Revindication of expropriated buildings: municipal standing for previously restored properties and exclusion of good-faith purchasers under Law 112/1995

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 12.10.2006, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, prin comparare de titluri, în baza art. 480 şi următoarele C. civ. coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, imobilele menţionate şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. La data de 31.03.2008, reclamanţii au solicitat evacuarea chiriaşilor din imobilele revendicate.

Prin sentinţa civilă nr. 577/25.01.2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1804 F/28.11.2008 (îndreptată prin sentinţa civilă nr. 786 din 05.06.2009) Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, ca prescrisă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A. S.A. şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, a respins celelalte excepţii, ca nefondate, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor.

În esenţă, prima instanţă a reţinut că cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 12.10.2006, cu mult peste termenul impus de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost dobândit de către B. şi C., din care jumătate a fost constituit dotă în favoarea numitei D., reclamanţii fiind descendenţii acestora.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisbilităţii acţiunii în revendicare, s-a reţinut, în raport de prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, că procedura administrativă are în vedere situaţia în care imobilul se regăseşte în patrimoniul statului, respectiv că, în speţă, nu se putea solicita restituirea în natură a imoblului, în temeiul legii speciale, astfel că, a considera acţiunea ca inadmisbilă, ar reprezenta o îngrădire a dreptului de acces la instanţă al reclamanţilor.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare şi cererea de evacuare s-a reţinut, în esenţă, că au caracter nefondat, întrucât, dreptul de proprietate al reclamanţilor este stins, singurii care deţin un titlu de proprietate asupra imobilului, nedesfiinţat pe cale judecătorească, sunt pârâţii, astfel că aceştia au dreptul de a se bucura de prerogativele proprietaăţii.

Prin decizia civilă nr. 85/04.02.2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâţilor E., F., G., H., I., J. şi K., a admis cererea de aderare la apel împotriva aceleiaşi sentinţe formulată de pârâta L., a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins cererea de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii deduse judecăţii s-a apreciat că nu poate fi reţinută întrucât îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare, în raport de dispoziţiile legale interne incidente şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiţie.

Ţinând seama de caracterul petitoriu al acestei acţiuni reale, instanţa de apel a apreciat că se impune analizarea în prealabil a legitimării procesuale a reclamanţilor, în raport de calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

Sub acest aspect, s-a reţinut că deşi apelanţii-reclamanţi au invocat, în revendicarea imobilelor în litigiu, calitatea de moştenitori ai fostului proprietar deposedat de stat, prin transmiterea succesivă a drepturilor succesorale, însă prin probele administrate nu s-a făcut dovada acestei transmiteri, conform art. 1169 C. civ. şi, implicit, a legitimării lor procesuale în prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei de interes în exercitarea recursului de către pârâţi, a respins, ca nefondat, recursul pârâţilor.

Instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a apreciat, în mod legal că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii nu este inadmisibilă, sens în care a făcut o aplicare corectă a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel că a reţinut caracterul nefonfat al recursului pârâţilor.

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor s-a reţinut că soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, se impune a fi reformată. În acest sens, s-a statuat cu referire la defunctul M., pe numele căruia au fost naţionalizate imobilele, că este greşită concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanţii nu au dovedit calitatea de moştenitor a autorilor lor, N., O., D. şi P., faţă de antecesorul comun, M., aceasta fiind fundamentată pe înscrisuri care conţin date contradictorii cu privire la deschiderea succesiunii defunctului M..

Astfel, s-a apreciat că instanţa de apel, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., trebuia să dispună administrarea de probe suplimentare, chiar dacă părţile se împotriveau, pentru a lămuri dacă, de pe urma defunctului M., s-a emis certificatul de moştenitor indicat de BNP Q., astfel că nu a fost stabilită pe deplin situaţia de fapt în dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanţilor sunt sau nu moştenitorii defunctului coproprietar M..

În consecinţă, s-a dispus reluarea judecăţii pentru a se verifica dacă de pe urma defunctului M. s-a emis certificat de moştenitor.

Prin decizia civilă nr. 210 A/10.05.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâţilor, precum şi cererea de aderare la apel, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea de revendicare a reclamanţilor, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prin adresa nr. x/6.03.2012, Camera Notarilor Publici a informat instanţa că în evidenţele sale nu figurează ca fiind dezbătută succesiunea autorului M., decedat la data de 23.03.1962, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. x, respectiv, că reclamanţii deşi încunoştiiinţaţi, nu au depus la dosar, la termenele acordate, un atare certificat.

Prin decizia civilă nr. 1761/28.03.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii R., P., S., T., U., V. şi W. împotriva deciziei nr. 210A din 10 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că acţiunea dedusă judecăţii are caracterul unei acţiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat în mod abuziv, în perioada regimului comunist, aspecte necontestate în cauză.

Instanţele anterioare, ţinând seama de caracterul petitoriu al acestei acţiuni reale, au apreciat că se impune analizarea în prealabil a legitimării procesuale a reclamanţilor, în raport de calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu.

S-a apreciat corect că, date fiind condiţiile învestirii - acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. - instanţa nu poate da eficienţă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în privinţa dovedirii legitimării procesuale active.

Înşişi reclamanţii au invocat, pentru argumentarea îndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, calitatea de proprietari ai antecesorilor lor şi transmiterea acestui drept pe calea devoluţiunii succesorale legale.

Singura chestiune lămurită în cauză este că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/1911 şi nr. y/1921, M. şi C. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Bucureşti, str. x, respectiv, str. x (Brădeşti nr. 17), ulterior, prin actul autentificat sub nr. x/1938, cota de 1/2 din acest ultim imobil fiind constituită dotă, fiicei X..

S-a reţinut, totodată, că instanţa de apel nu s-a conformat celor dispuse cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare.

Cu referire la defunctul M., pe numele căruia au fost naţionalizate imobilele, s-a reţinut că reclamanţii nu au dovedit calitatea de moştenitor a autorilor lor, N., O., D. şi P., faţă de antecesorul lor comun, M., doar pentru faptul că nu s-a depus certificatul de moştenitor de pe urma acestuia, ignorându-se actele de stare civilă, respectiv alte probatorii pertinente ce ar fi putut fi administrate în ce priveşte acceptarea succesiunii.

Astfel, Curtea de apel trebuia, în virtutea obligaţiei de a avea rol activ, să stabilească pe deplin situaţia de fapt în dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanţilor sunt sau nu moştenitorii defunctului coproprietar M., susţinerea constantă a reclamanţilor fiind în sensul transmisiunii acestui drept pe calea devoluţiunii succesorale legale.

Prin decizia civilă nr. 421A/13.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamanţilor şi al intervenienţilor accesorii, a admis apelul pârâţilor şi cererea de aderare la apel, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, a respins cererea de revendicare, nefiind respectată regula unanimităţii, a respins celelalte excepţii, ca nefondate, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În esenţă, s-a reţinut că promovarea unei acţiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziţie şi presupune respectarea regulii unanimităţii, în sensul că aceasta trebuie promovată de toţi coproprietarii imobilului.

S-a constatat că reclamanţii au avut în mod real posibilitatea de a obţine acordul tuturor coproprietarilor, nefiind o disproporţie de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor coproprietarilor şi dreptul de acces la o instanţă de judecată, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, reţinând că instanţele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe, prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acţiunii în revendicare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanţii nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obţine restituirea bunului în natură.

Acţiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanţii au posibilitatea să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiţia justificării pretenţiilor formulate.

Dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, şi cum reclamanţii se regăsesc în fapt într-una dintre situaţiile în care este permisă formularea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, curtea de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor a fost soluţionată prin încheierea de la 26 mai 2014, fiind respinsă.

Curtea de apel a reţinut că, în această etapă procesuală, reclamanţii au depus certificatul de calitate de moştenitor de pe urma defunctului M., certificat ce nu a fost anulat în condiţiile art. 119 din Legea nr. 36/1995.

