02.03.2010 emis de B.N.P. B.).

În speţă, din modalitatea de redactare şi argumentare a acţiunii, aşa cum a fost modificată, nu rezultă că reclamanta a înţeles să revendice bunurile ca urmare a înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară, astfel încât analiza realizată de instanţă să implice schimbarea ordinii cererilor faţă de cea expusă de parte.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat, încă o dată, că rezultatul final asupra acţiunii în revendicare ar fi fost acelaşi, indiferent de ordinea soluţionării cererilor, stabilită de instanţele anterioare.

Faţă de toate aceste considerente, nu se poate reţine nici încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (1) din Constituţia României, invocată de reclamantă în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, instanţa de apel soluţionând cauza în ordinea cuvenită a petitelor formulate, iar decizia fiind pronunţată cu aplicarea corectă a legii. Contrar opiniei recurentei, dreptul de acces la o instanţă nu implică, automat, şi o soluţie favorabilă demersului judiciar promovat.

În concluzie, nu sunt întrunite, sub niciunul dintre aspectele contestate şi deja examinate, cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

b. În ce priveşte criticile întemeiate pe încălcarea normelor de drept substanţial (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), acestea vizează tot greşita ordine de soluţionare a cererilor, recurenta invocând dispoziţii din noul C. civ. (art. 557, art. 888), care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă instanţa către un alt raţionament în ce priveşte ordinea de judecată şi, în final, soluţia pronunţată.

Dispoziţiile legale enunţate, care, în sine, sunt relevante pentru soluţionarea, pe fond, a acţiunii, nu pot servi, ca argument, în alegerea instanţei, considerată greşită de către recurentă, pentru o anumită ordine de judecată a petitelor cererii de chemare în judecată, corespunzătoare indicării capetelor de cerere în ordinea stabilită de parte. Aceasta, cum s-a arătat deja, în absenţa unor elemente precise din care să reiasă voinţa reclamantei exprimate în demersul judiciar promovat.

Pe de altă parte, alegaţiile recurentei conţin şi un raţionament eronat şi contradictoriu.

În primul rând, reclamanta menţionează că nu deţine un act juridic de natură să-i confirme dreptul de proprietate, înscris autentic notarial, certificat de moştenitor sau act emis de autorităţile administrative, pentru a-şi înscrie dreptul în cartea funciară, deşi se prevalează, în motivarea acţiunii, printre altele de certificatul de moştenitor emis de pe urma autorului său, C.. Totodată, de vreme ce partea însăşi arată că nu deţine un astfel de act, apt să conducă la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, nu poate pretinde soluţionarea favorabilă a unei asemenea cereri, ca, ulterior, într-o ordine de judecată pretins a fi corectă, instanţa să pronunţe o soluţie de admitere şi în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare. Hotărârea judecătorească rămasă definitivă, la care se referă dispoziţiile art. 888 C. civ., nu o constituie hotărârea de admitere a cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate, soluţie care, în absenţa dreptului, nici nu poate fi pronunţată, ci hotărârea, privită ca act justificativ al dreptului solicitat a fi înscris, în speţă, cea dată asupra cererii în revendicare, şi care, ulterior, poate fi înscrisă, în cazul unei soluţii de admitere. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, ordinea de judecată a cererilor, realizată de instanţă, este corectă.

De asemenea, dispoziţiile art. 557 alin. (4) C. civ., evocate de recurentă, care stabilesc, pentru ipoteza bunurilor imobile, că dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară şi fac trimitere, totodată, la respectarea dispoziţiilor art. 888 din acelaşi cod, text de lege care, la rândul său, enumeră hotărârea judecătorească ca act justificativ al dreptului pentru care se solicită înscrierea, nu pot conduce la un alt raţionament în ce priveşte ordinea de judecată a petitelor acţiunii. Din coroborarea celor două articole de lege rezultă că, în cazul în care hotărârea judecătorească este cea care constituie fundamentul recunoaşterii, consfinţirii sau constituirii dreptului de proprietate asupra unui imobil, actul instanţei de judecată trebuie şi înscris în cartea funciară, pentru a produce efect constitutiv al dreptului în discuţie. Spre deosebire de vechiul C. civ., concepţia actuală a legiuitorului, în ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, este în sensul că naşterea dreptului are loc din momentul înscrierii lui în cartea funciară, iar nu din momentul încheierii solo consensu a actelor juridice privitoare la acest drept sau al pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive în legătură cu dreptul de proprietate. Evident, se au în vedere şi excepţiile de la principiul efectului constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, astfel cum sunt reglementate în art. 887 C. civ.. În concluzie, şi prin raportare la art. 557 şi 888 C. civ., trebuie ca hotărârea judecătorească definitivă să reprezinte actul justificativ al dreptului de proprietate pretins de reclamantă, care, ulterior, să fie înscris în cartea funciară. Ca atare, ordinea firească de judecată a cererilor este aceeaşi cu cea pentru care a optat Curtea de Apel.

Recurenta a mai susţinut şi că, în prezentul litigiu, posesia este un element de fapt discutabil, de vreme ce pârâţii au făcut acte de dispoziţie privind terenurile în cauză. Nici această afirmaţie nu poate fi reţinută, în condiţiile în care însăşi reclamanta a menţionat că se află în posesia bunurilor, instanţa de apel constatând că nu s-au formulat critici în legătură cu acest aspect, în calea de atac anterioară. În plus, alăturarea celor două elemente, "posesia" şi efectuarea unor "acte de dispoziţie", nu conferă "un caracter discutabil" în ce priveşte exercitarea posesiei, în condiţiile în care acte de dispoziţie privind un anume bun se pot realiza chiar dacă cel care le face nu se află şi în posesia bunului respectiv.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia nefiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept substanţial enunţate în precedent, astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Conform art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Săcele, reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1451/Ap din 9 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă A. la plata sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Săcele.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2020.