Revocatory action admissibility requiring a certain claim rather than a pending litigation or administrative sanction

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la 14 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei să declare inopozabil, faţă de societate, contractul de partaj voluntar cu sultă încheiat de pârâţi, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015, şi a actului de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri încheiat de pârâţi, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1562 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 10886 din 28 septembrie 2016, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea. Tribunalului Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 31 octombrie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2359 din 05 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a fost admisă excepţia de inadmisibilitate şi a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 366 din 07 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul şi a fost anulată sentinţa civilă apelată, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, către instanţa competentă, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa - secţiei I civilă la data de 06 octombrie 2017, sub nr. x/2015*.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 2657 din 06 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea civilă formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 82/C din 11 iulie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2657 din 6 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C..

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 82/C din 11 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 82/C din 11 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a sentinţei nr. 2657 din 06 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă şi trimiterea cauzei, pentru continuarea judecării cauzei pe fond, instanţei competente - Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., pentru că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivele consemnate fiind contradictorii, iar instanţa a pronunţat decizia cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor legale.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în aplicarea dispoziţiilor art. 1563 C. civ., faptul că cel vătămat prin actele debitorului trebuie să deţină la data introducerii acţiunii o creanţă certă, respectiv că ambele instanţe s-au limitat la cercetarea condiţiei caracterului cert al creanţei invocate de creditor pentru promovarea acţiunii revocatorii, fără a dispune alte măsuri prin care să se verifice îndeplinirea celorlalte condiţii de admisibilitate, iar fondul acţiunii nu a putut fi antamat din această cauză, dosarul fiind soluţionat exclusiv prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate a cererii, pentru pretinsa lipsă a unei creanţe certe la data deschiderii acţiunii.

Instanţele s-au raportat exclusiv la dispoziţiile art. 379 alin. (3) din C. proc. civ., care nu au nicio legătură cu cauza, deoarece se referă la proba cu expertiză, care nu a fost discutată în cauza dedusă judecăţii, deşi administrarea acesteia a fost solicitată; în realitate, în considerentele instanţei de apel se face referire la art. 379 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., care nu este aplicabil speţei, aceasta fiind soluţionată conform regulilor de procedură cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat - actualizat.

Recurenta a susţinut că o asemenea încălcare a legislaţiei este gravă, evidentă, şi determină nulitatea deciziei recurate, casarea şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru rejudecare.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei asupra pretinsei aplicări a dispoziţiilor art. 653 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a învederat că nu sunt aplicabile cauzei, deoarece se referă la recuzarea executorului judecătoresc, iar, în speţă, nu există un titlu executoriu şi nici o executare silită începută.

A mai arătat recurenta că cercetarea procesului trebuia să fie una de fond, prin administrarea de probe complexe din care să reiese că creditorul deţine o creanţă cu caracter cert la data deschiderii procesului, fără ca aceasta să fie lichidă ori exigibilă.

În opinia recurentei, caracterul cert al creanţei trebuie apreciat de la caz la caz, cu aplicarea dispoziţiilor speciale derogatorii ale dreptului muncii, asupra cărora instanţele nu s-au pronunţat.

Recurenta a mai susţinut că, în mod nelegal, instanţa a reţinut că reclamanta trebuia să deţină înscrisuri emanate de la debitor, din care să rezulte caracterul neîndoielnic al creanţei, fapt ce ar fi determinat un caracter cert al acesteia, însă aceste condiţii nu sunt stipulate de dispoziţiile art. 1563 din C. civ.

În acest sens, recurenta a apreciat că instanţa de apel a reţinut, greşit, că nu a declarat că deţine o creanţă certă împotriva debitorului, arătând că, dimpotrivă, aceasta a susţinut, constant, că deţine o creanţă certă împotriva pârâtului B., potrivit expertizei judiciare contabile efectuată în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a-II-a civilă, ce a fost omologată de instanţa de judecată şi care este opozabilă pârâtului. Arată că prin această expertiză a demonstrat că deţine o creanţă certă împotriva acestui pârât, anterioară litigiului.

Recurenta a mai susţinut că, din raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, de care înţelege să se folosească ca probă în recurs, reiese că pârâtul B. este autorul unui prejudiciu important, cert şi anterior prezentei acţiuni; de asemenea, în dosarul nr. x/2016 s-a început urmărirea penală in personam împotriva pârâtului, acesta având calitatea de suspect.

Cu privire la argumentele prezentate de instanţa de apel la fila nr. x, recurenta a arătat că, în mod greşit, sunt raportate la pretenţia de titlu executoriu, deoarece prevederile art. 1563 din C. civ. nu impun existenţa unei creanţe lichide şi exigibile, ci exclusiv a unei creanţe certe.