În privinţa excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii în revendicare pentru părţile din imobil ce nu au fost înstrăinate, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, curtea de apel a reţinut că reclamanţii aveau, în condiţiile art. 109 din C. proc. civ., un interes actual, personal, legitim şi direct în promovarea prezentei cereri.

Prin decizia civilă nr. 277/28.01.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşiinstanţă de apel.

Înalta Curte a avut în vedere dispoziţiile art. 643 din C. civ., în raport de care a apreciat că noua normă permite introducerea acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre aceştia), fără a face distincţie între obiectul revendicării, astfel că, reclamanţii au la îndemână posibilitatea de a introduce acţiunea în revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalţi coproprietari.

Prin decizia civilă nr. 530 A/06.11.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul pârâţilor, a admis apelul reclamanţilor, a admis excepţia lipsei de interes în soluţionarea acţiunii în revendicare, a schimbat în parte sentinţa, a respins acţiunea în revendicare ca lipsită de interes, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, curteade apel a reţinut că această excepţie a fost soluţionată prin încheierea de la 26.05.2014.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, reţinând că instanţele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a reţinut, totodată, că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanţii nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obţine restituirea bunului în natură, astfel că, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanţii aveau posibilitatea să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiţia justificării pretenţiilor formulate.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, curtea de apel a constatat că această excepţie este întemeiată, reţinând că în dosarul de apel a fost depusă sentinţa civilă nr. 637/02.05.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, prin respingerea recursurilor prin decizia civilă nr. 469/10.04.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, hotărâre prin care a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie în natură imobilele situate în Bucureşti, str. x şi nr. 17, individualizate în dispozitivul sentinţei, cu excepţia imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, imposibil de restituit în natură, pârâtul a fost obligat să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată de restituire în natură, cu propunere de măsuri compensatorii pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură.

S-a apreciat că reclamanţii şi-au valorificat astfel dreptul de proprietate asupra celor două imobile, obiect al cererii de revendicare pendinte, în baza legii speciale.

Cu privire la capătul de cerere privind evacuarea chiriaşilor pentru lipsă de titlu, curtea de apel a constatat că pârâţii opun contracte de închiriere care sunt în curs de executare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 2 - 7 din O.U.G nr. 40/1999, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 241/2001, respectiv, pct. 13.1 din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că instanţa fondului a soluţionat corect capătul de cerere privitor la evacuarea pârâţilor.

Curtea de apel nu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Municipiul Bucureşti, reţinând că obiectul cererii îl reprezintă acţiunea în revendicare în baza comparării titlurilor, pârâţii opunând în acţiunea în revendicare titluri de proprietate reprezentate de contracte de vânzare-cumpărare în care primăria este vânzător, iar cu privire la capătul de cerere prin care se solicită evacuarea pârâţilor, la dosar au fost depuse contracte de închiriere, pârâtul fiind proprietar al terenului.

Prin decizia civilă nr. 687/24 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanţii P., T., R., U., W., V., S., de intervenienţii Y., Z. şi AA. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 530 A din data de 6 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost casată decizia atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut în privinţa recursului formulat de reclamanţi şi intervenienţii accesorii, că, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, s-a statuat că instanţele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008 - prin care, în esenţă, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acţiunii în revendicare. Acţiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanţii aveau posibilitatea să obţinărecunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiţia justificării pretenţiilor formulate.

S-a apreciat că, în mod nelegal a fost admisă excepţia lipsei de interes în soluţionarea acţiunii în revendicare, în temeiul unor considerente care nu-şi găsesc în totalitate corespondent în realitatea cauzei pendinte, respectiv, s-a apreciat, în mod greşit, că reclamanţii şi-au valorificat dreptul de proprietate asupra celor două imobile, obiect al cererii de revendicare pendinte, în baza legii speciale, situaţie ce nu corespunde celor statuate prin sentinţa civilă nr. 637/02.05.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 469/10.04.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

S-a constatat, deopotrivă, că instanţa de apel a omis să cerceteze situaţia apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, obiect al cererii în revendicare, respectiv că a statuat eronat că ar exista identitate între reclamanţii din dispozitivul sentinţei civile nr. 637/02.05.2014 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă (dosar nr. x/2012) şi cei din dosarul pendinte.

În acest context s-a apreciat că, de vreme ce reclamanţii care au solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie, imobilele în litigiu, nu au obţinut în totalitate câştig de cauză în procedura legii speciale, acestora nu li se poate nesocoti interesul în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la capătul de cerere privind evacuarea chiriaşilor pentru lipsă de titlu, s-a reţinut că, deşi instanţa de apel era obligată să stabilească situaţia de fapt a cauzei pendinte în raport de fiecare parte care valorifica un astfel de contract de închiriere, raţionamentul expus s-a rezumat să constate că sunt incidente dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 10/2001 şi că pârâţii opun contracte de închiriere care sunt în curs de executare, respectiv că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 - 7 din O.U.G nr. 40/1999, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 241/2001 şi pct. 13.1 din Normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Înalta Curte a constatat că recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi să susţină că redobândirea în natură a imobilului a avut loc în anul 2014, când perioada de protecţie a fost depăşită, astfel încât, pentru aceştia, nu ar mai exista obligaţia încheierii unui nou contract de închiriere cu pârâţii şi nici dreptul corelativ al acestora, de prelungire a raporturilor locative, întrucât li s-ar impune proprietarilor o sarcină nejustificată asupra proprietăţii lor.

S-a susţinut, totodată, judicios că, de principiu, urmare a retrocedării bunului către foştii proprietari, aceştia nu pot fi obligaţi la prelungirea perpetuă a raporturilor locative, întrucât acest lucru ar însemna golirea de conţinut a însuşi dreptului de proprietate, prin privarea titularului de cea mai importanţa prerogativă a acestui drept, folosinţa, echivalând cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 - în acest sens fiind relevante cauzele Radovici şi Stanescu împotriva României, BB. împotriva Poloniei etc.

În privinţa recursului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, s-a reţinut că este şi acesta întemeiat, întrucât în contextul unei decizii pronunţate fără a circumstanţia situaţia de fapt sub toate aspectele relevante cauzei - promovarea şi susţinerea unei acţiuni în revendicare, atât pentru apartamentele cu chiriaşi, cat şi pentru apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 - excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui recurent nu poate fi cenzurată în recurs.

Prin decizia civilă nr. 1243A/04.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul apelanţilor - pârâţi E., H., CC., J., K. şi DD., formulat împotriva sentinţei civile nr. 1809 din 28.11.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi S., P., U., T., R., V., W., şi cu intimaţii-pârâţi EE., FF., GG., HH., II., JJ., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.C. A. S.A., şi intimaţii-intervenienţi în interesul reclamanţilorAmann Rodica, Y. şi AA., şi cererea de aderare la apel formulată de apelanta - pârâtă L., ca nefondate; a admis apelul reclamanţilor S., P., U., T., R., V., W. formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei civile apelate, în sensul că a admis, în parte, cererea de revendicare, respectiv a construcţiilor din Bucureşti, str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Prin aceeaşi hotărâre au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, au fost obligaţi apelanţii - pârâţi să plătească apelanţilor - reclamanţi 1.500 RON cheltuieli de judecată onorariu expertiză, respectiv a fost respinsă cererea intimatului Municipiu Bucureşti pentru cheltuieli de judecată, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţi şi aderarea la apel, că motivele de apel invocate de apelanţii - pârâţi prin cererea lor şi susţinute de L., vizează greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, atât faţă de prevederile art. 480 C. civ., cât şi faţă de prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

În privinţa inadmisibilităţii cererii, instanţa de apel a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 2023/04.03.2011, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, statuând că instanţele fondului au respectat decizia în interesul legii nr. 33/2008, respectiv că acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi împotriva chiriaşilor cumpărători reprezintă singura cale prin care reclamanţii aveau posibilitatea să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins cu condiţia respectării pretenţiilor formulate.

