Defamation claims regarding public official's professional conduct; cassation nullified for failure to distinguish fact-finding from substantive legal error under ECHR Arts. 8 and 10

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2018, la data de 26 iulie 2018, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.-Dumitru, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârât, constând în folosirea de către acesta a unor termeni şi expresii ofensatoare la adresa reclamantului, vehiculate în mod frecvent în mediul on-line şi spaţiul public; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1 leu cu titlu de despăgubiri simbolice pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin atingerile aduse reputaţiei, onoarei şi dreptului la imagine; încetarea şi interzicerea pentru viitor a săvârşirii acestor fapte ilicite şi obligarea pârâtului să retragă, de îndată, articolele defăimătoare cu privire la reclamant, publicate pe pagina sa de facebook; obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, pe prima pagina a unui ziar de circulaţie naţională, atât în ediţia tipărită cât şi în ediţia on-line, în două numere consecutive, dispozitivul hotărârii pronunţate de către instanţă şi prezentarea de scuze publice reclamantului prin intermediul publicaţiei, dar şi pe reţeaua de socializare de care s-a folosit pârâtul pentru a face publice articolele denigratoare; obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecate ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea reconvenţională formulată de către pârât, acesta a solicitat să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie profesională şi imagine, drepturi nepatrimoniale ale pârâtului, prin săvârşirea unor fapte ilicite constând în formularea unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare şi mincinoase de către reclamantul A., în spaţiul public, în data de 4 iunie 2018, în cadrul unei declaraţii de presă, respectiv în cadrul interviului acordat de acesta cu titlul "A. explică motivul atacurilor lui B.", publicat în ediţia online a ziarului D., în data de 11 iunie 2018; să fie obligat reclamantul la plata sumei simbolice de 2 RON, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie profesională şi imagine, aparţinând pârâtului; să fie obligat reclamantul la prezentarea de scuze publice prin intermediul publicaţiei D. şi la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii pronunţate de instanţa de judecată, pe prima pagină a unui ziar de circulaţie naţională, atât în ediţia tipărită, cât şi în ediţia online, în 3 zile consecutive; obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca:

Prin sentinţa civilă nr. 367 din data de 23 ianuarie 2019, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de pârât, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

I.3. Decizia pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 218 din data de 19 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestui tribunal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus trimiterea dosarului la Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în soluţionarea conflictului negativ de competenţă:

Prin sentinţa civilă nr. 89 din data de 2 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

I. 5. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, după stabilirea competenţei în favoarea sa:

Prin sentinţa civilă nr. 102 pronunţată la data de 24 februarie 2020 în dosarul nr. x/2018, Tribunalului Cluj, secţia civilă a respins ca nefondată acţiunea civilă precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.-Dumitru.

A respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional B.-Dumitru, în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvenţional A..

A obligat pe reclamantul A. să achite pârâtului B.-Dumitru suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentate de onorariu avocaţial.

I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 169 din data de 24 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B.-Dumitru împotriva sentinţei civile nr. 102 pronunţate la data de 24 februarie 2020 în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Cluj, pe care a menţinut-o în întregime.

A obligat pe apelantul A. să plătească intimatului B.-Dumitru cheltuieli de judecată parţiale în apel, în sumă de 1.487,5 RON.

I.7. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs principal reclamantul A., iar pârâtul B.-Dumitru a formulat recurs incident.

Recursul principal declarat de reclamantul A.:

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. 102 din data de 24 februarie 2020 şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

A susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală raportat la prevederile art. 8, art. 10 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la cele ale art. 72, 75 şi 252 C. civ.

Cu referire la fapta ilicită, a apreciat că analiza curţii de apel se îndepărtează de la spiritul art. 8 şi al art. 10 din Convenţiei, în condiţiile în care, chiar dacă, în analiza sa, instanţa de apel a respectat la nivel formal indicaţiile date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, folosindu-se de criteriile reţinute de către instanţa europeană pentru a determina respectarea sau nu a limitelor libertăţii de exprimare, totuşi, transpunerea acestora în cazul de faţă s-a efectuat mecanic, fără o aplicare coerentă a art. 8 din Convenţie raportat la particularităţile cauzei de faţă.