A mai susţinut că sunt contradictorii considerentele instanţei, întrucât s-a reţinut faptul că reclamanta a solicitat pentru prima dată, în apel, ca în justificarea creanţei să fie avută în vedere Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenţei, fără a se reţine că această decizie este ulterioară introducerii acţiunii, dar se raportează la fapte săvârşite în perioada 2011-2012.

Recurenta a arătat că instanţa supremă, prin Decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a stabilit că:

"interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea."

S-a mai arătat că soluţia recurată a fost motivată formal, cu încălcarea regulilor de drept material aplicabile, prin motivare contradictorie, lipsa unor motivări la argumentele şi probele prezentate în calea devolutivă de atac a apelului, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că art. 1563 din C. civ. nu prevede ca persoana interesată să efectueze exclusiv proba cu înscrisuri, ci caracterul cert al creanţei poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, iar acolo unde legea nici interpretul nu trebuie să distingă, astfel că, în speţă, instanţa trebuia să analizeze în detaliu condiţiile concrete pentru a pronunţa o hotărâre legală în ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei şi să pună în discuţie administrarea de probe, din cadrul celor solicitate de părţi. Din această perspectivă, prioritar, trebuia analizată cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cauzelor indicate, pentru că, astfel, se dovedea caracterul creanţei de la data deschiderii acţiunilor judiciare.

A precizat, totodată, recurenta faptul că pe rolul instanţelor de judecată se află dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secţia I civilă suspendat pentru soluţionarea cauzei penale ce vizează pârâţii, precum şi pentru soluţionarea dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie: şi Justiţie, în procedura de filtru.

Chiar instanţele de judecată au conchis că este necesară suspendarea judecăţii cauzelor pentru a se stabili cu exactitate soluţia definitivă în dosarul nr. x/2015.

A mai arătat recurenta că instanţa nu a răspuns motivelor de apel referitoare la faptul că instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile art. 254 alin. (3) şi (4) din Codul muncii, care dispun că nota de constatare şi recuperare a pagubei produse de salariat din vina şi în legătură cu munca sa nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie; or, în dosarul privind atragerea răspunderii salariatului B., paguba produsă este de peste 12.000.000 RON şi, legal, nu poate fi obţinut un înscris anterior, preconstituit, solicitat de instanţă ca dovadă a caracterului cert al creanţei pretinse.

Întrucât instanţa nu a analizat aceste motive ale apelului, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., hotărârea fiind dată fără nicio motivare, cu încălcarea/aplicarea greşită a legii materiale.

Mai mult, recurenta a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu o chestiune ce priveşte dezlegarea acestei probleme de drept, fiind dezbătute chiar condiţiile de admisibilitate ale unei asemenea cereri, ceea ce demonstrează că instanţa de apel a avut cunoştinţă expres de solicitarea/motivele prin care a considerat că textul de lege din Codul muncii trebuie interpretat şi asupra căruia nu există nicio motivare şi nicio referire.

În opinia recurentei, în cazul pârâtului B., caracterul cert al pagubei este determinat şi de Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenţei, prin care s-a arătat că înscrisurile redactate şi semnate de salariatul intimat au un caracter anticoncurenţial, vătămător recurentei, iar data certă a începerii investigaţiilor este 19 noiembrie 2012, prin Ordinul nr. 1115/2012, emis de preşedintele Consiliului Concurenţei.

Caracterul cert al pagubei rezidă şi din Decizia nr. 547/12 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a anulat actul adiţional nr. x martie 2015 la contractul individual de muncă cu nr. x din 1 martie 2009, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B..

În aprecierea recurentei, prin această decizie s-a dovedit, definitiv, că intimatul B. a acţionat viclean prin încheierea unui act adiţional la contractul său de muncă, arogându-şi, nelegal, calitatea de director al firmei recurente. Recurenta a opinat că, din moment ce actul adiţional la contractul de muncă a fost în mod definitiv anulat, corelativ rezultă un prejudiciu cert, fie şi numai din încasarea nelegală a salariului, toate acestea fiind cuprinse în cadrul cererii ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secţia I civilă, litigii de muncă.

Potrivit art. 1254 din C. civ., contractul anulat este considerat că nu a fost niciodată încheiat, iar în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte părţi, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.

Recurenta a învederat că din moment ce actul adiţional prin care intimatul B. a devenit pretins director al firmei a fost anulat, în mod definitiv, acesta trebuia obligatoriu să restituie şi salariul încasat necuvenit, părţile fiind obligate să restituie una alteia prestaţiile primite cu caracter succesiv.