Curtea de apel a contatatat că în baza sentinţei nr. 637/2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti au fost emise dispoziţiile nr. 19632/2016, nr. 19633/2016, nr. 19635/2016 şi nr. 19634/2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilelor din str. x şi 17, propunându-se, totodată, acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv, că prin protocoalele încheiate la 29.06.2016, au fost predate cele două imobile notificatorilor.

Imobilele exceptate de la restituirea în natură constituie obiectul contractelor de vânzare - cumpărare nr. x/1997 - chiriaş-cumpărător L. - corpul B al imobilului situat în str. x, nr. 2236/1997 - cumpărător KK. şi nr. 2641/1997 - chiriaş - cumpărător HH..

În cadrul acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi aceşti pârâţi opun contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerinţelor legale.

Curtea de apel a mai reţinut că în prezenta acţiune în revendicare, titlul preferabil este al cumpărătorilor de bună-credinţă. La data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare de către pârâţi au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, adică a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut la art. 14, termen înăuntrul căreia persoanele îndreptăţite la restituirea în natură aveau posibilitatea să solicite acest lucru sau despăgubiri băneşti şi a fost respectată condiţia referitoare la calitatea de chiriaşi prevăzută de art. 9 pentru persoanele îndreptăţite a contracta.

Reclamanţii aveau obligaţia, conform art. 1169 C. civ., să facă dovada încălcării prevederilor legale mai sus menţionate la momentul încheierii contractelor de vânzare, respectiv să facă dovadă relei credinţe a pârâţilor cumpărători.

În aceste condiţii, s-a apreciat că, în speţă, contractele de vânzare încheiate de pârâţi cu bună-credinţă nu sunt susceptibile de a fi lovite de nulitate, chiar dacă reclamanţii, prin acţiunea lor, pretind că titlul vânzătorului - Statul român - ar fi desfiinţat sau nevalabil, principiul bunei-credinţe reprezentând o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

În consecinţă, faţă de aceste argumente de fapt şi de drept, acţiunea în revendicare a fost admisă exclusiv cu privire la construcţiile din str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că la momentul întocmirii protocoalelor de predare - primire la imobilele din str. x şi 17, şi-au încetat valabilitatea contractele de închiriere în care apelanţii - pârâţi sunt beneficiarii locaţiunii, aceştia fiind obligaţi să respecte dreptul de proprietate al reclamanţilor în calitate de proprietari, respectiv că, în cadrul acţiunii în revendicare, pârâţii ale căror contracte de închiriere au încetat şi care nu opun un titlu valabil sunt obligaţi să respecte dreptul recunoscut reclamanţilor. În consecinţă, s-a apreciat că apelul declarat de apelanţii - pârâţi este nefondat.

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, s-a apreciat că toţi pârâţii care nu au exhibat un titlu valabil de locaţiune şi ocupă imobilele revendicate sunt obligaţi să respecte dreptul de proprietate al reclamanţilor şi să restituie imobilele revendicate situate în str. x şi 17, cu excepţia spaţiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit expertizelor judiciare în specialitatea topografie şi construcţii, a fost identificat corpul A din imobilul situat în str. x, care se află în administrarea intimatului - pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi, contrar susţinerilor acestei părţi din motivele de recurs, s-a făcut dovada calităţii procesuale pasive a acestei părţi.

Cei doi experţi, răspunzând obiectivului fixat de instanţă de a determina suprafeţele de teren aferente bunei utilizări a imobilelor pentru care există contracte de vânzare - cumpărare conform art. 7 alin. (2) pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, au arătat că, dată fiind configuraţia terenului, drumurile de acces ţin cont de utilităţile existente pe terenul liber şi asigurarea accesului maşinilor de pompieri şi a salvării. Propunerea a fost ca terenul ce ocupă aceste căi de acces să fie atribuit în indiviziune.

În aplicarea art. 7 alin. (1^1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 11şi 7.3. din H.G. nr. 250/2007, faţă de concluziile experţilor, instanţa de apel a apreciat că se impune menţinerea stării de indiviziune a terenului liber de construcţii aferent celor două imobile - nr. 15 şi nr. 17, asigurându-se, astfel, funcţionalitatea utilităţilor.

La data de 07.08.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost înregistrată cererea de îndreptare a erorii materiale şi de completare a deciziei civile nr. 1243A/2019 pronunţată de această instanţă, formulată de reclamanţii P., T., R., U., W., V. şi S., şi de intervenienţii în numele altei persoane Y., Z. şi AA..

În motivarea acestei cereri, s-a susţinut, în esenţă, că se impune îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia menţionată în ceea ce priveşte calea de atac şi termenul în care poate fi exercitată această cale de atac împotriva deciziei a cărei îndreptare se solicită, respectiv s-a susţinut că instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra capătului de cerere completat privind evacuarea foştilor chiriaşi din imobilele situate în str. x şi 17, din Bucureşti.

Prin încheierea din 13.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale şi lămurire dispozitiv, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că după alin. (7) se va menţiona sintagma "Cu recurs în 15 zile de la comunicare", care din eroare a fost omisă a se menţiona.

Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus lămurirea alin. (4) din dispozitivul aceleiaşi decizii, alineat care în urma lămuririi urmează a se citi: "Admite în parte cererea de revendicare, respectiv a construcţiilor din str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi în consecinţă: obligă pârâţii CC., J., K., E., DD., H. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General să elibereze construcţiile ocupate de aceştia din imobilul revendicat, respectiv respinge cererea faţă de pârâţii HH., II., JJ., L., EE., FF. şi GG., ca neîntemeiată".

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a constatat că petenţii urmăresc înlăturarea omisiunii constând în neînscrierea în dispozitivul hotărârii a menţiunilor privind calea de atac care se poate declara de către părţile procesului împotriva deciziei şi lămurirea dispozitivului deciziei în privinţa pârâţilor faţă de care s-a admis şi faţă de care s-a respins revendicarea construcţiei, din Bucureşti, str. x, care presupunea eliberarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului construcţie revendicat, din Bucureşti din str. x.

Astfel, s-a reţinut că în privinţa terenului care este afectat de prevederile art. 7.3 din Normele metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2010, aprobate de H.G. nr. 250/2007, instanţa de apel nu a admis revendicarea tocmai pentru că petenţii nu puteau împiedica pe cumpărătorii de apartamente în baza Legii nr. 112/1995 să folosească terenul aferent necesar bunei utilizări a construcţiilor în raport cu cotele părţi corespunzătoare raportului dintre suprafaţa utilă cumpărată a fiecărui apartament şi suprafaţa totală a construcţiei.

Cu privire la capătul subsidiar având ca obiect evacuare s-a constatat că instanţa de apel a motivat în considerentele deciziei în sensul că acţiunea în revendicare este modalitatea eficientă prin care reclamanţii au posibilitatea să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, în cadrul acţiunii în revendicare, pârâţii ale căror contracte de închiriere au încetat şi care nu opun un titlu valabil fiind obligaţi să respecte dreptul recunoscut reclamanţilor, iar ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, toţi pârâţii care nu au exhibat un titlu valabil de locaţiune şi ocupă imobilele revendicate sunt obligaţi să respecte dreptul de proprietate al reclamanţilor şi să restituie imobilele revendicate situate în str. x şi 17, cu excepţia spaţiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, nerelevându-se nelămuriri ale petenţilor).

Curtea de apel a constatat, totodată, că părţile între care s-au purtat dezbateri ce au privit obiectul procesului şi s-a finalizat rejudecarea apelului sunt: apelanţii pârâţiGhiţă Constantin, H., CC., J., K. şi DD., apelanţii-reclamanţi S., P., U., T., R., V., W., intimaţii-intervenienţi în interesul reclamanţilorAmann Rodica, Y. şi AA., intimaţii-pârâţi EE., FF., GG., HH., II., JJ., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.C. A. S.A. şi apelanta - pârâtă L..

