Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1389/2020 AI generated

Quantification of moral damages for road accident injuries: equitable assessment criteria and limits of supreme court legality review

Case Number Decizia nr. 1389/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Romanian High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, upholding the Court of Appeal's ruling that set moral damages at 40,000 euros and material damages at 3,500 RON for a victim of a road accident. The dispute concerned the quantification of non-patrimonial damages following a traffic accident resulting in permanent physical disability and psychological distress, where the victim challenged the lower courts' valuation as insufficient and poorly reasoned. The Supreme Court held that the appellate decision was legally sound and properly motivated, finding that the lower court had adequately applied equitable criteria to assess the injury's severity, duration, and intensity, and that the appellant's arguments sought a re-evaluation of merit rather than a legal error; the court emphasized that its review is limited to legality, not the equitable weighting of factual circumstances, thereby rejecting claims of improper application of law or lack of reasoning under the Code of Civil Procedure and the European Convention on Human Rights.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 C. proc. civ, art. 477 C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ; Quantification of moral damages for road accident injuries: equitable assessment criteria and limits of supreme court legality review: The dispute concerned the quantification of non-patrimonial damages following a traffic accident resulting in permanent physical disability and psychological distress, where the victim challenged the lower courts' valuation as insufficient and poorly reasoned. The Supreme Court held that the appellate decision was legally sound and properly motivated, finding that the lower court had adequately applied equitable criteria to assess the injury's severity, duration, and intensity, and that the appellant's arguments sought a re-evaluation of merit rather than a legal error; the court emphasized that its review is limited to legality, not the equitable weighting of factual circumstances, thereby rejecting claims of improper application of law or lack of reasoning under the Code of Civil Procedure and the European Convention on Human Rights.

Keywords

AI generated
assessment of moral damages damages from traffic accident civil judgment victim rights european Convention on Human Rights assessment of disability

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 C. proc. civ.

This provision serves as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded, constituting the main ground for the verdict.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. şi cu intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata sumei de 275.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 5.477.31 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuielile făcute de victimă în vederea refacerii, respectiv: cheltuieli cu medicamente şi servicii medicale de specialitate în cuantum de 4.541,24 RON; cheltuieli cu transportul în vederea recuperării în cuantum de 550.95 RON şi alte cheltuieli care s-au impus ca urmare a consecinţelor produse în urma accidentului rutier în cuantum de 385,12 RON.

La termenul de judecată din 20.06.2017, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, a societăţii de asigurare D. din Belgia, prin mandatar B. S.A. şi, totodată, şi-a majorat pretenţiile reprezentând daune materiale la suma de 5634,01 RON.

Prin sentinţa nr. 296/3.10.2017, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 65.000 de euro cu titlu de daune morale şi suma de 5634,01 RON cu titlu de daune materiale.

Prin decizia nr. 152 din 4 mai 2018, Curtea de Apel Suceava a admis apelul declarat de pârâta D. Belgia, prin mandatar B. S.A., împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 35.000 euro către reclamantă, reprezentând daune morale, în loc de 65.000 euro şi suma de 3.500 RON daune materiale, în loc de 5634,01 RON; a menţinut celelalte dispoziţii.

Prin decizia nr. 434/27.02.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantei, a casat în parte decizia atacată cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 190/13.06.2019, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă a admis apelul declarat de pârâta D., prin mandatar B. S.A., împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 40.000 euro în loc de 65.000 euro cu titlu de daune morale.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel este nemotivată/contradictorie şi nu ţine cont de situaţia de fapt şi de documentele aflate la dosarul cauzei (în ceea ce priveşte suferinţa recurentei) şi nici de decizia de casare nr. 434/27.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cuprinsul hotărârii pronunţate, Înalta Curte a criticat hotărârea atacata în sensul că, în apel, instanţa a reţinut, printre altele, faptul că "în general instanţele de judecată statuează în echitate atunci când sunt chemate sa stabilească cuantumul daunelor morale."

