Insurer's appeal inadmissible in fatal-accident RCA claim; partial damages award to victim's relatives becomes final

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 7 februarie 2019 pe rolul secţiei civile a Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C. şi D., în calitate de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta E. S.A. şi intervenientul forţat F., au solicitat: obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi materiale pentru prejudiciul încercat ca urmare a decesului victimei G., astfel: pentru A. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale şi 23.576,93 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de tată al victimei; pentru B. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei; pentru C. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei; pentru D. - suma de 1.000.000 de euro cu titlu daune morale, în calitate de frate al victimei; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamanţilor cu titlu de despăgubiri morale şi materiale, calculate începând cu data de 15 decembrie 2018, adică a unsprezecea zi de la data înregistrării cererii de despăgubire la pârâtă şi până la data efectivă a plăţii, conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 (avizarea daunei având loc în data de 4 decembrie 2018); obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 şi 453 C. proc. civ. cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial vor fi solicitate pe cale separată.

Prin sentinţa civilă nr. 211 din data de 17 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a fost declinată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competenţa de soluţionare a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 1251 din data de 25 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Cluj şi, în consecinţă: a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect pretenţii, în favoarea Tribunalului Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; în temeiul art. 134 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 96 din data de 9 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost stabilită în favoarea Tribunalului Cluj, competenţa materială de soluţionare a cauzei.

La data de 20 septembrie 2019, dosarul a fost reînregistrat pe rolul secţiei civile a Tribunalului Cluj, sub număr x/2019*.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 160 din data de 25 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva pârâtei E. S.A. şi a intervenientului forţat F..

Pârâta E. S.A. a fost obligată la plata către reclamanţi a următoarelor sume de bani, după cum urmează: reclamantului A., suma de 40.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantei B., suma de 40.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantei C., suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale; reclamantului D., suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului A. suma de 23.576,93 RON cu titlu de daune materiale.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 15 decembrie 2018 şi până la plata efectivă a întregii sume datorate.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 197/A din data de 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâta E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 160 din data de 25 martie 2020 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2019, pe care a menţinut-o.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 197/A din data de 13 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta E. S.A.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj.

I.5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi de împrejurarea că hotărârea atacată a fost pronunţată în materia asigurărilor într-un dosar înregistrat la data de 7 februarie 2019, după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin concluziile scrise înregistrate la data de 16 iunie 2021, recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, susţinând că o calificare a prezentului litigiu ca fiind unul circumscris materiei asigurărilor contravine soluţiei definitive prin care a fost soluţionat în cauză conflictul negativ de competenţă, stabilindu-se în mod definitiv (intrând în autoritate de lucru judecat) faptul că în litigiul de faţă se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale, fără a se pune în discuţie raportul de asigurare dintre societatea de asigurare şi asiguratul său, ci exclusiv întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intervenientului forţat.

Totodată, pe fondul recursului, a solicitat respingerea apărărilor formulate de către părţile adverse şi admiterea căii de atac.

I.6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

În cauză nu a fost derulată procedura de filtru, data iniţială a dosarului (7 februarie 2019) fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluţia din data de 10 mai 2021, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., s-a stabilit termen la data de 22 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a dat cuvântul părţilor asupra recursului şi a excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, invocate în cauză, şi a reţinut pricina în pronunţare; având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunţarea la data de 28 iunie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând recursul, cu prioritate, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, invocate prin întâmpinare de către intimaţii-reclamanţi, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de judecată a fost sesizată cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în calitate de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta E. S.A. şi intervenientul forţat F..

Prin toate capetele de cerere, ce constituie obiectul acţiunii, reclamanţii, în calitate de rude ale victimei unui accident de circulaţie, au înţeles să solicite instanţei de judecată obligarea pârâtei E. S.A. la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma accidentului descris în cererea de chemare în judecată.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii au precizat că poliţa de răspundere civilă obligatorie seria x/07/R7/YD nr. x emisă la data de 20 noiembrie 2015 pentru autoturismul x, având numărul de înmatriculare x, implicat în accident, valabilă la data producerii acestuia (21 februarie 2016) este încheiată la E. S.A.

Totodată, reclamanţii au arătat că, aşa cum s-a reţinut în decizia Curţii Constituţionale nr. 77 din data de 11 februarie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 268 din data de 11 aprilie 2014), în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat prin care asiguratorul, corelativ încasării primelor de asigurare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate terţelor persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar stabilirea şi acordarea despăgubirilor se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Autorităţii de Supraveghere Financiară, fie prin hotărâre judecătorească.

Aşadar, prezentul litigiu este unul născut în materia asigurărilor, fiind vorba despre un litigiu izvorât dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat şi a producerii riscului asigurat, constând în săvârşirea unei fapte ilicite delictuale de către persoana care are calitatea de asigurat.