În consecinţă, s-a apreciat că dispozitivul deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, într-adevăr, conţine eroarea materială constând în omisiunea menţionării căii de atac cu termenul ei de declarare şi necesită a fi lămurit, cu privire la pârâţii faţă de care s-a admis acţiunea în revendicare a construcţiilor, aceştia datorând ca efect al revendicării eliberarea apartamentelor pentru care nu mai sunt în fiinţă contracte de închiriere, respectiv: Municipiul Bucureşti prin Primar General, CC., J., K., E., DD., H. (imobilul construcţie, în limitele nevândute, fiind deja restituit anterior reclamanţilor în procedura specială a Legii nr. 10/2001 de entitatea învestită conform respectivei legi, ale cărei dispoziţii nu creează sarcini disproporţionate în dauna reclamanţilor, ci înlătură în raport cu notificarea în termen legal de retrocedare şi prelungirea/reînnoirea la nesfârşit a contractelor de închiriere, cele anterioare fiind deja expirate şi nefiind supuse vreunor noi dispoziţii speciale de protecţie în raport cu reclamanţii, perioada de protecţie a O.U.G. nr. 40/1999 fiind expirată, iar alte căi de protecţie socială ale pârâţilor necumpărărori de la autorităţile administraţiei publice locale nu au făcut obiectul acestei cauze care s-a aflat în rejudecare în apel), respectiv cu privire la pârâţii faţă de care s-a respins acţiunea în revendicare a construcţiei deoarece apartamentele cu privire la care aceştia au participat în dezbaterile procesului au fost cele din cele trei contracte de vânzare-cumpărare enumerate în considerentele arătate de decizia de apel, nr. 1490/1997, nr. 2236/1997, şi nr. 2641/1997 (L., JJ., EE., FF., GG., HH., II.).

Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii P., T., R., U., W., V. şi S. şi intervenienţii în numele altei persoane Y., Z., AA., respectiv, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Cererile de recurs cu acest obiect au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11.03.2021 sub nr. x/2013, fiind repartizate spre soluţionare completului C10 al secţiei I civile a acestei instanţe.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Municipiul Bucureşti, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. a susţinut că instanţa de apel a admis în mod greşit acţiunea în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, având în vedere că acesta nu se afla în posesia imobilelor revendicate.

În opinia recurentului, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că "experţii au identificat corpul A din imobilul situat în Bucureşti, str. x, care se afla în administrarea intimatului - pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi contrar susţinerilor acestei părţi din motivele de recurs, s-a făcut dovada calităţii procesuale pasive a acestei părţi", fără a menţiona probele care justifică concluzia că părţile din imobil care nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/2015, s-ar afla în administrarea Municipiului Bucureşti. Arată recurentul că a anexat la dosar înscrisuri care fac dovada faptului că aceste părţi din imobile au fost predate foştilor proprietari prin protocoalele de predare primire încheiate la data de 29.06.2016.

Susţine recurentul, că, în speţă, calitatea de vânzător a Municipiului Bucureşti nu poate justifica o calitate pasivă a acestuia într-o acţiune în revendicare, vânzătorul pierzând atât calitatea de proprietar, cât şi pe cea de posesor, respectiv că, Municipiul Bucureşti, nu este nici măcar un detentor precar al imobilelor din str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 15) şi str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 17) Bucureşti.

Astfel, în ceea ce priveşte părţile din imobilele din Bucureşti, str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 15) şi str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 17) Bucureşti care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele nr. x/17.01.1997, nr. y/17.02.1997 şi nr. 1490/12.12.1996, Municipiul Bucureşti nu exhibă un titlu de proprietate în legătură cu acestea şi nici nu are posesia asupra lor, astfel că nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Arată recurentul că, prin sentinţa civilă nr. 637/2014, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul cu nr. x/2012, a fost obligat să restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, str. x, cu excepţia imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/17.02.1997 şi y/17.01.1997, şi imobilul situat în Bucureşti, str. x, cu excepţia imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.1996, aspecte reţinute şi în concluziile raportului de expertiză în specialitatea construcţii, astfel cum a fost completat.

În ceea ce priveşte părţile din cele două imobile care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, recurentul a susţinut că, astfel cum rezultă şi din concluziile celor două rapoarte de expertiză în specialităţile construcţii şi topografie, acestea se află în proprietatea reclamanţilor, ca o consecinţă a emiterii dispoziţiei nr. 19634/05.05.2016 şi protocolului aferent nr. 16515/29.06.2016 pentru imobilul din Bucureşti, str. x şi, respectiv, a dispoziţiei nr. 19632/05.05.2016 şi protocolului aferent nr. 16509/29.06.2016, pentru imobilul din Bucureşti, str. x.

În opinia recurentului pârât, ceea ce a omis instanţa de apel, este împrejurarea că Municipiul Bucureşti, prin AFI, a pierdut şi posesia acestor părţi din imobile care au fost restituite în natură şi predate foştilor proprietari, astfel cum rezultă din protocoalele de predare-primire încheiate la data de 29.06.2016.

În condiţiile în care pârâtul Municipiul Bucureşti a dovedit că nu deţine nici proprietatea şi nici posesia asupra părţilor din imobile care au fost înstrăinate chiriaşilor şi nici asupra părţilor din imobilele revendicate care au fost restituite în natură, rezultă că nu există identitate între acest pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecaţii, astfel că se impune respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată, faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

În motivarea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1243A/2019, reclamanţii P., T., R., U., W., V., S. şi intervenienţii Y., Z., AA., au susţinut incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.

Aceşti recurenţi au precizat că înţeleg să critice parţial decizia recurată, respectiv cu privire la nesolutionarea capătului de cerere privind evacuarea chiriaşilor pentru lipsa de titlu - cerere formulată la data de 31.03.2008 şi precizată la 29.11.2016, arătând că instanţa de apel nu s-a pronunţat în dispozitiv pe acest capăt de cerere prin care au solicitat eliberarea spaţiilor revendicate.

În acest sens, recurenţii au arătat că au precizat prin cererile formulate în cauză că spaţiul din Bucureşti, str. x, corpul C,în suprafaţă de 112.22 mp compus din antreu şi 4 camere, care a fost închiriat defunctei F., este ocupat de CC., H., MM., NN., OO.; spaţiul situat în Bucureşti, str. x nr. 17corpul A, în suprafaţă construită de 25,50 mp compus din două camere de locuit şi verandă în suprafaţă utilă de 18.59 mp, este ocupat în baza contractului de închiriere nr x/2009, de către familia titularului de contract E.; corpul C al imobilului din Bucureşti, str. x, etaj, în suprafaţă de 96,59 mp compus din vestibul, hol, 3 camere, bucătărie, cămară care a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de defuncta I. este ocupat de J., K., PP., QQ., RR..

Au precizat recurenţii că, potrivit dispoziţiilor emise de Primarul General, contractele de închiriere au încetat la data punerii în posesie (29.06.2016), respectiv că au notificat chiriaşii pentru eliberarea spaţiilor menţionate dat fiind faptul că aceştia nu deţin un titlu locativ legal şi valabil, (aspect ce rezultă şi din adeverinţa nr. x/29.06.2016 emisă de AFI), nu au achitat chiria pe mai mult de 3 luni consecutive, îngradesc accesul proprietarilor în imobil şi tulbură liniştea publică.

De asemenea, au arătat că detentorii imobilelor au efectuat lucrări care le afectează structura de rezistenţă, locuinţele respective necesitând lucrări de remediere.