Or, în rejudecare, în motivarea hotărârii atacate, s-a reţinut exact acelaşi argument ca şi în hotărârea casată, respectiv "atât CEDO cât şi ICCJ, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate (...)", iar motivările celor două hotărâri, respectiv cea casată şi cea atacată seamănă izbitor, mai mult decât atât, ambele sunt motivate insuficient şi superficial.

În acest sens, este incident art. 6 pct. 1 din CEDO, potrivit căruia instanţele au obligaţia să-şi motiveze hotărârile, iar o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea trebuie să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu nişte concluzii general valabile.

În practica judiciară a instanţei supreme, s-a decis că motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii, viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.

2. Nu s-a ţinut cont de prejudiciul grav suferit de recurentă şi nu a fost justificată reducerea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă.

În cadrul procesului de apreciere a prejudiciului moral suferit trebuie avute în vedere criterii esenţiale de natură să determine, pe cât posibil, suferinţele fizice şi psihice ale recurentei, cauzate de accidentul de trafic rutier, în urma căruia a rămas cu o infirmitate permanentă, cu incapacitate adaptivă de 40%.

Despăgubirea persoanei vătămate trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a daunelor morale. Aprecierea prejudiciului moral nu se rezuma la determinarea preţului suferinţei fizice şi psihice care, de altfel, sunt inestimabile, ci înseamnă o apreciere multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului moral şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, acesta va fi apreciat după criterii nepatrimoniale, precum: importanţa prejudiciului moral; durata şi intensitatea durerilor fizice şi psihice; tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral.

Aprecierea trebuie făcuta "in concreto", de la caz la caz, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările cazului dat, motiv pentru care, în speţă, ar fi trebuit să se ţină cont de gravitatea prejudiciului moral suferit.

În ceea ce priveşte criteriul importanţei prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate, aceasta depinde de valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere, de măsura în care a fost lezată această valoare şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana vătămată.

Primul drept din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este dreptul la viaţă, consacrat în legislaţia internă prin dispoziţiile art. 22 din Constituţia României, iar dreptul la integritate fizică şi psihică este strâns legat de dreptul la viaţă, fiind clar definit chiar prin formularea constituţională, acesta fiind şi motiv pentru care aceste drepturi sunt reglementate în acelaşi articol.

Aşadar, respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, existând obligaţia autorităţilor statului să asigure protejarea acestui drept fundamental, a cărui valoare nu poate fi exprimată pecuniar.

Leziunile fizice suferite de către recurenta A. sunt de natură a crea o durere fizică greu de suportat, ale cărei efecte se întind în timp şi conduc automat la formarea unui prejudiciu moral pentru victimă.

Integritatea fizică a recurentei a fost grav violată prin fapta ilicită produsă ca urmare a accidentului rutier, eveniment în care victima se deplasa regulamentar şi nu putea preveni această întâmplare nefericită, viaţa acesteia fiind în totalitate schimbată într-un mod greu de exprimat.

Integritatea psihică a recurentei este şi ea indubitabil afectată, acest drept fiind ocrotit şi considerat de valoare constituţională.

În ceea ce priveşte criteriul constând în durata menţinerii consecinţelor vătămării, leziunile sau vătămările permanente sunt resimţite de victimă toată viaţa şi constituie un criteriu esenţial în stabilirea despăgubirilor cuvenite acesteia.

În speţa dedusă judecăţii, este relevantă durata menţinerii consecinţelor vătămării corporale suferite atât pe plan fizic, cât şi psihic, respectiv durata prejudiciului. Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. x recurenta prezintă infirmitate fizică permanentă, concretizată prin inegalitatea membrelor inferioare, unde membrul inferior drept este mai scurt decât membrul inferior stâng cu aproximativ 3 cm.

Potrivit unui studiu de specialitate, în ceea ce priveşte inegalitatea de lungime a membrelor inferioare, durerile provocate de aceste afecţiuni sunt greu de tolerat, cu atât mai mult cu cât această infirmitate a fost dobândită acut, iar nu progresiv.