Recurentul-reclamant a arătat că o eventuală bază factuală a afirmaţiilor formulate de partea adversă, chiar dacă ar putea fi apreciată ca fiind suficientă, nu exclude reaua-credinţă a autorului lor, precum şi că se impune o analiză particulară a vinovăţiei acestuia, care trebuia raportată tot la faptele pârâtului, respectiv la modul în care acesta s-a folosit de anumite informaţii care i-au parvenit, dar şi la întreg contextul în care afirmaţiile au fost promovate în spaţiul public, respectiv al interesului deosebit manifestat de către pârât faţă de activitatea sa, de atâţia ani de zile.

A mai susţinut recurentul-reclamant că analiza instanţei a exclus în mod nelegal existenţa unui eventual abuz al libertăţii de exprimare, astfel că prevederile art. 8 din Convenţie, precum şi ale art. 72 coroborat cu art. 75 şi art. 252 C. civ. au fost aplicate şi interpretate în mod greşit.

Recurentul-reclamant a considerat că, şi dacă s-ar putea aprecia că, privite individual şi în contextul afirmaţiilor legate de activitatea spitalului, expresiile folosite de pârât ar putea fi reţinute ca o "exagerare acceptată" de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, totuşi, în cauza de faţă, nu se poate trece peste faptul că asemenea cuvinte i-au fost adresate în mod repetat - nu a dedus judecăţii un eveniment unic, ci multiple situaţii în care pârâtul l-a jignit folosindu-se, ca premisă, de un pretins scop legitim.

A subliniat că nu se poate trece cu vederea că jignirile pârâtului se întind pe o perioadă lungă de timp, iar, cu ocazia apelului, a arătat că jignirile acestuia au loc în continuare; chiar dacă faptele ulterioare sesizării instanţei nu pot face obiectul de analiză, totuşi, acestea pot sta ca dovadă a abuzului de drept.

În opinia recurentului-reclamant, reprezintă tot o încălcare a normelor de drept material incidente (art. 8 din Convenţie şi prevederile naţionale corespondente - art. 72 coroborat cu art. 75 şi art. 252 C. civ.) aprecierea instanţei în sensul că afirmaţiile deduse judecăţii nu ar viza viaţa sa, ci strict activitatea pe care o desfăşoară în calitate de manager al spitalului, având în vedere că expresiile folosite se referă la persoana sa fiind coroborate adeseori cu imaginea sa (pârâtul publicând aproape de fiecare dată o fotografie a sa), creându-se, aşadar, în percepţia publicului o asociere între imaginea sa şi cuvintele folosite.

Recurentul-reclamant a apreciat şi că există în mod evident o atingere adusă dreptului la viaţă privată, astfel cum o asemenea atingere este înţeleasă în aplicarea Convenţiei, chiar şi dacă s-ar accepta interpretarea potrivit căreia asemenea expresii cu caracter jignitor ar viza activitatea sa, atâta vreme cât acestea sunt vătămătoare pentru reputaţia, demnitatea şi onoarea sa, fiind folosite în mod abuziv/repetat.

A considerat recurentul-reclamant că instanţa trebuia să se orienteze spre o examinare minuţioasă a apelativelor folosite de pârât şi să verifice dacă acesta a acţionat cu convingerea de a denunţa defecte în atribuţiile manageriale ale reclamantului sau afirmaţiile sale privesc/pot privi şi aspecte referitoare la viaţa privată şi reputaţia sa, contextul public fiind doar mijlocul utilizat în atingerea scopului potenţial acceptat implicit de a-i leza reputaţia.

Menţionând că instanţa de apel, la fel ca prima instanţă, a reţinut că funcţia pe care o deţine este de interes public şi că, din acest motiv, trebuie să suporte o critică de o manieră mai severă decât o persoană obişnuită, fiind lipsit de relevanţă că funcţia pe care o ocupă nu este una politică.

Faţă de această împrejurare a apreciat că relevanţa dobândirii funcţiei în baza unui concurs şi nu în urma unei numiri politice trebuia apreciată, din nou, din perspectiva abuzului de drept de care a dat dovadă recurentul-pârât, iar soluţia instanţei referitoare la inexistenţa faptei ilicite trebuie constatată ca nelegală din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 şi art. 10 din Convenţie, precum şi a dispoziţiilor corespondente din dreptul intern - art. 72, art. 75 şi art. 252 C. civ.