În acest sens, arată că respectarea obligaţiilor instituite de art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 în sarcina proprietarilor subzistă doar în interiorul termenului de protecţie de 5 ani, respectiv până la data de 08.04.2004; or, în cauză, redobândirea în natură a imobilului a avut loc în anul 2014, când perioada de protecţie a fost depăşită, astfel încât pentru reclamanţi nu mai exista obligaţia încheierii unui nou contract de închiriere cu pârâţii şi nici dreptul corelativ al acestora de prelungire a raporturilor locative, întrucât li s-ar impune proprietarilor o sarcină nejustificată asupra proprietăţii lor.

În opinia recurenţilor, nu poate fi permisă perpetuarea acestei situaţii, prin prelungirea nelimitată a locaţiunilor, deoarece acest lucru ar însemna golirea de conţinut a dreptului de proprietate prin privarea titularului de cea mai importantă prerogativă, folosinţa, ceea ce echivalează cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în acest sens fiind şi jurisprudenţa CEDO (cauzele Radovici şi Stănescu împotriva României, BB. împotriva Poloniei, Cleja şi Mihalcea împotriva României).

Susţin recurenţii că instanţa de apel nu s-a pronunţat în dispozitiv asupra capătului de cerere privind evacuarea foştilor chiriaşi, sens în care solicită evacuarea tuturor chiriaşilor, pârâţi în prezentul dosar.

Împotriva încheierii din data de 13.10.2020 a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, cererea de recurs cu acest obiect fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11.03.2021 şi înregistrată sub nr. x/2013/a3, şi repartizat spre soluţionare completului C8 al secţiei I civile a acestei instanţe.

Recurentul pârât a susţinut că se impune modificarea în parte a închirierii din data de 13.10.2020 prin înlăturarea menţiunilor privind lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019 în sensul admiterii acţiunii introductive inclusiv în contradictoriu cu Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea imobilelor din Bucureşti, str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 15) şi str. x, sector 2 (fostă LL. nr. 17).

În motivarea recursului, recurentul pârât a susţinut că prin încheierea de lămurire, instanţa de apel subliniază încă o dată faptul că acţiunea este admisă inclusiv împotriva Municipiului Bucureşti, prin Primar General, cu toate că acesta nu se află în posesia imobilelor revendicate, din analiza înscrisurilor anexate la dosar rezultând că aceste părţi din imobilele revendicate au fost predate foştilor proprietari prin Protocoalele de predare primire încheiate la data de 29.06.2016.

De asemenea, recurentul a reiterat argumentele invocate deja în susţinerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1243A/2019, relative la lipsa calităţii sale procesuale pasive, arătând, în esenţă, că nu se poate susţine faptul că Municipiul Bucureşti ar exhiba un titlu de proprietate în legătură cu imobilele înstrăinate, respectiv că nu are calitatea de posesor şi nici de detentor precar al acestora.

La termenul de judecată din data de 16.06.2021, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la dosarul nr. x/2013 al aceleiaşi instanţe.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preliminar, se impune a se sublinia că, în speţă, problema dreptului de proprietate pretins de reclamanţi şi intervenienţi asupra imobilelor din Bucureşti, str. x şi 17, a fost dezbătută şi tranşată jurisdicţional în fazele procesuale anterioare şi nu constituie obiect de critică în recurs.

Astfel, recurentul Municipul Bucureşti a formulat critici care vizează pe de o parte, legitimarea sa procesuală pasivă în speţă, respectiv, aplicarea greşită, în cauză, a normelor care reglementează acţiunea în revendicare, susţinând că nu putea fi obligat să restituie în natură construcţiile revendicate în privinţa cărora a fost admisă acţiunea în revendicare, întrucât a predat deja aceste imobile, reclamanţilor.

Totodată, prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, recurenţii reclamanţi au susţinut exclusiv omisiunea instanţei de apel de a soluţiona cererea de evacuare pe care au formulat-o în cauză.

Procedând la verificarea legalităţii deciziei civile şi a încheierii recurate în limitele criticilor formulate, în cadrul recursurilor conexe, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursurile declarate de recurentul pârât Municipiul Bucureşti, Înalta Curte urmează a preciza, raportat la natura încheierii din 13.10.2020 - de act jurisdicţional al cărui scop este acela de a complini şi remedia erorile de redactare a dispozitivului deciziei recurate, respectiv la măsurile dispuse prin susmenţionata încheiere şi la argumentele comune subsumate ambelor recursuri de către acest recurent, că nu se impune o analiză distinctă a celor două căi de atac conexate, criticile de nelegalitate formulate de recurentul pârât urmând a fi tratate în cadrul următoarelor considerente comune.

În ceea ce priveşte criticile vizând lipsa legitimării procesuale pasive a recurentului pârât.

Aşa cum s-a dezlegat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un ciclu procesual anterior, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti trebuie raportată la împrejurarea că reclamanţii au promovat o acţiune în revendicare, atât pentru imobilele construcţii (apartamente cu chiriaşi şi pentru apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995), cât şi pentru imobilele terenuri situate în municipiul Bucureşti, str. x şi nr. 17, solicitând ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie bunurile revendicate.

Analiza acestui recurs va avea, aşadar, ca punct de plecare limitele în care a fost învestită prima instanţă, sens în care Înalta Curte are în vedere că acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, Înalta Curte reţine că această condiţie de exerciţiu a acţiunii în revendicare presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.

Ca atare, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, impunându-se a fi observat că existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Potrivit art. 6 alin. (6) din Noul C. civ.:

"Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".

Analizând dispoziţiile actuale care reglementează acţiunea în revendicare din perspectiva condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi admisă acţiunea (stabilite de art. 563 alin. (1) din Noul C. civ.), dar şi sub aspectul efectelor acţiunii în revendicare (art. 566 alin. (1) din acelaşi act normativ), rezultă că acţiunea în revendicare are un dublu scop, fiind de esenţa revendicării, pe de o parte, recunoaşterea dreptului de proprietate, mai exact identificarea patrimoniului în care se află bunul (al reclamantului sau al pârâtului), iar pe de altă parte, ca o consecinţă a constatării dreptului de proprietate, obligarea la restituirea bunului revendicat (în cazul admiterii acţiunii).

În consecinţă, în acţiunea în revendicare, calitate procesuală pasivă poate avea subiectul de drept care contestă dreptul de proprietate pretins de reclamant, respectiv cel care posedă sau deţine fără drept bunul revendicat.

Rezultă, aşadar, că soluţionarea excepţiei referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se solicită restituirea bunului, în cererea în revendicare, este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanţa stabileşte situaţia juridică a imobilului ce face obiectul litigiului dedus judecăţii.

Examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel a apreciat, prin decizia civilă recurată, că acesta rezultă din împrejurarea că recurentul pârât administrează corpul A din imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Potrivit situaţiei de fapt a cauzei, stabilită în apel, pârâtul Municipiul Bucureşti a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.02.1997, încheiat cu HH. şi II., imobilul din str. x, compus din trei camere, bucătărie, verandă, pivniţă în suprafaţă utilă de 73 mp, 40,56% din părţile de folosinţă comună, şi teren situat sub construcţie în suprafaţă de 81,12 mp, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.01.1997, încheiat cu KK., imobilul din str. x, compus din două camere, bucătărie, marchiză, pivniţă, în suprafaţă utilă de 40,53 mp, 22,52% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 45,04 mp.

De asemenea, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin A. S.A., şi L., a fost înstrăinat imobilul din str. x, compus din cameră, bucătărie, în suprafaţă utilă de 18,07 mp şi o cotă indiviză de 8,50% din părţile de folosinţă comună ale imobilului.

Potrivit expertizei în specialitatea construcţii, imobilul din str. x, în raport de care s-a reţinut, în apel, legitimarea procesuală pasivă a recurentului pârât, este alcătuit din două corpuri de clădire, din care corpul A se află în stare avansată de degradare, nefiind locuit.

