Inadmissibility of cassation against property compensation decision restricted to appeal under Law No. 165/2013

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 08 octombrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 20 octombrie 2020, şi repartizat, aleatoriu, spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi admiterea apelului reclamanţilor, în sensul obligării Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubiri şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii la emiterea titlului de plată.

În susţinerea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. au învederat că instanţa de apel nu a motivat pretinsa dublă acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanţilor, expunând, în argumentarea soluţiei doar considerente referitoare la compensaţia legală.

Astfel, reţinerea instanţei potrivit căreia "emiterea titlului de despăgubire cât şi a titlului de plată aferent celor patru tranşe este de natură să conducă la acordarea unei duble reparaţii în favoarea reclamanţilor" echivalează cu o lipsă de motivare, iar instanţa de apel trebuia să analizeze în totalitate argumentele din cuprinsul apelului incident, cât şi concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.

S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că solicitarea reclamanţilor îndeplineşte condiţiile unei duble despăgubiri, având în vedere că aceasta vizează constatarea compensaţiei legale între sumele pe care reclamanţii trebuie să le restituie, ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, şi suma la care sunt îndreptăţiţi, potrivit sentinţei civile nr. 2329/D din 10 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Satu Mare.

Recurenţii au susţinut că finalitatea demersului judiciar este reprezentat de constatarea intervenirii compensaţiei legale între sumele de bani datorate şi cele la care sunt îndreptăţiţi din perspectiva obţinerii titlului de despăgubire şi a titlului de plată care să constate existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile în patrimoniul reclamanţilor.

Întoarcerea executării silite invocată de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu neagă existenţa creanţei pe care reclamanţii o deţin împotriva pârâtelor, ci omisiunea acestora de a parcurge procedura necesară; or, modalitatea în care reclamanţii procedat la executarea despăgubirilor nu echivalează cu inexistenţa dreptului acestora de încasare a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte pretinsa prematuritate a capătului de cerere vizând obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii la emiterea titlurilor de plată şi a capătului de cerere formulat împotriva Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de apel nu a motivat această soluţie din perspectiva argumentelor invocate prin apelul incident şi prin întâmpinarea depusă la apelul principal referitoare la neinvocarea excepţiei de prematuritate de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii şi imposibilitatea reclamanţilor de a formula apărări cu privire la acest aspect în contextul în care instanţa de apel nu a supus dezbaterii părţilor această chestiune.

Astfel, Curtea de Apel a omis să se pronunţe asupra acestor aspecte invocate, esenţiale din perspectiva faptului că etapa emiterii titlului de plată de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii este subsecventă şi decurge în mod firesc din cea a emiterii titlului de despăgubiri, titlu în raport de care prima instanţă a recunoscut dreptul reclamanţilor.

În măsura în care instanţa ar considera că sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale, obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii la emiterea titlului de plată, concomitent cu obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubiri, este de natură a înlătura un refuz din partea acesteia din urmă la emiterea unui nou titlu.

Obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii la emiterea titlurilor de plată se justifică şi ţinând cont de suma neîncasată de reclamanţi până în prezent.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea în speţă a prevederilor O.U.G. nr. 63/2018 şi neîndeplinirea condiţiilor privind compensaţia de drept comun din perspectiva inexistenţei reciprocităţii creanţelor.

Cu privire la acest aspect, recurenţii au opinat că trebuie avută în vedere relaţia existentă între pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, pe de o parte, şi procedura concretă de acordare a despăgubirilor, pe de altă parte, în contextul în care executarea silită a fost îndreptată împotriva pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu competenţă în a emite titluri de plată.

Chiar dacă în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013, plata efectivă este realizată de Ministerul Finanţelor Publice, procedura de plată este declanşată numai odată cu emiterea titlului de plată de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii.

Recurenţii au mai susţinut că un alt argument reţinut de către instanţa de apel care ar împiedica compensaţia legală a vizat împrejurarea că executarea silită de drept comun declanşată de către reclamanţi a determinat încasarea într-o singură tranşă a despăgubirilor, în condiţiile în care, în măsura în care ar fi fost urmată calea prevăzută de Legea nr. 165/2013, plata despăgubirii s-ar fi realizat eşalonat în 5 tranşe anuale.