În această situaţie, prejudiciul creat are nu numai un caracter cert, dar şi lichid şi exigibil, aspect pe care instanţele de fond şi apel l-au ignorat contrar prevederilor legale.

De asemenea, recurenta a susţinut că excedează obiectului cererii deduse judecăţii analiza instanţei de apel care a reţinut că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu, în contextul în care actele juridice a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate între cei doi pârâţi.

Recurenta a mai solicitat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei pană la soluţionarea definitivă a cauzelor ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, litigiu de muncă, al dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a-II-a civilă, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a asociatului ocult, întrucât dezlegarea prezentei pricini atârnă în tot sau în parte de dezlegarea ce va fi dată acestor cauze privind obligarea intimatului debitor la plata sumei de 12.000.000 RON, precum şi al dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa unde s-a început urmărirea penală in personam împotriva numitului B. care a recunoscut fraudele săvârşite în patrimoniul recurentei.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 03 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 82/C din 11 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 31 martie 2021, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-pârâţi au transmis, prin poştă, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi respingerea cererii de suspendare a recursului până la soluţionarea celor trei cauze indicate de recurentă, ca nefondată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 13 iulie 2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 31.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de suspendare a judecăţii, întemeiată pe prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 şi 2 din C. proc. civ. formulată de recurentă şi cererea de sesizare a de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta întrucât dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţă, care are obligaţia de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă pentru a le aprecia pertinenţa.

Deopotrivă, înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o chestiune de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de apelanta reclamantă şi raţionamentul logico-judiciar pe baza căruia a pronunţat decizia atacată.

Recurenta susţine, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanţa de apel a motivat lacunar şi contradictoriu hotărârea, însă din examinarea deciziei recurate se reţine că în motivarea hotărârii instanţa de apel a redat considerente care susţin soluţia adoptată, în limita criticilor apelantei şi a apărărilor formulate de intimaţi.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că analiza instanţei de apel s-a circumscris limitelor cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, în condiţiile în care, prin această cerere, s-a solicitat declararea inopozabilităţii, faţă de societatea reclamantă a contractului de partaj voluntar cu sultă, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015, şi a actului de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr. x din 26 iunie 2015, ambele încheiate între cei doi pârâţi.

Înalta Curte reţine în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii pauliene, că, potrivit dispoziţiilor art. 1562-1565 C. civ., aceasta este reglementată ca un instrument juridic menit să asigure realizarea creanţei creditorului chirografar prin declararea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale.

La fel ca în cazul oricărui alt "mijloc de exercitare a acţiunii civile", şi în cazul acţiunii revocatorii trebuie îndeplinite pe lângă condiţiile generale privind capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul şi formularea unei pretenţii, o serie de condiţii de fond, speciale, impuse de lege pentru intentarea acestei acţiuni, condiţii care rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1562 şi art. 1563 din C. civ.

Astfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel în speţă, formulând o acţiune pauliană, reclamantul trebuie să dovedească atât faptul că este titularul unei creanţe certe, cât şi că i s-a creat un prejudiciu actual şi personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acţionat cu intenţia de a-şi provoca sau mări starea de insolvabilitate, prejudiciind pe creditor, respectiv frauda debitorului, indiferent că actul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În cazul în care este vorba de un act cu titlu oneros, în afara celor trei condiţii enumerate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul.

Toate aceste condiţii sunt cumulative, admisibilitatea acţiunii revocatorii fiind supusă cerinţei ca amintitele condiţii enunţate să fie întrunite concomitent, aşa încât neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acţiunii.

Prin urmare, în aplicarea acestor norme legale, raportat la apărările formulate de intimaţii pârâţi, care au contestat caracterul cert al creanţei, soluţionarea acţiunii reclamantei presupunea, în speţă, verificarea prioritară şi graduală a condiţiilor de fond ale acţiunii revocatorii expres prevăzute de lege.

Aşa fiind, nu se poate imputa instanţelor de fond faptul că, procedând la analiza condiţiilor impuse de lege pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, au verificat prioritar condiţia caracterului cert al creanţei invocate de reclamantă pentru promovarea acţiunii revocatorii.

Întrucât, în cauză, pentru argumentele care vor fi dezvoltate pe larg în analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., aprecierea instanţei de apel în sensul că această cerinţă nu este îndeplinită, în speţă, este corectă, nu poate fi validată susţinerea recurentei vizând omisiunea acestei instanţe de a proceda la analiza celorlalte condiţii de fond impuse de lege.