În ceea ce priveşte terenul revendicat aferent celor două imobile - nr. 15 şi nr. 17 din str. x -instanţa de apel, raportându-se şi la concluziile celor două expertize care au procedat la identificarea acestuia, a apreciat că terenul liber de construcţii se impune a fi menţinut în indiviziune, acesta fiind unul din considerentele în raport de care a apreciat că se impune admiterea, în parte, a cererii de revendicare, respectiv exclusiv în privinţa construcţiilor din str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Se reţine, totodată, că prin sentinţa civilă nr. 637/2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a fost admisă, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanţii P., T., AA., R., W., V., S., U., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a fost obligat pârâtul către reclamanţi, în calitate de persoane îndreptăţite, la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă totală de 334,55 mp şi 2 corpuri de construcţii cu anexe (astfel cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză construcţii şi topografie efectuate de către experţii SS. şi TT. şi prin anexele rapoartelor de expertiză), cu excepţia imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.02.1997, compus din trei camere, bucătărie, bucătărie, verandă, verandă, pivniţă şi pivniţă în suprafaţă utilă de 73,00 mp, 40,56% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi teren situat sub construcţie în suprafaţă de 81,12 mp şi prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.01.1997, compus din două camere, bucătărie, marchiză, pivniţă, în suprafaţă utilă de 40,53 mp, 22,52% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi teren situat sub construcţie în suprafaţă de 45,04 mp şi a terenului reprezentând curtea construcţiei (1 C. civ.) în suprafaţă de 130,70 mp, imposibil de restituit în natură, a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată de restituire în natură şi cu propunerea de măsuri compensatorii pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură.

De asemenea, a fost obligat pârâtul către reclamanţi, în calitate de persoane îndreptăţite, la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă totală de 352,96 mp şi 3 corpuri de construcţii cu anexe (astfel cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză construcţii şi topografie efectuate de către experţii SS. şi TT. şi prin anexele rapoartelor de expertiză), cu excepţia imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.12.1996, compus din cameră, bucătărie, în suprafaţă utilă de 18,07 mp, o cotă indiviză de 8,50% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 15,39 mp teren situat sub construcţie şi a unei cote indivize de 12,65 mp din suprafaţa terenului reprezentând curtea construcţiei (2 C. civ.) de 148,87 mp, imposibil de restituit în natură (reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituirea în natură a unei cote indivize de 136,22 mp din terenul reprezentând curtea construcţiei (2 C. civ.).

Totodată, a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanţilor P., T., AA., R., W., V., S., U., dispoziţie motivată de restituire în natură şi să facă propunerea de măsuri compensatorii pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură.

În executarea sentinţei nr. 637/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, recurentul pârât a emis dispoziţiile nr. 19632/2016, nr. 19633/2016, nr. 19635/2016 şi nr. 19634/2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilelor din str. x şi 17, neînstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu excepţia terenului imposibil de restituit în natură, propunându-se, totodată, acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru partea din imobilele menţionate, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 şi pentru cele nerestituite în natură prin această hotărâre judecătorească.

Se reţine, totodată, că prin protocoalele nr. 16515 şi, respectiv, nr. 16509, ambele încheiate la 29.06.2016, au fost predate către reclamanţii P., T., R., W., V., S., U. şi interveninetul AA., următoarele bunuri: imobilul din str. x, alcătuit din două corpuri de construcţii cu anexe şi teren în suprafaţă de 334,55 mp teren, cu excepţia imobilelor înstrăinate prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1997, şi a terenului reprezentând curtea construcţiei în suprafaţă de 130,70 mp, respectiv, imobilul din str. x, alcătuit din suprafaţa de 352,96 mp teren şi trei corpuri de construcţii cu anexe, cu excepţia imobilelor înstrăinate prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/1996, şi a cotei de 12,65 din suprafaţa terenului reprezentând curtea construcţiei de 148,87 mp.

Aşadar, din situaţia de fapt a cauzei, rezultă că parte din bunurile imobile revendicate se aflau, la data introducerii cererii de chemare în judecată, în patrimoniul recurentului pârât, iar această stare de fapt s-a menţinut, parţial, şi la data soluţionării apelului (în privinţa terenului neînstrăinat conform Legii nr. 112/1995 şi nepredat reclamanţilor prin cele două protocoale de predare- primire).

Or, o atare situaţie de fapt relevă că soluţia adoptată în apel prin decizia civilă recurată, în sensul respingerii criticii pârâtului municipiul Bucureşti ce viza excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât în acţiunea în revendicare formulată în speţă, este corectă.

În alţi termeni, deşi considerentele instanţei de apel, expuse în cuprinsul deciziei civile recurate, în sensul că legitimarea procesuală pasivă a recurentului pârât este justificată de împrejurarea că acesta deţine în administrare corpul A din imobilul din str. x, sunt eronate (câtă vreme expertiza construcţii administrată în apel relevă că la nr. 15 există două corpuri de construcţie, iar prin protocolul de predare primire din 29.06.2016 recurentul pârât a predat ambele corpuri de clădire existente la nr. 15), critica recurentului pârât vizând modul de soluţionare a acestei excepţii nu poate fi validată raportat la situaţia de fapt a cauzei anterior reliefată.

În consecinţă, pentru argumentele anterior evocate, care au menirea de a le substitui pe cele ale instanţei de apel relative la legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât, nu s-ar putea imputa titularilor acţiunii în revendicare că au solicitat să se constate caracterul preferabil al titlului lor de proprietate în contradictoriu cu acest pârât, întrucât deşi, în privinţa construcţiilor neînstrăinate prin cele trei contracte de vânzare cumpărare, anterior menţionate, pârâtul a procedat la predarea acestora, astfel că la data soluţionării apelului, nu exercita nici administrarea şi nici posesia asupra acestora, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti rezultă din faptul exercitării posesiei asupra terenului revendicat în speţă (neînstrăinat prin contractele de vânzare cumpărare încheiate de recurentul pârât în baza Legii nr. 112/1995 şi nerestituit în natură reclamanţilor).

Deşi aceste argumente au fost reiterate de către recurentul pârât şi în susţinerea recursului declarat de această parte împotriva încheierii din data de 13.10.2020, din verificarea considerentelor încheierii recurate, rezultă cu evidenţă că instanţa de apel, lămurind dispozitivul deciziei recurate, nu a tranşat chestiunea legitimării procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, ci s-a limitat la a lămuri cadrul procesual în care s-a purtat judecata cererii de revendicare şi evacuare, respectiv a determinării pârâţilor în sarcina cărora s-a stabilit obligaţia de a lăsa imobilele revendicate în deplină proprietate şi posesie, respectiv în privinţa cărora a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Ca atare, argumentele recurentului pârât subsumate chestiunii litigioase vizând legitimarea sa procesuală pasivă, inserate în susţinerea cererii de recurs îndreptate împotriva încheierii din data de 13.10.2020, nu vizează raţionamentul care a justificat măsurile adoptate prin această încheiere şi, prin urmare, nu se pot circumscrie unor critici de nelegalitate care să aibă aptitudinea de a releva nelegalitatea acestui act procedural.

Cea de-a doua critică comună formulată de recurentul pârât împotriva deciziei civile nr. 1243A/2019 şi a încheierii din 13.10.2020, este, în schimb, fondată.

În acest sens, se impune a fi subliniat că, în speţă, prin decizia recurată, instanţa de apel, admiţând apelul reclamanţilor şi dispunând schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, a admis, în parte, acţiunea în revendicare - exclusiv în privinţa construcţiilor din Bucureşti, str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Or, aşa cum rezultă din cele expuse în analiza primului motiv de recurs, în privinţa acestor construcţii, ulterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 637/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă şi punerii acesteia în executare, recurentul pârât nu mai pretinde vreun titlu de proprietate şi nici nu mai exercită un drept de administrare sau posesia asupra acestor bunuri (construcţiile neînstrăinate, predate de recurent conform celor două protocoale, fiind, în prezent, ocupate de pârâţii E., H., CC., J., K. şi DD.).