Printr-o altă critică a susţinut că în mod nelegal instanţa a reţinut că afirmaţiile deduse judecăţii nu ar fi cauzat un prejudiciu, considerentele potrivit cărora inexistenţa prejudiciul ar rezulta din nedovedirea acestuia încălcând prevederile art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurentul-reclamant a considerat că textul art. 8 din Convenţie trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu trebuie să impună reclamantului proba prejudiciului atunci când acesta este de natura nepatrimonială, iar dovada acestuia este imposibil de făcut, în aşa fel încât, obligarea sa la a proba prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor fizice sau psihice îl privează de dreptul de a obţine repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită (cauzele Danev c. Bulgariei şi Iovtchev c. Bulgariei).

De altfel, a susţinut că, la termenul de judecată din data de 24 septembrie 2020, a fost respinsă cererea de probaţiune sub acest aspect, instanţa de apel considerând că aceasta nu este utilă soluţionării cauzei.

Recursul incident declarat de pârâtul B.-Dumitru:

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluţiei date asupra cererii reconvenţionale, şi, rejudecând, admiterea apelului pe care l-a formulat şi schimbarea sentinţei nr. 102 din data de 24 februarie 2020, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, recurentul-pârât a susţinut că soluţia pe care instanţa de control judiciar a dat-o apelului pe care l-a formulat este nelegală, aceasta fiind rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, în concret, a prevederilor art. 8 şi art. 10 din Convenţie, astfel cum sunt conturate acestea în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a prevederilor C. civ. - art. 72, art. 75 şi art. 252 C. civ., invocate prin cererea reconvenţională.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că susţinerile părţii adverse făcute în cadrul întâlnirii mediatizate din data de 4 iunie 2018 şi prin interviul acordat ziarului D. reprezintă judecăţi de valoare, iar nu afirmări ale unor fapte; pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a interpretat eronat normele materiale incidente şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind distincţia care se face între afirmaţiile factuale şi judecăţile de valoare.

În opinia recurentului-pârât, consecinţele unei astfel de interpretări eronate sunt grave, întrucât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se face o netă distincţie între opinie (judecată de valoare) şi informaţie (afirmaţie factuală); dacă a cere proba unei judecăţi de valoare poate fi considerată o violare a exigenţelor art. 10 din Convenţie privind dreptul la liberă exprimare, informaţiile sunt susceptibile de probă şi trebuie să poată fi probate de cei în cauză (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 8 iulie 1986, Lingens c. Austria).

Recurentul-pârât a considerat că, prin încadrarea afirmaţiilor părţii adverse în categoria judecăţilor de valoare, curtea de apel l-a exonerat pe acesta în mod nelegal de la sarcina probei acestor afirmaţii.

Totodată, a apreciat că soluţia instanţei de apel este greşită şi sub aspectul reţinerii existenţei unei suficiente baze factuale care ar justifica fapta părţii adverse; astfel, instanţa de apel a statuat că baza factuală pentru afirmaţiile reclamantului la adresa sa este dată de preocuparea sa de a urmări îndeaproape activitatea reclamantului, ceea ce denotă o interpretare eronată a instanţei de control judiciar a articolelor relevante din Convenţie şi a modului în care acestea sunt reflectate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în dreptul naţional.

A mai susţinut recurentul-pârât că nu s-a probat în niciun caz existenţa vreunei legături între activitatea sa profesională din ultimii ani, care s-a concentrat cu preponderenţă asupra informării opiniei publice cu privire la neregulile din sectorul medical, şi scopul exclusiv vindicativ şi personal, care s-ar substitui interesului public care trebuie să guverneze activitatea sa de parlamentar, afirmat cu nonşalanţă de către reclamant.

Printr-o altă critică, a arătat că hotărârea Curţii de Apel Cluj este nelegală şi raportat la faptul că, subsecvent calificării eronate a afirmaţiilor injurioase ale reclamantului ca judecăţi de valoare şi reţinerii greşite a existenţei unei suficiente baze factuale pentru acestea, instanţa a apreciat în mod nelegal şi că reclamantul a acţionat într-un scop legitim - încercarea de a-şi proteja propria reputaţie.