Este de reţinut, totodată, că aprecierea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurentă a caracterului cert al creanţei nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În plus, din evaluarea considerentelor deciziei recurate, se constată că acestea evidenţiază, de o manieră logică, coerentă şi amplu argumentată, motivele pentru care instanţa de apel a reţinut, în speţă, în ceea ce priveşte certitudinea creanţei, că aceasta nu a fost îndeplinită, raţionamentul judiciar expus în justificarea soluţiei adoptate reflectând particularităţile cererii cu care a fost învestită prima instanţă şi cuprinzând aprecierea instanţei de apel, referitoare la condiţiile de fond incidente mijlocului procesual de care a înţeles să uzeze recurenta.

Astfel, curtea de apel a reţinut că din perspectiva noului C. civ., condiţia impusă de art. 1563 presupune ca la data promovării acţiunii pauliene creditorul fraudat să deţină faţă de debitorul său o creanţă certă, neechivocă, aşadar o creanţă a cărei existenţă trebuie să rezulte din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul şi să aibă o existenţă neîndoielnică.

În privinţa creanţei pretinse de reclamantă, s-a reţinut că deşi recurenta s-a prevalat de procedurile judiciare derulate în dosarele nr. x/2015 (în care s-a cerut atragerea răspunderii pârâţilor pentru fapte de concurenţă neloială), nr. 4349/118/2015 (având ca obiect retragere asociat), nr. 2408/118/2016 (în care reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor B., C., E., F., G. S.R.L. şi Compania de Pilotaj H. SA), aceasta nu deţinea, nici la data soluţionării apelului şi cu atât mai puţin la data introducerii cererii de chemare în judecată, o hotărâre care să stabilească în beneficiul său un drept de creanţă.

De asemenea, în privinţa Deciziei nr. 51/2016 emisă de Consiliul Concurenţei şi a deciziei civile nr. 547/12.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2015, s-a reţinut că nu pot justifica creanţa invocată de reclamantă pentru că, pe de o parte, fiecare dintre aceste creanţe, ce reprezintă tot atâtea cauze ale acţiunii revocatorii, nu puteau fi invocate în apel pentru prima dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., iar pe de altă parte, chiar în condiţiile în care s-ar putea considera că susţinerile din apel bazate pe aceste creanţe se încadrează în limitele efectului devolutiv, iar cauza acţiunii revocatorii s-ar putea sprijini inclusiv pe aceste titluri, ele nu pot fi considerate creanţe certe, deoarece titlurile menţionate nu stabilesc niciun raport obligaţional între reclamantă şi pârâţi în baza căruia să se stabilească obligaţia pârâţilor la plata către reclamantă a vreunei sume de bani, cu orice titlu, şi nici nu sunt anterioare acţiunii revocatorii formulate de către reclamantă.

În acest context, reţinând că instanţa nu are obligaţia de a răspunde fiecărui argument invocat de parte în susţinerea unui anumit demers judiciar, ci, poate opta pentru o analiză a susţinerilor şi apărărilor formulate printr-un considerent comun, Înalta Curte apreciază că deşi este reală susţinerea recurentei vizând omisiunea instanţei de apel de a răspunde argumentelor acesteia vizând incidenţa în speţă a dispoziţiilor legale ale art. 254 alin. (3) şi (4) din Codul Muncii şi imposibilitatea sa de a obţine înscrisuri constatatoare ale creanţei pretinse în speţă, aceasta nu determină reformarea hotărârii recurate această chestiune litigioasă fiind tratată implicit.

În consecinţă, nici critica cu acest obiect formulată de recurentă, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., nu poate fi validată.

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.:

Criticând raţionamentul judiciar expus de instanţa de apel în privinţa cerinţei caracterului cert al creanţei, recurenta arată că aceasta s-a raportat exclusiv la dispoziţiile art. 379 alin. (3) din C. proc. civ., normă de drept care nu are nicio legătură cu cauza, deoarece se referă la proba cu expertiză, probă care nu a fost discutată în cauza dedusă judecăţii, deşi administrarea acesteia a fost solicitată.

Verificând din această perspectivă considerentele deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că deşi este real că, instanţa de apel nu menţionează că, în justificarea concluziei referitoare la caracterul incert al creanţei, s-a raportat la prevederile art. 379 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., o atare modalitate de construire a raţionamentului judiciar nu are aptitudinea de a susţine incidenţa motivului de nelegalitate invocat (şi nici a altui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ.) în contextul în care, în cuprinsul hotărârii recurate, a fost redat deopotrivă, conţinutul normei legale apreciate ca fiind incidentă, ceea ce a făcut posibilă identificarea cu uşurinţă, inclusiv de către recurentă (aşa cum rezultă din cererea de recurs) a textului de lege care, în vechea reglementare, cuprindea definiţia creanţei certe.