Contrar reţinerilor curţii de apel, recurenţii au considerat că acest fapt nu este de natură a înlătura operarea compensaţiei legale, modalitatea în care creanţele au fost îndestulate nereprezentând o condiţie pentru intervenirea acestui mecanism, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 1619 din C. civ.. Mai mult, faptul că potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013, suma de bani cu titlu de despăgubiri urmează să fie plătită în tranşe, nu afectează exigibilitatea creanţei, dreptul reclamanţilor fiind recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Soluţia instanţei de apel cu privire la această chestiune se vădeşte a fi nelegală şi din perspectiva dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în contextul în care la momentul intrării în vigoare a acestei legi, demersul judiciar al reclamanţilor era deja iniţiat, şi ca atare, tranşele urmau a fi plătite începând cu 1 ianuarie 2014, timp de 5 ani consecutivi, astfel că în anul 2019 toate tranşele urmau a fi exigibile.

Ca atare, în contextul în care în anul 2019 toate tranşele pentru plata despăgubirilor ar fi devenit exigibile, iar datoria reclamanţilor a devenit scadentă ca efect al întoarcerii executării silite, se impunea ca instanţa de apel să constate existenţa a două datorii certe, lichide şi exigibile în privinţa cărora compensaţia operează de plin drept.

Chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel şi-a fundamentat decizia pe faptul că încasarea sumelor de bani de către reclamanţi a fost prematură, singura consecinţă care ar fi decurs ar fi fost aceea de obligare la plata dobânzii legale, iar nu restituirea acesteia, în lipsa unui temei legal.

Un alt argument al instanţei de apel care a împiedicat reţinerea intervenirii compensaţiei legale a fost acela potrivit căruia acest mecanism intră în conflict cu principiul conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine.

Or, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 1618 C. civ., demersul reclamanţilor fiind determinat de întârzierea în soluţionarea dosarului administrativ.

Pe de altă parte, potrivit art. 1617 din C. civ. "prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii, indiferent de izvorul acestora, contractual sau extracontractual, cu condiţia ca acestea să vizeze plata unor sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. De asemenea, compensaţia operează în mod automat, de plin drept, independent de o eventuală culpă în contractarea unei obligaţii şi indiferent de izvorul datoriilor respective."

Modalitatea prin care reclamanţii au obţinut despăgubirile din partea Autorităţii Naţionale a Restituirii Proprietăţilor nu a fost una frauduloasă, fiind respectate pe deplin procedurile legale, iar reclamanţilor nu li se poate imputa vreo culpă. Faptul că ulterior legalitatea procedurii de punere în executare a fost contestată şi s-a dispus întoarcerea executării silite, nu poate afecta dreptul reclamanţilor la acordarea despăguburilor recunoscut atât de pârâte cât şi de instanţele judecătoreşti.

Lipsa culpei reclamanţilor rezultă şi din împrejurarea că nu există un prejudiciu produs Statului, dovadă este soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul dosarului penal, prin care a dispusă ridicarea măsurii sechestrului asigurător pentru lipsa unei legături între infracţiunea de care reclamantul A. a fost acuzat şi sumele de bani executate anticipat din patrimoniul pârâtei Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţii.

Instanţa de apel a respins, în mod greşit, ca prematur, capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubire, fără o motivare suficientă.

Pretinsa necesitate de returnare a sumelor de bani către ANRP, anterior emiterii unui titlu de despăgubiri de către CNCI, nu are un fundament legal, neregăsindu-se în niciun text legal.

Chiar dacă se constată inaplicabilitatea în speţă a prevederilor Ordonanţei nr. 63/2018, recurenţii au arătat că trebuie avută în vedere preocuparea legiuitorului referitoare la necesitatea facilitării demersurilor în ipoteza unei executări anticipate a despăgubirilor acordate în temeiul legilor speciale.