A subliniat că nu se poate reţine existenţa unui scop legitim, atât timp cât scopul autorului afirmaţiilor denigratoare este unul vădit ilegitim; prin afirmaţiile vădit mincinoase, partea adversă a căutat să se răzbune inducând în ochii publicului ideea că toate luările sale de poziţie faţă de gravele nereguli din spitalul condus până de curând de acesta, nu ar fi decât fragmente dintr-o campanie de denigrare, motivată de chestiuni personale.

I.8. Apărările formulate în cauză:

În termen legal, recurentul-pârât B.-Dumitru a depus întâmpinare la recursul principal, combătând cele susţinute de către recurentul-reclamant şi apreciind că, în soluţionarea apelului formulat de către partea adversă, instanţa de apel a realizat o analiză corectă a prevederilor legale incidente în cauză, recursul principal fiind neîntemeiat.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de către partea adversă şi admiterea recursului principal.

Recurentul-reclamant A. a formulat, în termen legal, întâmpinare la recursul incident, prin care formulat susţineri de respingere a acestuia.

Recurentul-pârât B.-Dumitru a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către recurentul-reclamant, solicitând respingerea apărărilor formulate de către acesta şi admiterea recursului incident.

I.9. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În concluziile raportului vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor, s-a reţinut că, în cauză, completul de filtru urmează a aprecia dacă recursul incident este legal timbrat sau dacă este incidentă excepţia netimbrării căii de atac, dacă, în speţă, criticile formulate de către recurenţi pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancţiunea nulităţii reglementă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în situaţia în care va trece peste excepţii evidenţiate prin raport, va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Totodată, cu referire la recursul incident, raportorul a menţionat că potrivit art. 491 raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., în situaţia în care recurentul principal îşi retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect.

Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar, iar acestea nu au formulat puncte de vedere.

Prin rezoluţia din data de 2 iunie 2021, a fost fixat termen la data de 22 iunie 2021, în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului principal din perspectiva posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în motivele de casare reglementate de lege şi cu privire la recursul incident, prin raportare la prevederile art. art. 491 raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului principal declarat de recurentul-reclamant A., prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Ca atare, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. invocate în legătură cu decizia atacată.

În speţă, deşi recurentul-reclamant s- prevalat de incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, partea neaducând critici concrete de nelegalitate care să vizeze judecata realizată de instanţa de apel.

Curtea de apel, prin decizia recurată a reţinut că aspectul esenţial ce trebuie stabilit în cauză este acela dacă, în circumstanţele litigiului, pârâtul a depăşit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încălcând dreptul reclamantului la apărarea reputaţiei, garantat de art. 8 din aceeaşi convenţie şi a arătat pe larg care sunt principiile statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în materie şi le-a aplicat în analiza efectuată asupra cauzei.

Astfel, în esenţă, instanţa de apel, din perspectiva jurisprudenţei convenţionale, a reţinut că postările în litigiu au contribuit la o dezbatere de interes general, iar reclamantul a coborât în arena dezbaterii publice, în calitatea sa de persoană publică, aşadar, trebuie să aibă o toleranţă mai mare faţă de criticile ce îi sunt adresate, iar în mod corect tribunalul a reţinut că relatările pârâtului nu au vizat detalii privind viaţa privată a reclamantului, ci exclusiv aspecte legate de activitatea sa de manager al celui mai mare spital de urgenţă din regiunea nord-vest.

Totodată, analizând probele administrate în cauză, instanţa de apel a observat că pârâtul a făcut la adresa reclamantului afirmaţiile pe care acesta din urmă le consideră defăimătoare, bazându-se pe concluzii ce rezultă din rapoartele de control ale Ministerului Sănătăţii, pe informaţii din articole de presă aparţinând mai multor jurnalişti, pe nemulţumirile exprimate de angajaţii spitalului şi pe constatările sale personale, toate acestea conferind o bază factuală suficientă susţinerilor pârâtului şi, pe cale de consecinţă, susţinând prezumţia sa de bună-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Instanţa de apel a mai constatat şi că unele dintre expresiile folosite de către pârât au fost calificate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca judecăţi de valoare, enumerând în susţinerea acestei concluzii un număr considerabil de hotărâri prin care instanţa europeană s-a pronunţat în acest sens.