În acest context, rezultă cu evidenţă că, în realitate, este vorba despre o simplă eroare de redactare, care însă, nu poate fi cenzurată prin intermediul căii de atac a recursului, ci, aşa cum rezultă neechivoc din conţinutul art. 445 din C. proc. civ., poate fi rectificată exclusiv în procedura specială instituită prin art. 442 din C. proc. civ.

În plus, deşi recurenta pretinde că această normă nu este aplicabilă speţei, în cauză fiind incidente normele de procedură cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, nici această critică nu poate fi validată, în contextul în care, pe de o parte, nici art. 1563 din C. civ. şi nicio altă normă din C. civ. nu cuprinde o definiţie a caracterului cert al creanţei.

Pe de altă parte, însăşi recurenta, în justificarea acţiunii introductive, a făcut trimitere la un drept de creanţă născut în legătură cu un prejudiciu pretins a fi fost înregistrat, în patrimoniul său, ca urmare a faptelor pârâţilor săvârşite în calitatea acestora de angajaţi ai săi, în temeiul unor contracte de muncă încheiate la data de 01.03.2009, şi, 01.04.2009, respectiv a unor fapte/practici anticoncurenţiale săvârşite anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.. Or, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, obligaţiile născute din fapte extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legale în vigoare la data săvârşirii ori producerii lor.

Considerentele anterior expuse, referitoare la consecinţele menţionării eronate în cuprinsul considerentelor deciziei recurate a numărului articolului din C. proc. civ., în contextul în care textul legal apreciat ca fiind incident a fost redat corect, sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte inserarea eronată prevederilor art. 653 alin. (2) din Noul C. proc. civ., în loc de art. 662 alin. (2) din acest act normativ, astfel că ele nu necesită o dezvoltare suplimentară.

Tot astfel, în ceea ce priveşte susţinerile recurentei în sensul că este eronată aprecierea instanţei de apel care a analizat caracterul cert al creanţei în raport de dispoziţiile art. 379 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., respectiv de prevederile art. 662 alin. (2) din Noul C. proc. civ., întrucât obiectul pricinii nu este reprezentat de o cerere formulată în materie de executare silită, trebuie observat că interpretarea normelor de drept reprezintă operaţiunea de stabilire a conţinutului şi a sensului la care acestea se referă constituind o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situaţiei de fapt concrete din cauză.

Astfel, judecătorul cauzei are, potrivit art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., obligaţia de a judeca, chiar în ipotezele în care legea nu prevede sau este incompletă. Prin urmare, acesta este îndreptăţit să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, respectiv să folosească metodele de interpretare în conformitate cu principiile de drept pe care i le fumizează doctrina şi jurisprudenţa, interpretarea legii reprezentând o etapă necesară în procesul aplicării legii, în scopul de a stabili conţinutul şi sensul normei şi a o putea aplica situaţiei de fapt conturate în cazul dedus judecăţii şi circumstanţelor proprii fiecărui litigiu.

În consecinţă, în lipsa oricăror repere pentru verificarea caracterului cert al unei creanţe, care să fie inserate în cuprinsul art. 1563 din C. civ. sau în cuprinsul C. civ., nu s-ar putea imputa instanţei de apel că a procedat la interpretarea art. 1563 din C. civ., făcând aplicarea regulilor stabilite de prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din C. civ.

De altfel, chestiunea certitudinii creanţei a fost, în mod constant, realizată în practica judiciară, dar şi în doctrina de specialitate, în modalitatea abordată în speţă, fiind utilizate condiţiile în care o creanţă are caracter cert stabilite de textul art. 379 alin. (3) din C. proc. civ. (1865) şi ulterior de art. 662 alin. (2) din C. proc. civ. actual, din materia executării silite.

Aşadar, este judicioasă interpretarea instanţei de apel în sensul că prin creanţă certă trebuie să se înţeleagă acea creanţă a cărei existenţă neîndoielnică rezultă din actul de creanţă sau alte acte, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta.

În acest context, nu este incidentă o ipoteză în care instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material aplicabile cauzei, anterior evocate, de natură să atragă sancţiunea nulităţii deciziei recurate.

Nici criticile recurentei circumscrise modalităţii în care, în speţă, a fost verificat caracterul cert al creanţei nu pot fi validate.

Astfel, în accepţiunea C. civ., acţiunea pauliană reprezentând un instrument juridic menit să asigure realizarea creanţei creditorului chirografar prin declararea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale, pentru a putea justifica exercitarea acţiunii revocatorii, partea trebuie să demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al celui despre care pretinde că ar fi debitorul său, precum şi faptul că deţine o creanţă certă împotriva acestuia (şi subsecvent, celelalte condiţii).