În acest context, după apariţia O.U.G. nr. 63/2018 reclamanţii au formulat o acţiune judecătorească aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată sub nr. x/2018, a cărui judecată a fost suspendată până la soluţionarea prezentei pricini.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor, iar la data de 07 decembrie 2020, intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care nu are deschisă calea de atac a recursului.

Totodată, s-a reţinut că în temeiul art. 493 alin. (1) C. proc. civ., completul de filtru va aprecia asupra admisibilităţii în pricipiu a cererii de recurs, din perspectiva legalităţii căii de atac.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 12 martie 2021, respectiv la 15 martie 2021.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Examinând admisibilitatea recursului în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu referire la art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul pricinii deduse judecăţii vizează obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, astfel cum a fost stabilit prin sentinţa civilă nr. 2329/2011 a Tribunalului Satu Mare, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent tranşelor 1,2,3 şi 5 instituite de prevederile Legii nr. 165/2013, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata acestor sume, precum şi constatarea intervenirii operaţiunii juridice a compensării între sumele corespunzătoare tranşelor de plată anterior menţionate şi suma totală a despăgubirii stabilite în favoarea reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 2329/2011 a Tribunalului Satu Mare, hotărâre judecătorească pronunţată în procedura Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte reţine că, alăturat petitului principal de cerere privind emiterea titlului de despăgubire, reclamanţii au formulat şi capete de cerere accesorii privind constatarea intervenirii compensării şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumelor ca urmare a emiterii titlului de plată, capete de cerere care în privinţa căilor de atac urmează regula instituită de art. 460 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Cererea a fost formulată la 30 ianuarie 2015 şi a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe cele ale Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în Romania şi pe cele ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Înalta Curte reţine că, din analiza cererii deduse judecăţii, rezultă că scopul real urmărit de reclamanţi a fost finalizarea procesului de stabilire şi obţinere a despăgubirilor, acesta fiind şi motivul pentru care instanţele au calificat litigiul ca fiind unul legat de aplicarea Legii nr. 165/2013 şi l-au soluţionat în consecinţă.

Astfel, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, urmare a declinării de la Curtea de Apel Oradea, unde a fost depusă iniţial cererea de chemare în judecată, a reţinut că prezentul litigiu nu are ca obiect un act administrativ propriu-zis sau asimilat acestuia pe care instanţa de contencios administrativ să îl analizeze, ci are ca obiect obligarea unei autorităţi publice la emiterea unor acte juridice reglementate în cuprinsul legii speciale, respectiv Legea nr. 165/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1071/2015/CA din 16 decembrie 2015, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1290 din 31 mai 2019, a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, a respins cererile formulate de reclamanţii C. şi D., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuala activă, a respins capătul de cerere în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ca prematur, a respins excepţia lipsei de obiect a capetelor 1, 2 şi 3 de cerere, respectiv obligarea la emiterea titlului de plată de către ANRP pentru prima şi a doua transa şi a capătului 1 privind obligarea CNCI la emiterea titlului de despăgubire, ca neîntemeiată, a dispus obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de despăgubire aferent sumei de 5.213.322 Euro, a admis excepţia prematurităţii capetelor de cerere în contradictoriu cu pârâta ANRP privind emiterea titlului de plată şi, pe cale de consecinţă a respins, ca prematur formulate, capetele de cerere în contradictoriu cu pârâta ANRP privind emiterea titlului de plată şi capetele de cerere privind compensarea, ca neîntemeiat.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, a admis apelul pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii- pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca prematur, capătul de cerere având ca obiect emiterea titlului de despăgubire în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Înalta Curte reţine că art. 35 din Legea nr. 165/2013 prevede că:,,(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

Reiese, aşadar, că potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Prin urmare, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă, chiar dacă în dispozitiv s-a menţionat "Cu recurs în 30 zile de la comunicare".

În acest sens, Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Conform principiului legalităţii o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Din coroborarea dispoziţiilor sus evocate, respectiv art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 cu art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. şi cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod, rezultă că decizia civilă nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 859A din 28 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca inadmisibil.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2021.