În ceea ce priveşte calitatea de persoană publică a reclamantului, curtea de apel a reţinut că, în speţă, caracterul de funcţie publică al managerului spitalului reiese în mod cert din prevederile art. 176-180 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, astfel că, şi în condiţiile în care reclamantul nu este politician, calitatea sa de persoană publică este mai presus de orice îndoială.

Instanţa de apel a constatat şi că dezvăluirile despre activitatea reclamantului au fost făcute în contextul interesului general, legat de situaţia managementului la nivelul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca, instituţie care, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză (raport de control), este cel mai important spital clinic de înaltă performanţă, cu profil general, de urgenţă, din Transilvania, care asigură asistenţă medicală de urgenţă pe durata a 24 de ore pentru pacienţi din municipiu, dar şi din alte judeţe.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite ca element al răspunderii civile delictuale, curtea de apel, în acord cu prima instanţă, a constatat că aceasta nu poate fi reţinută în sarcina pârâtului, în condiţiile în care toate afirmaţiile făcute la adresa reclamantului se circumscriu noţiunii de judecăţi de valoare, referitoare la activitatea desfăşurată de reclamant ca persoană publică, într-o instituţie al cărei obiect de activitate este de interes general.

Referitor la prejudiciu, instanţa de apel a arătat că inexistenţa acestuia rezidă din însuşi faptul că reclamantul, deşi avea posibilitatea, prin orice mijloace procedurale admisibile, apreciate ca idonee, să facă dovada prejudiciului încercat, nu l-a probat.

Fără a arăta în concret în ce mod instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Convenţiei sau ale C. civ. invocate prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a adus în prim plan propria opinie cu privire la relevanţa în stabilirea situaţiei de fapt a expresiilor folosite de către recurentul-pârât şi a conduitei acestuia, raportat la existenţa sau inexistenţa unei baze factuale a afirmaţiilor şi a relei-credinţe a părţii adverse, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat în detaliu situaţia de fapt a cauzei în raport cu criteriilor jurisprudenţiale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în analiza pretinselor încălcări ale art. 8 şi 10 din Convenţie.

Totodată, faţă de cele reţinute de către instanţă, în sensul că funcţia sa fiind una de interes public, trebuie să suporte o critică de o manieră mai severă decât o persoană obişnuită, fiind lipsit de importanţă faptul că funcţia pe care o deţine nu este una politică, recurentul-reclamant a susţinut că din această perspectivă trebuia ca relevanţa dobândirii funcţiei prin concurs şi nu în urma unei numiri politice, să fie apreciată prin prisma abuzului de drept de care a dat dovadă recurentul-pârât.

Ca atare, criticând decizia recurată în raport de cele reţinute cu privire la fapta ilicită, aparent invocând o nesocotire a prevederilor art. 8, art. 10 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a dispoziţiilor art. 72, 75 şi 252 C. civ., recurentul-reclamant a formulat susţineri care vizează în realitate situaţia de fapt a speţei, propunând, în analiza pe care instanţa trebuie să o facă din această perspectivă, propria abordare şi propria opinie cu privire la modul în care se impun a fi aplicate principiile ce rezultă din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, aspectele ce ţin de situaţia de fapt a speţei nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atacat a recursului, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul primei instanţe sau al instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt ori la verificarea celei stabilite de instanţele de fond.

Totodată, nici criticile vizând greşita constatare a inexistenţei prejudiciului nu pot fi supuse atenţiei instanţei de recurs, neputând fi convertite în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care asemenea susţineri vizează aprecierea probelor de către instanţă şi, ca atare, temeinicia hotărârii atacate şi nu legalitatea acesteia, iar, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de către reclamant.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâtul B.-Dumitru, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător şi în recurs, conform art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, în situaţia în care recurentul principal îşi retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect.

Or, în cauză, aşa cum s-a arătat anterior, urmează a se constata nulitatea recursului principal declarat de recurentul-reclamant, soluţie ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâtul B.-Dumitru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 169/A din data de 24 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâtul B.-Dumitru împotriva aceleiaşi decizii.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.