Aşa cum corect subliniază chiar recurenta, chestiunea de a şti dacă pe baza mijloacelor de dovadă invocate în apel, creditorul poate pretinde existenţa unei creanţe certe, apte să deschidă acestuia calea acţiunii revocatorii, obligă instanţa să facă propriile verificări jurisdicţionale.

Or, evaluând situaţia pe acest aspect, inclusiv în raport de elementele probatorii depuse în dosarul de recurs, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că recurenta ar fi titularul unei creanţe certe împotriva pârâţilor.

În acest sens, Înalta Curte reţine că pentru a susţine îndeplinirea acestei condiţii, recurenta a invocat expertiza contabilă efectuată în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a-II-a civilă - pricină care o vizează pe numita E. şi are ca obiect retragerea acesteia din societate şi plata sumelor corespunzătoare participării sale la capitalul social al A. S.R.L., respectiv, cererea reconvenţională, formulată de reclamanta din prezenta cauză prin care se solicită excluderea acesteia şi obligarea pârâtului B. în solidar cu E., la plata unor despăgubiri.

Or, acordarea despăgubirilor ca urmare a încălcării unei obligaţii contractuale/a unor norme juridice sau de convieţuire socială (inclusiv a normelor care reglementează desfăşurarea unor activităţi anticoncurenţiale), presupune analiza condiţiilor care fac să se nască răspunderea civilă contractuală/delictuală, şi anume: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

Ca atare, numai instanţa de judecată învestită cu analiza acestor pretenţii, prin pronunţarea unei hotărâri, poate stabili îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate, recurenta neputând pretinde instanţei de apel, învestite cu soluţionarea unei acţiuni pauliene, să realizeze ea însăşi această analiză şi să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile a pârâţilor, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii procesului civil.

Aşa fiind, este corectă concluzia instanţei de apel care a constatat că nu este îndeplinită condiţia caracterului cert al creanţei, raportul de expertiză judiciară întocmit într-o altă pricină, nesoluţionată definitiv, nefiind un înscris care să emane de la pârâţi sau recunoscut de aceştia, ci, o probă care urmează a fi sau nu valorificată de către instanţa învestită cu analiza pretenţiilor din acea cauză.

În acest caz, aşa cum corect a apreciat instanţa de apel, este necesară pronunţarea unei hotărâri care să stabilească în urma administrării în contradictoriu a unui probatoriu de natură a forma convingerea instanţei învestite cu analiza acestor pretenţii, îndeplinirea condiţiilor acordării despăgubirilor ca urmare a răspunderii civile (contractuale/delictuale), deoarece doar din acest moment, în care instanţa astfel învestită, va stabili în mod definitiv daunele, raportul juridic litigios se transformă într-o creanţă certă.

Astfel, deşi certitudinea creanţei nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar de existenţa ei, această condiţie a acţiunii revocatorii presupune existenţă neîndoielnică a acesteia. Or, o creanţă asupra căreia există un litigiu este o creanţă eventuală, care nu poate avea caracter cert.

De altfel, prin sentinţa civilă nr. 758/31.07.2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II a civilă, în dosarul nr. x/2015, anterior menţionat, nedefinitivă, cererea reconvenţională formulată de reclamanta din cauza de faţă, în contradictoriu cu pârâtul B., a fost respinsă ca nefondată, aspect care se constituie într-un argument suplimentar de natură să susţină considerentele anterior prezentate.

Înalta Curte, reţine, deopotrivă, că prin sentinţa civilă nr. 1550/06.11.2018 a Tribunalului Constantă, definitivă prin decizia civilă nr. 475/07.10.2019 a Curţii de apel Constanţa, secţia a II a de contencios administrativ şi fiscal şi decizia civilă nr. 413/18.02.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii B., E., C., H. S.A., ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2015 Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de o creanţă certă împotriva pârâţilor pentru prejudiciul analizat în această pricină.

În plus, invocarea de către recurentă a împrejurării că în dosarul nr. x/2016 s-a început urmărirea penală in personam împotriva pârâtului, în mod corect a fost apreciat ca nefiind un argument în sensul îndeplinirii, în speţă, a condiţiei certitudinii creanţei. Simpla declanşare a urmăririi penale împotriva unei persoane nu are aptitudinea, în absenţa unei hotărâri de condamnare, de a proba fapta imputată şi vinovăţia celui urmărit, şi cu atât mai puţin de a da naştere unui raport juridic obligaţional între părţile litigante, sau de a proba existenţa acestuia.

În egală măsură, pentru considerentele prezentate anterior, nici invocarea existenţei pe rolul instanţelor de judecată a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secţia I civilă, pricină a cărei judecată a fost, de altfel, suspendată, în prima fază procesuală (măsură ce subzistă inclusiv la momentul soluţionării recursului de faţă), nu justifică o creanţă certă în patrimoniul recurentei.