Totodată, aşa cum s-a reţinut în apel, contractele de închiriere încheiate de aceşti pârâţi cu Municipiul Bucureşti şi-au încetat valabilitatea la data de 29.06.2016, recurentul pârât notificând foştii chiriaşi cu privire la încetarea locaţiunii.

Cum existenţa sau inexistenţa drepturilor/obligaţiilor deduse judecăţii reprezintă o chestiune de fond, iar, în speţă, recurentul pârât nu mai are calitatea de administrator/posesor al construcţiilor în privinţa cărora a fost admisă, prin hotărârea recurată, cererea de revendicare, acesta procedând deja, în cursul judecăţii, la îndeplinirea formalităţilor de predare a acestora către reclamanţi şi la notificarea foştilor chiriaşi, cu privre la încetarea contractelor de închiriere încheiate anterior pentru aceste imobile, rezultă că acesta nu mai putea fi obligat să lase aceste bunuri în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor.

Ca atare, în cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., instanţa de apel făcând o aplicare eronată în cauză a prevederilor art. 566 din Noul C. civ.

În acest context, apare ca fiind nelegală şi măsura dispusă de către aceeaşi instanţă de apel prin încheierea de lămurire din data de 13.10.2020, în sensul menţionării recurentului pârât ca debitor al obligaţiei de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie construcţiile din Bucureşti, str. x şi 17, neînstrăinate prin contractele de vânzare cumpărare încheiete în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecinţă, făcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019 şi a încheierii din 13 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013, modificarea, în parte, a deciziei recurate, lămurită prin încheierea din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013, în sensul că va dispune înlăturarea obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie construcţiile din Bucureşti, str. x şi 17, şi, în consecinţă, alin. (4) din dispozitivul deciziei recurate urmează a se citi astfel: "Admite în parte cererea de revendicare, respectiv a construcţiilor din str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi în consecinţă: obligă pârâţii CC., J., K., E., DD. şi H. să elibereze construcţiile ocupate de aceştia din imobilul revendicat, respectiv respinge cererea faţă de pârâţii HH., II., JJ., L., EE., FF. şi GG., ca neîntemeiată", urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor din cuprinsul deciziei şi a încheierii recurate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii reclamanţi P., T., R., U., W., V. şi S., şi de intervenienţii Y., Z. şi AA., împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat.

Procedând la veritificarea cererii de recurs formulată de recurenţii anterior menţionaţi, rezultă că aceştia, invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., pretind omisiunea instanţei de apel de a soluţiona un capăt de cerere, respectiv cererea de evacuare pe care reclamanţii au dedus-o judecăţii.

Este de observat, însă, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, anume interpretarea greşită a unui act juridic ce constituie izvorul raportului juridic existent între părţi.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor din recurs, că, aşa cum rezultă din considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, astfel cum a fost aceasta lămurită prin încheierea din 13.10.2020, instanţa de apel, soluţionând acţiunea în revendicare, a apreciat că la momentul întocmirii protocoalelor de predare - primire cu privire la imobilele din str. x şi 17, de către pârâtul Municipiul Bucureşti, contractele de închiriere încheiate de pârâţii CC., J., K., E., DD. şi H. cu recurentul pârât şi-au încetat valabilitatea, aceştia fiind obligaţi să respecte dreptul de proprietate al reclamanţilor.

În acest sens, s-a reţinut că acţiunea în revendicare reprezintă modalitatea adecvată şi eficientă prin care reclamanţii au posibilitatea să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, astfel că pârâţii ale căror contracte de închiriere au încetat şi care nu opun un titlu locativ valabil sunt obligaţi să respecte dreptul recunoscut reclamanţilor. În consecinţă, s-a constatat că admiterea acţiunii în revendicare în privinţa construcţiilor din Bucureşti, str. x şi 17, neînstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, are drept efect faptul că aceşti pârâţi, care le ocupă fără titlu, sunt obligaţi să le restituie reclamanţilor

Este real că, în dispozitivul deciziei civile recurate, instanţa de apel s-a limitat la a dispune:

"Admite, în parte, cererea de revendicare, respectiv a construcţiilor din str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995" respectiv:

"Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei". Cu toate acestea, nu se poate ignora că, la solicitarea aceloraşi recurenţi, instanţa de apel a dispus, prin încheierea din 13.10.2020, lămurirea deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, în sensul că alin. (4) din dispozitivul deciziei, are următorul înţeles:

"Admite în parte cererea de revendicare, respectiv a construcţiilor din str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi în consecinţă: obligă pârâţii CC., J., K., E., DD., H. şi Municipiul Bucureşti prin Primar General să elibereze construcţiile ocupate de aceştia din imobilul revendicat, respectiv respinge cererea faţă de pârâţii HH., II., JJ., L., EE., FF. şi GG., ca neîntemeiată".

Aşadar, instanţa de apel constatând că, în speţă, reclamanţii valorifică dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, drept care presupune exercitarea de către proprietar a tuturor prerogativelor sale, respectiv dreptul de a folosi bunul, de a-i culege fructele şi dreptul de dispoziţie, iar nu un drept personal de creanţă, născut din raporturi de locaţiune, a apreciat că, în cazul în care proprietarul este deposedat de bun, acţiunea în revendicare reprezintă mijlocul procedural prin care titularul dreptului de proprietate are posibilitatea apărării prerogativelor dreptului de proprietate, respectiv a folosinţei şi posesiei imobilelor revendicate.

În acest context, instanţa de apel a constatat că pârâţii CC., J., K., E., DD., H. ocupă fără titlu imobilele în litigiu, iar reclamanţii,în calitate de proprietari, au dreptul la redobândirea folosinţei bunului revendicat, ca atribut al dreptului de proprietate, aceştia, prin formularea acţiunii în revendicare urmărind constrângerea acestor pârâţi (în privinţa cărora s-a reţinut că nu se pot prevala de normele de protecţie instituite prin O.U.G. nr. 40/1999 şi nici nu au invocat incidenţa unor alte căi de protecţie socială) la a le recunoaşte dreptul de proprietate asupra imobilelor şi putând obţine predarea bunurilor revendicate în materialitatea lor.

Aşadar, contrar argumentelor recurenţilor, în speţă, nu este incidentă o ipoteză în care instanţa devolutivă ar fi omis să soluţioneze cererea privind obligarea pârâţilor la eliberarea spaţiilor ocupate din imobilele revendicate, în realitate, instanţa de apel reţinând că acţiunea în revendicare pe care au formulat-o constituie un mijloc procedural adecvat prin care aceştia pot obţine realizarea scopului urmărit (de a reintra în posesia bunurilor deţinute în proprietate) obligaţia de a preda imobilele construcţii cuprinzând obligaţia de eliberare a imobilelor de către foştii chiriaşi. Aşadar, s-a apreciat, implicit, substituindu-se motivarea primei instanţe, că se impune menţinerea soluţiei din sentinţa apelată referitoare la respingerea cererii de evacuare.

În acest context, Înalta Curte apreciază că se impune a fi subliniat faptul că, pentru a supune controlului judiciar în recurs legalitatea unei hotărâri judecătoreşti, este necesar ca titularul căii de atac să expună critici ce pot fi subsumate motivelor prevăzute limitativ de art. 304 din C. proc. civ. şi care să privească modalitatea în care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a interpretat sau aplicat o dispoziţie legală, respectiv care să vizeze raţionamentul judiciar al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată cu recurs.