Nu pot fi primite apărările recurentei-pârâte potrivit cărora, raportat la cele statuate prin hotărârea prin care a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit în cauză, prezentul litigiu nu poate fi calificat ca făcând parte din categoria celor din materia asigurărilor.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 96 din data de 9 septembrie 2019, stabilind că, în speţă, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Cluj şi nu Tribunalului Specializat Cluj, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a reţinut că, în raportul juridic dedus judecăţii, calitatea de profesionist a pârâtei nu prezintă relevanţă juridică, pretenţiile reclamanţiilor fiind fundamentate pe elementele răspunderii civile delictuale care decurg din fapta ilicită imputată, iar între părţile în litigiu nu există un raport care să vizeze activitatea economică sau întreprinderea uneia dintre părţi.

Ca atare, ceea ce a statuat, cu autoritate de lucru judecat, curtea de apel este că prezentul litigiu este întemeiat pe instituţia răspunderii civile delictuale, iar competenţa Tribunalului Specializat Cluj nu poate fi atrasă de calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, instanţa competentă a soluţiona pricina trebuind a fi stabilită având în vedere obiectul acesteia şi nu prin raportare la calitatea părţilor.

Or, în astfel de litigii, care consacră principiul protecţiei terţului păgubit, instanţele sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale, de către un terţ faţă de contractul de asigurare RCA, în care autorul faptei a avut calitatea de parte.

Prin decizia nr. 13 din data de 18 mai 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1309 din data de 30 decembrie 2020, s-a statuat că, în cauzele de tipul celei de faţă, instanţele sunt învestite distinct de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, diferenţa constând în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asiguratorului RCA, materia asigurărilor fiind individualizată în mod expres de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, normă care prevede exceptarea hotărârilor pronunţate în această materie de la exercitarea recursului.

Astfel, s-a reţinut că:

"Asigurarea obligatorie aduce în discuţie, din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deţinătorului de vehicul, răspundere ce se poate declanşa în contextul participării sale la traficul rutier. De aceea, stabilirea ulterioară a răspunderii sale civile delictuale, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiţie, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de părţi în litigiile de tipul celor enumerate în sesizarea de recurs în interesul legii.

Plata făcută de asigurător este o consecinţă a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terţul beneficiar este o persoană necunoscută la momentul încheierii contractului, care se va individualiza la data producerii accidentului. Dacă nu ar exista contractul de asigurare, terţul nu ar putea invoca în favoarea sa acţiunea directă prevăzută de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (pentru contractele încheiate sub imperiul acestei legi) sau de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 (pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, care a abrogat Legea nr. 136/1995)".

Prin urmare, nu se poate reţine că o calificare a prezentului litigiu ca făcând parte din materia asigurărilor ar contrazice cele statuate cu autoritate de lucru judecat de către curtea de apel, în sensul că nu se pune în discuţie raportul de asigurare dintre societatea de asigurare şi asiguratul său, ci exclusiv întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Aceasta, întrucât, o atare calificare determină tocmai verificarea îndeplinirii cerinţelor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a celui care a produs accidentului, pentru a se stabili obligaţia de plată a pârâtei, societatea de asigurări la care acesta are încheiată poliţia de asigurare.

În plus, materia răspunderii civile delictuale cuprinde o plajă largă de litigii, în cadrul cărora cele din domeniul asigurărilor reprezintă o categorie distinct delimitată de lege.

Ca atare, nu se poate aprecia că o calificare a prezentului litigiu ca făcând parte din materia asigurărilor ar reprezenta o încălcare a autorităţii de lucru judecat a celor statuate în soluţionarea conflictului negativ de competenţă născut în cauză, care nu a avut în vedere materia asigurărilor în care litigiul se încadrează, ci s-a raportat la împrejurarea că în speţă competenţa nu poate fi atrasă de calitatea de profesionist a uneia dintre părţi.

Astfel, având în vedere că prezentul recurs este îndreptat împotriva deciziei curţii de apel pronunţate într-un litigiu de asigurări, iniţiat după data de 21 decembrie 2018, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 483 alin. (2) Cod procedură, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei de fond, respectiv 7 februarie 2019, potrivit cărora "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia asigurărilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018.

Aşadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în materiile prevăzută expres de alin. (2) al art. 483, inclusiv în litigiile din materia asigurărilor, calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se doar cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018, având în vedere că art. 24 şi art. 25 C. proc. civ. statuează că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, în timp ce procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub care au fost iniţiate.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus evocate, se constată că pentru litigiile având ca obiect cereri în materia asigurărilor au fost instituite două grade de jurisdicţie, respectiv fond şi apel.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

Astfel, decizia civilă nr. 197A din data de 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin care a fost respins apelul îndreptat împotriva soluţiei instanţei de fond într-un litigiu din materia asigurărilor, nu este supusă căii de atac a recursului, fiind definitivă, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Se mai reţine că, în raport de dispoziţiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege", menţionarea în dispozitivul deciziei atacate a faptului că părţile au deschisă calea de atac a recursului nu are niciun efect asupra admisibilităţii căii de atac, neputându-se crea părţilor un drept nerecunoscut de lege.

Legalitatea căilor de atac este prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. şi presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare atât a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

În concluzie, constatând că, în speţă, hotărârea pronunţată în apel nu putea fi atacată cu recurs deoarece legiuitorul a suprimat expres această cale de atac în privinţa litigiilor izvorâte din contracte de asigurare, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 197/A din data de 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 197/A din data de 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iunie 2021.