În acest context, nici susţinerea vizând caracterul cert al prejudiciului care ar avea drept temei decizia civilă nr. 547/12 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015- hotărâre prin care s-a anulat actul adiţional nr. x martie 2015 la contractul individual de muncă cu nr. x din 1 martie 2009, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B. - nu poate fi validată. Astfel, deşi este real că prin această decizie s-a dispus anularea actului adiţional la contractul de muncă nr. x/01.03.2009, nr. 637/din 16.03.2015, nu s-a tranşat însă şi asupra creanţei pretinse de recurentă care ar consta în încasarea nelegală a salariului de către pârâtul menţionat. În plus, chiar recurenta a precizat că, această chestiune litigioasă face obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanta, secţia I civilă, creanţa pretinsă fiind contestată de către pârât, aşa cum s-a reţinut de către instanţele de fond.

De altfel, analizate din perspectiva cerinţei certitudinii creanţei, argumentele recurentei sunt şi contradictorii, în condiţiile în care, deşi pretinde că nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte statuările din apel vizând caracterul incert al creanţei, aceeaşi parte a înteles să solicite, inclusiv în recurs, suspendarea judecăţii prezentei pricini, până la soluţionarea cauzelor anterior menţionate, în care urmăreşte recunoaşterea aceleiaşi creanţe.

Tot astfel, contrar afirmaţiilor din recurs, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenţei, nu demonstrează existenţa unei creanţe certe în patrimoniul recurentei, deoarece nu stabileşte niciun raport obligaţional între reclamantă şi pârâţi în baza căruia să se stabilească obligaţia pârâţilor la plata către reclamantă a vreunei sume de bani.

Sancţionarea recurentei S.C. A. S.R.L., prin această decizie nu are drept consecinţă opozabilitatea statuărilor din cuprinsul acestui act administrativ faţă de pârâţii chemaţi în judecată în cauza de faţă, constatările Consiliului Concurenţei, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, raportul de control constatând doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al creanţei. În acest caz, izvorul obligaţiei debitorului nu este reprezentat de actul de control al Consiliului Concurenţei, ci de actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, astfel că argumentele recurentei vizând dreptul său de regres, au fost apreciate în mod judicios de către instanţa de apel, ca nefiind de natură să justifice caracterul cert al creanţei, în sensul art. 1563 din C. civ.

În referire la această decizie, recurenta a mai susţinut că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel, întrucât s-a reţinut faptul că reclamanta a solicitat ca decizia sus menţionată să fie avută în vedere în justificarea creanţei, pentru prima dată, în apel, deşi a fost emisă ulterior introducerii acţiunii, ignorându-se că sancţiunea dispusă a vizat fapte săvârşite în din perioada 2011-2012.

Or, deşi este real că, în speţă, curtea de apel a apreciat că recurenta a invocat, în apel, o cauză nouă, cu încălcarea prevederilor art. 478 din C. civ., nu se poate face abstracţie de împrejurarea că, o atare concluzie a fost generată chiar de modalitatea lapidară în care în cererea introductivă a fost formulată, respectiv de maniera în care reclamanta a înţeles să argumenteze îndeplinirea cerinţei caracterului cert al creanţei, prin trimiterea generică la dreptul său la despăgubire dedus din activitatea anticoncurenţială desfăşurată de pârâţi.

De altfel, acceptând că recurenta a înţeles să valorifice în apel doar un mijloc de probă nou, în justificarea condiţiei certitudinii creanţei ce a făcut obiect al învestirii instanţei de fond, şi că, în consecinţă, considerentele instanţei de apel care au reţinut încălcarea prevederilor art. 478 din C. proc. civ. se impun a fi înlăturate, această critică nu are aptitudinea de a justifica un viciu de legalitate a deciziei recurate, câtă vreme, în speţă, instanţa devolutivă nu s-a limitat la a reţine că recurenta a invocat drept cauză nouă a acţiunii pauliene creanţa pretins stabilită prin această decizie, ci a analizat şi evaluat, în concret, acest înscris, apreciind motivat asupra valorii lui probatorii, din perspectiva certitudinii creanţei pretins constatate în cuprinsul său, ceea ce are drept consecinţă lipsa oricărei vătămări procesuale a acesteia.

În referire la celelalte argumente subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că interpretarea coroborată a art. 1563, art. 1562 şi art. 1565 alin. (1) din C. civ., impune concluzia că admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu de către creditor, acţiunea pauliană nefiind o măsură de executare silită.

