State civil liability for prison conditions and admissibility of appeal challenging damages quantification

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, la data de 20 februarie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 100.000 RON, conform Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi conform art. 506 C. proc. pen., sumă aferentă celor 1.099 de zile de pedeapsă cu închisoarea executate de către reclamant în penitenciar în condiţii necorespunzătoare.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 17/C din 12 februarie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât. A admis, în parte, cererea formulată de reclamant. L-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 9.000 RON reprezentând despăgubiri şi suma de 555 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1087/A din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român. A admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a majorat despăgubirile civile acordate reclamantului de la suma de 9.000 RON la suma de 22.000 RON. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, ale cărui motive au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii, în totalitate, a apelului declarat de pârât, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.

A arătat că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin prisma faptului că pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 3 CEDO, reclamantul trebuia să beneficieze din partea statului de recompensare cu zile considerate executate şi, ca atare, are deschisă calea prezentei acţiuni.

A susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349 C. civ., care reglementează materia răspunderii civile delictuale.

Angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, mai mult a întregii răspunderi delictuale presupune existenţa cumulată a patru condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Astfel, în speţă, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte proprii cu caracter ilicit a Statului român, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului nu poate fi reţinută, întrucât ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, iar între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

A mai arătat că au fost încălcate şi prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În conformitate cu dreptul naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

De asemenea, Statul răspunde doar în situaţiile prevăzute în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 538-539 şi urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001, etc).

Astfel, acţiunea reclamantului este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile legale ale răspunderii administrativ - reparatorii a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin acte sau fapte administrative.

În temeiul dispoziţiilor art. 1349 C. civ. nu poate fi angajată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice întrucât nu exista nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită în dauna reclamantului; nu există un prejudiciu, patrimoniul reclamantului nu s-a micşorat si nici nu s-a mărit ca urmare a acţiunii sau inacţiunii pârâtului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu nu există, iar vinovăţia pârâtului nu există în condiţiile în care nu există o faptă ilicită.

Recurentul a susţinut că ţinând cont de faptul că nu există un "prejudiciu" cauzat printr-o faptă proprie, directă, a pârâtului, iar acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, răspunderea nu poate fi angajată decât în raport cu persoana juridică ce a cauzat nemijlocit prejudiciul, respectiv Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Or, vătămarea invocată de reclamant nu se subscrie noţiunii de "eroare judiciară", prin urmare, nu există niciun temei pentru a antrena răspunderea delictuală a Ministerului Finanţelor pentru fapta reclamată şi pretins cauzatoare de prejudicii.

A mai susţinut că au mai fost încălcate şi prevederile art. 538 şi urm. C. proc. pen.

A considerat că reclamantul nu se încadrează în prevederile legale procedurale întrucât documentele pe care se întemeiază acţiunea nu constituie un mijloc de probă în sensul celor cerute în mod imperativ de lege, adică nu deţine o hotărâre definitivă de achitare.

Dimpotrivă, în baza hotărârii definitive de condamnare, reclamantul a executat o pedeapsă privativă de libertate pentru o infracţiune de viol, hotărâre care nu se încadrează în prevederile legale enumerate mai sus şi ca atare nu poate fi asimilată cu o eroare judiciară.

În speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

Pe parcursul derulării activităţii jurisdicţionale, legalitatea măsurilor preventive dispuse faţă de reclamant a fost verificată de către instanţa de judecată, prin urmare, în cauză nu se poate vorbi de o privare de libertate în mod nelegal, deoarece nu a fost stabilit caracterul nelegal al acestei măsuri.

Prin efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, aşa cum este reglementat prin prevederile art. 430 şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu mai este posibilă reluarea verificărilor aceloraşi chestiuni litigioase, în speţă a caracterului nelegal al măsurii preventive menţionate.

Practic în legislaţia română nu există un text care să prevadă criteriile după care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor, însă acest fapt nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume la liberul său arbitru.

A solicitat a se avea în vedere practica constantă a instanţei supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, bazat pe probe.