Prin urmare, nu este suficient ca partea care exercită recursul să reitereze propriile susţineri din fazele procesuale anterioare, ci este necesar să arate care sunt viciile de nelegalitate ale dezlegărilor date de instanţa de judecată cererilor sau apărărilor sale. O atare premisă nu este întrunită în cauză, câtă vreme în argumentarea recursului formulat, aceşti recurenţi nu relevă o eroare a raţionamentului judiciar al instanţei de apel, în privinţa modalităţii în care instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 566 din C. civ. şi nici în privinţa cadrului procesual în care s-a procedat la rejudecarea apelului, ci se limitează la a reitera cererea de evacuare formulată la data de 29.11.2016 (cerere prin care se solicită evacuarea şi a numiţilor MM., NN., OO., PP., QQ., RR. şi celorlalţi membri ai familiei pârâtului E.) şi a argumentelor care au justificat formularea acesteia, în faza procesuală anterioară.

În plus, deşi în prezentul recurs, se susţine că s-ar fi impus ca obligaţia de eliberare a construcţiilor revendicate, ocupate fără titlu, să fie dispusă nu numai în privinţa pârâţilor CC., J., K., E., DD., H., ci şi a numiţilor MM., NN., OO., PP., QQ., RR., respectiv a celorlalţi membri ai familiei pârâtului E., trebuie observat că, în cauză, deşi instanţa de apel, în rejudecare, nu a dezvoltat prin actele procedurale întocmite, un raţionament distinct în privinţa normelor de drept procesual apreciate ca fiind aplicabile sau a probatoriului în raport de care a apreciat asupra transmisiunii calităţii procesuale pasive în privinţa pârâtelor decedate, F. şi I., şi nici asupra modalităţii în care recurenţii de faţă au înţeles să "clarifice" cadrul procesual în privinţa construcţiei revendicate ocupate de pârâtul E. (limitându-se la a susţine că familia Ghiţă este alcătuită din trei persoane, fără a le nominaliza), nici chestiunea litigioasă vizând transmisiunea calităţii procesuale pasive a pârâtelor decedate anterior menţionate şi nici cererea acestora formulată, în calea de atac a apelului, prin care s-a urmărit completarea cadrului procesual sub aspect subiectiv, nu au constituit obiectul unor dezbateri contradictorii, în rejudecarea apelului, reclamanţii şi intervenienţii limitându-se la a susţine, aşa cum au procedat şi în recurs, că s-ar fi impus evacuarea tuturor persoanelor care ocupă fără titlu imobilele revendicate.

Or, pe lângă faptul că, ulterior depunerii la dosar a cererii formulate la data de 29.11.2016, în rejudecarea apelului, aceste terţe persoane nu au fost conceptate şi nici citate, iar recurenţii, deşi au beneficiat de asistenţă juridică calificată nu au invocat o eventuală nulitate a actelor de procedură realizate de către instanţa de apel, ca urmare a nelegalităţii procedurii de citare, trebuie observat că în situaţia în care titularul cererii indică un succesor cu care înţelege să continue judecata, în condiţiile decesului unui pârât chemat iniţial în judecată, cererea prin care se solicită să se constate transmiterea calităţii procesuale impune în sarcina instanţei verificarea acestei transmisiuni în raport de probatoriul care demonstrează existenţa obligaţiei pretinse de reclamant în persoana celui solicitat a fi introdus în cauză, în calitate de succesor, legal sau cu titlu particular, prin precizarea cadrului procesual.

Or, în speţă, recurenţii nu au înţeles să formuleze critici în recursul pe care l-au declarat prin care să aducă în dezbaterea contradictorie a părţilor litigante o atare problematică şi, deci, să învestească prezenta instanţă de control judiciar cu analiza acestei chestiuni.

În plus, se observă că, prin cererea formulată la data de 29.11.2016, în rejudecarea apelului, recurenţii s-au limitat la a susţine că numiţii MM., NN., OO. domiciliază în imobilul revendicat, respectiv că RR. nu are calitatea de rudă a pârâtei decedate I., iar în imobilul închiriat pârâtului E. locuiesc şi alte persoane, care se impun a fi obligate să elibereze imobilul, ceea ce semnifică faptul că, în realitate, cererea astfel formulată are, cel puţin parţial, natura unei cereri modificatoare, fiind însă formulată cu ignorarea dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 132 şi art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., norme care stabilesc imperativ, condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească cererile deduse judecăţii, respectiv limitele procedurale relative la condiţiile şi momentul formulării unei astfel de cereri (numai în faţa primei instanţe). Or, o atare constatare nu face decât să justifice concluzia lipsei unor vicii de legalitate a deciziei recurate din această perspectivă.

Dincolo însă de aceste considerente, care au menirea de a releva inaptitudinea criticilor acestor recurenţi de a demonstra caracterul nelegal al deciziei recurate, esenţial în soluţionarea recursului ce face obiect al prezentei analize este şi faptul că, prin încheierea din 13.10.2020, curtea de apel a constatat explicit că părţile între care s-au purtat dezbateri ce au privit obiectul procesului şi s-a finalizat rejudecarea apelului sunt: apelanţii pârâţi E., H., CC., J., K. şi DD., apelanţii-reclamanţi S., P., U., T., R., V., W., intimaţii-intervenienţi în interesul reclamanţilor Z., Y. şi AA., intimaţii-pârâţi EE., FF., GG., HH., II., JJ., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.C. A. S.A. şi apelanta - pârâtă L..

În alţi termeni, instanţa de apel a constatat că, în rejudecarea apelului, nu a operat o lărgire a cadrului procesual stabilit în fazele procesuale anterioare, aşadar, a apreciat, implicit, că cererea formulată de recurenţi la data de 29.11.2016 nu a avut valenţa de a justifica atragerea în proces, în faza procesuală a apelului, şi a terţelor persoane indicate în cuprinsul acestei cereri.

Or, această statuare cu privire la limitele rejudecării în apel, din perspectiva cadrului procesual subiectiv, realizată în soluţionarea cererii de lămurire a deciziei civile recurate, formulată de aceiaşi recurenţi, nu a fost criticată de către reclamanţi şi nici de către intervenienţi care s-au limitat la a formula recurs exclusiv împotriva deciziei civile nr. 1243A/04.10.2019, astfel că acesta a intrat în putere de lucru judecat.

Ca atare, în prezenţa omisiunii recurenţilor de a exercita calea de atac a recursului şi împotriva acestei încheieri, câtă vreme, în recurs, cadrul procesual nu poate fi modificat, aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 294 cu cele ale art. 316 din C. proc. civ., susţinerea recurenţilor în sensul că sunt îndreptăţiţi la a pretinde, în prezenta cale de atac, modificarea deciziei civile recurate şi obligarea unor terţe persoane la eliberarea construcţiilor proprietatea acestora (în privinţa cărora a fost admisă cererea de revendicare) nu poate fi validată, aceştia, în calitate de creditori ai obligaţiei de predare a unui imobil având, de altfel, la îndemână, pentru a obţine predarea şi eliberarea construcţiilor pe care pretind că terţele persoane menţionate le ocupă fără drept, mijloacele procesuale stabilite de C. proc. civ. pentru o atare ipoteză.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii P., T., R., U., W., V. şi S., şi de intervenienţii în numele altei persoane Y., Z. şi AA., împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii P., T., R., U., W., V. şi S., şi de intervenienţii în numele altei persoane Y., Z. şi AA., împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1243A din 4 octombrie 2019 şi a încheierii din 13 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013.

Modifică, în parte, decizia recurată, lămurită prin încheierea din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2013, în sensul că înlătură obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie construcţiile din Bucureşti, str. x şi 17, şi, în consecinţă, alin. (4) din dispozitivul deciziei recurate urmează a se citi: "Admite în parte cererea de revendicare, respectiv a construcţiilor din str. x şi 17, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi în consecinţă: obligă pârâţii CC., J., K., E., DD. şi H. să elibereze construcţiile ocupate de aceştia din imobilul revendicat, respectiv respinge cererea faţă de pârâţii HH., II., JJ., L., EE., FF. şi GG., ca neîntemeiată".

Menţine restul dispoziţiilor din cuprinsul deciziei şi a încheierii recurate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2021.