Ca urmare, certitudinea creanţei există nu numai atunci când este constatată printr-un titlu executoriu, hotărâre judecătorească sau act autentic ori act administrativ, ci şi atunci când este constatată sau rezultă neîndoilenic dintr-un înscris care are aptitudinea de a proba o obligaţie civilă asumată de debitor sau recunoscută de acesta.

În speţă, instanţa devolutivă, analizând caracterul cert al creanţei a apreciat, în esenţă, că acesta nu rezultă din probele administrate, acestea nefiind de natură să probeze un raport juridic obligaţional existent între părţile litigante, fără a reţine, însă, aşa cum pretinde recurenta că aspectul vizând certitudinea creanţei poate fi dovedit exclusiv prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, deşi este real că, instituind cerinţa caracterului cert al creanţei, prevederile art. 1563 din C. civ., nu impun drept condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene deţinerea de către creditor a unui titlu executor, trebuie observat, că, în speţă, această critică este lipsită de relevanţă juridică în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut, recurenta nu a fost în măsură să administreze probe apte să confirme existenţa unei creanţe certe în favoarea sa, de care să se poată prevala în promovarea demersului judiciar de faţă, respectiv din care să rezulte existenţa sigură, neîndoielnică a creanţei pretinse împotriva celor doi pârâţi chemaţi în judecată.

În acest context, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor speciale derogatorii ale art. 254 alin. (3) şi (4) din Codul muncii, republicat, nu reprezintă un argument apt a susţine nelegalitatea deciziei recurate de vreme ce, în conformitate cu această normă (care reglementează posibilitatea angajatorului de a solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, dacă contravaloarea pagubei recuperate nu depăşeşte pragul valoric instituit prin art. 254 alin. (4) din actul normativ de referinţă), emiterea notei de constatare (în sensul de înscris constatator al creanţei) presupune cu necesitate exprimarea acordului angajatului (aşadar manifestarea de voinţă a acestuia de a acoperi prejudiciul), în caz contrar, stabilirea existenţei creanţei urmând a fi realizată prin hotărare judecatorească, în condiţiile stabilite de art. 169 alin. (2) din Codul muncii.

Împrejurarea că recurenta a dezvoltat aceste argumente inclusiv prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, cerere cu privire la care, la termenul de judecată din 27.03.2019, apelanta reclamantă, prin apărător, a precizat, neechivoc, că nu înţelege să o mai susţină nu are aptitudinea de a conduce la o altă concluzie în ceea ce priveşte lipsa de incidenţă a unei cauze de nulitate a deciziei recurate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la termenul de judecată din data de 31.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat cererea de sesizare a de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, reiterată în faţa instanţei de recurs, apreciind motivat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 519 din C. proc. civ.

Este, de asemenea, nefondat, argumentul recurentei în sensul că excedează obiectului cererii deduse judecăţii, constatarea instanţei de apel ce vizează faptul că ambii intimaţi au calitatea de debitori ai recurentei.

Astfel, acţiunea pauliană reprezentând un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor cu terţe persoane, în frauda dreptului său de gaj general, acte prin care debitorul îşi cauzează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, interesul creditorului în formularea acţiunii pauliene trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obţinerii, ulterior, a prestaţiei pe care acesta i-o datorează.

Or, în speţă, potrivit situaţiei de fapt stabilite în apel şi necontestate în recurs, actele juridice a căror inopozabilitate se solicită nu sunt încheiate între un debitor şi o terţă persoană, ci între doi pretinşi debitori.

Aşa fiind, analiza realizată de către instanţa de apel în sensul că, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, recurenta nu justifică condiţia prejudiciului care să îi fi fost produs prin încheierea actelor, întrucât, chiar în ipoteza unei creanţe viitoare, eventualul titlu executoriu obţinut de reclamantă ar permite punerea lui în executare în raport cu oricare dintre debitori, deci şi în raport cu pârâta C. (care, în opinia recurentei, prin încheierea actelor a căror inopozabilitate se pretinde, ar obţine un profit pretins fraudulos, în dauna creditoarei reclamante) nu numai că nu excedează obiectului pricinii, ci se circumscrie condiţiilor imperativ impuse de lege pentru formularea acţiunii revocatorii, anterior menţionate.

Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta reclamantă care se află în culpă procesuală, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1190 RON, către intimatul-pârât B., respectiv, în sumă de 1547 RON, către intimata-pârâtă C., sumele anterior menţionate constând în onorariu de avocat, achitat conform chitanţelor nr384/30.03.2021 şi nr. 366/01.07.2020 emise în baza facturilor nr. x/036.03.2021 şi respectiv, nr. 2891/01.07.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 82/C din 11 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 1547 RON, respectiv la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 1190 RON, ambele reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.