A invocat decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Tănăsoaia împotriva României.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale a apreciat că instanţa trebuie să aibă în vedere orientarea moderată a instanţei europene, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii având în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

A mai solicitat respingerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, la care a fost obligat pârâtul, având în vedere prevederile art. 451 şi urm. C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant nu au formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se impune constatarea că partea reclamantă, prin cererea dedusă judecăţii, a solicitat obligarea părţii pârâte la plata de despăgubiri pentru executarea detenţiei în condiţii care nu respectau demnitatea umană, invocând ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi ale art. 506 vechiul C. proc. pen.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1349 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală şi pe cele ale art. 538 şi urm. din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, relative la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

A argumentat că în speţă nu s-a dovedit săvârşirea de către stat a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite în dauna părţii reclamante, nu există un prejudiciu, patrimoniul părţii reclamante nu s-a micşorat si nici nu s-a mărit ca urmare a acţiunii sau inacţiunii statului, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu nu există, iar vinovăţia statului nu există în condiţiile în care nu există o faptă ilicită.

A mai susţinut că nu este dată nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului, întrucât, pentru a fi reţinută era necesar ca statul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, ceea ce nu se putea reţine în lipsa unui raport de prepuşenie, statul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

A afirmat şi că statul răspunde doar în situaţiile prevăzute prin legi speciale cum ar fi C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001.

Ca atare, apreciază că acţiunea în despăgubire formulată de partea reclamantă se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă, o eventuală răspundere putând fi reţinută în raport cu persoana juridică care a cauzat nemijlocit prejudiciul, Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Motivele invocate de partea pârâtă nu pot fi primite şi analizate întrucât nu se încadrează în motivul de casare invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi nici nu pot fi încadrate în alte motive de nelegalitate.

Pretinzând că instanţa de apel a încălcat art. 1349 şi urm. C. civ. şi art. 539 C. proc. pen., partea pârâtă se rezumă să enunţe condiţiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală potrivit normelor dreptului comun şi, respectiv, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, şi să afirme că probatoriile administrate nu au dovedit îndeplinirea unor astfel de condiţii şi nici îndreptăţirea părţii reclamante la repararea prejudiciului pretins suferit prin neîndeplinirea de către stat a obligaţiilor ce îi incumbă pentru asigurarea unor condiţii de detenţie adecvate.

Procedând astfel, partea pârâtă ignoră că instanţa de apel nu a reţinut ca temei juridic al pretenţiei de despăgubire deduse judecăţii norma de drept prevăzută de art. 1349 C. civ. decât pentru a justifica admisibilitatea demersului, în sensul că orice faptă ilicită dă drept la despăgubire persoanei vătămate.

În ceea ce priveşte pretenţia de despăgubire dedusă în concret judecăţii în prezenta cauză, analiza s-a realizat în raport de dispoziţiile art. 551 alin (3) din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost ele introduse prin Legea nr. 169/2017 (şi modificate ulterior prin Legea nr. 240/2019), aceste dispoziţii legale constituind fundamentul judecăţii, şi, respectiv, de dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (privind interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), astfel cum acestea au fost lămurite şi aplicate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie.

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că răspunderea patrimonială a statului este angajată pentru neîndeplinirea obligaţiei ce îi incumbă în ceea ce priveşte regimul de detenţie, anume a obligaţiei de a se asigura că toate persoanele private de libertate sunt deţinute în condiţii care respectă demnitatea lor umană (care, în dreptul intern, sunt statuate prin Legea nr. 275/2006 şi Ordinul Ministrului justiţiei nr. 433/C/2010).

În atare condiţii, motivele invocate de partea pârâtă, formulate în termeni generali şi fără a se întemeia pe constatările de drept reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate, nu pot fi încadrate în motivul de casare invocat şi, ca atare, nu pot face obiect al analizei instanţei de recurs.

Subsumat aceluiaşi motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde şi că instanţa de apel nu s-a conformat practicii judiciare a instanţei supreme potrivit căreia evaluarea prejudiciului se face prin apreciere dar nu o apreciere de ordin general, ci bazată pe criterii rezultate din cazul concret dedus judecăţii.

În acest sens exemplifică criteriul echităţii ca semnificând necesitatea ca persoana vătămata sa primească o satisfacţie echitabila pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără ca despăgubirea să reprezinte o amendă excesivă pentru autorul prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă.

Totodată, partea pârâtă susţine că instanţa de apel trebuia sa aibă în vedere orientarea moderată a instanţei europene în acordarea despăgubirii, relevată prin hotărârile pronunţate în Cauza Begu împotriva României (în care pentru o perioadă de detenţie de 11 luni s-au acordat 5.200 euro, Cauza Gonta împotriva României (în care pentru o perioada de detenţie de 2 ani şi 5 luni s-au acordat pentru prejudiciul moral 3000 euro şi în Cauza Leontin Pop împotriva României (în care pentru o perioada de detenţie de 2 ani şi 5 luni s-a acordat pentru prejudiciul moral 3.000 euro).

Critica nu poate fi primită întrucât nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate referitoare la evaluarea prejudiciului moral şi cuantificarea despăgubirii morale şi nu relevă încălcarea unor norme de drept.

Considerentele hotărârii recurate evidenţiază că instanţa de apel a avut în vedere ca reper (criteriu) pentru cuantificarea despăgubirii algoritmul prevăzut de dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, în raport de care partea reclamantă ar fi putut să beneficieze din partea statului de recompensare cu zile considerate executate pentru partea din pedeapsă executată în condiţii necorespunzătoare, ca măsură compensatorie (anume, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată).

Aplicând acest algoritm, instanţa de apel a reţinut că pentru perioada de detenţie, 24.07.2012 - 28.07.2015 (aproximativ 3 ani de zile), care cade sub incidenţa normei de drept tranzitorii din art. III din Legea nr. 240/2019, executată în condiţii necorespunzătoare, partea reclamantă ar fi fost îndreptăţită la o măsură compensatorie de 219,79 zile libere (prejudiciu) în raport de care a statuat, în aplicarea principiului echităţii, că se impune acordarea unei despăgubiri morale în cuantum de 22000 RON (câte 100 RON/zi).

În atare condiţii, motivul de recurs prin care se pretinde că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere niciun criteriu atunci când a evaluat prejudiciul şi a cuantificat despăgubirea morală nu se sprijină pe considerentele deciziei recurate.

Cât priveşte solicitarea de valorificare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate părţii reclamante, se constată că aceasta excedează controlului de legalitate în sensul propus de partea pârâtă, care să presupună doar o redimensionare a despăgubirilor stabilite de instanţa de apel pe baza criteriilor avute în vedere de aceasta (şi care nu au fost contestate prin recurs), întrucât o atare activitate este strâns legată de aceea a aprecierii şi evaluării probelor, specifică judecăţii înfăptuite de instanţele de fond.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei de inadmisibilitate pronunţate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în Cauza Tănăsoaia împotriva României, evocate prin memoriul de recurs, potrivit cărora " protecţia oferita jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonata condiţiei exercitării dreptului de buna-credinţă, în sensul de a comunica informaţii în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informaţii de către terţe persoane, presupune o mai mare rigoare şi o atenţie deosebita înainte de publicarea informaţiilor", se constată că nu au legătură cu temeiul juridic al pretenţiei de despăgubire deduse judecăţii în prezenta cauză.

Aşa fiind, constatând că motivele invocate de partea reclamantă prin memoriul de recurs se constituie în enunţuri cu valoare de principiu aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare, respectiv, în materia daunelor morale, care nu conţin critici punctuale care să releve în ce anume constă încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept pe care aceasta şi-a sprijinit soluţia, Înalta Curte urmează a constata că acestea nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, în baza art. art. 489 alin. (2) din cod, va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 1087/A din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.