De asemenea, consecinţele pe termen lung ale inegalităţii de lungime a membrelor inferioare cel mai des întâlnite şi citate în literatură sunt: scolioza, durerile lombare, artroza degenerativă la nivelul articulaţiilor intervertebrale lombare şi sacro-iliace, artroza degenerativă a şoldului şi la nivel patelo-femural pe membrul mai lung, contractura musculară în equin, creşterea consumului energetic în timpul mersului şi, nu în ultimul rând, deficitul estetic şi tulburări psiho-comportamentale.

Diferenţa de lungime a membrelor inferioare determină asimetria mersului şi o multitudine de mecanisme compensatorii. În general, adultul păstrează mersul plantigrad, dar compensează prin circumducţie cu membrul mai lung ("mers cosit"). Acest mecanism are rolul de a echilibra pelvisul şi de a reduce balansul trunchiului în timpul mersului, dar se fac cu preţul unui consum sporit de energie şi care este greu tolerat de un pacient cu alte afecţiuni de fond sau asociate.

Recurenta trebuie să meargă periodic la Spitalul Clinic de Recuperări Iaşi, pentru efectuarea gimnasticii medicale conform programului stabilit, pentru efectuarea consultului ortopedic obligatoriu şi pentru stabilirea unui nou tratament medicamentos, în caz de nevoie.

Aşadar numita A. continuă tratamentul necesar pentru recuperare, fără de care aceasta nu ar putea întreprinde nici un fel de activitate, iar din cauza infirmităţii fizice permanente de care aceasta suferă la nivelul membrelor inferioare, prezentarea la controlul medical periodic şi efectuarea tratamentului recuperator vor continua pentru o perioadă îndelungată de timp.

În ceea ce priveşte criteriul intensităţii durerii fizice şi psihice, la aprecierea acesteia trebuie să se ţină seama şi de vârsta, sexul, profesia, nivelul de pregătire şi de cultura generală a persoanei vătămate.

Durerile fizice cauzate recurentei sunt de o intensitate gravă, vătămările fiind greu de suportat, cu atât mai mult cu cât urmările faptei ilicite se prelungesc în timp, iar infirmitatea fizică este permanentă, ceea ce înseamnă că durerile cauzate de aceasta vor exista pe întreaga durată a vieţii.

Recurenta a invocat şi alte criterii, respectiv repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii şi chiar asupra speranţei de viaţă a victimei, ţinând cont că, de la data producerii accidentului şi până în prezent, viaţa recurentei nu a mai fost aceeaşi, fiind imposibilă repunerea în situaţia anterioară. Leziunile fizice de care suferă recurenta au transformat pe deplin modul în care aceasta îşi desfăşoară toate activităţile zilnice.

În continuare, chiar dacă reclamanta nu se încadrează în baremele E. pentru a se putea considera că a rămas cu o incapacitate de muncă, incapacitatea adaptivă de 35%, coroborată cu vârsta înaintată a victimei, atestarea scăderii productivităţii în muncă prin raportul psihologic (nu mai poate realiza activităţile ce presupun efort fizic), precum şi cu starea sa psihică deosebit de precară, conduc la ferma concluzie că reclamanta nu va mai putea munci niciodată la capacitatea de dinaintea producerii accidentului.

De asemenea, este fără îndoială că aceasta va întâmpina dificultăţi majore în găsirea unui loc de muncă optim, precum şi a unui angajator care să o accepte la vârsta de peste 54 ani şi cu multiple disfuncţionalităţi. Astfel, este extrem de probabil ca, în condiţiile unei anxietăţi deosebite, a stărilor de frică şi teroare intense, a unei depresii profunde, a semnelor vegetative intensificate, precum şi a durerilor cronice şi a mobilităţii scăzute, victima A. să nu mai aibă vreodată calitatea de angajat, fie din pricina neputinţei fizice, fie a inaptitudinii psihice.

Recurenta a mai susţinut că, în aplicarea art. 1385 - 1387 C. civ., atunci când determină cuantumul despăgubirilor, instanţa are obligaţia să estimeze în primul rând costurile aferente restabilirii situaţiei anterioare, adică cât l-ar costa pe apelant să se vindece, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă va acorda respectiva sumă de bani cu titlu de despăgubiri, la toate acestea adăugându-se daunele morale acordate pentru suferinţa psihică.

Drept urmare, instanţa trebuia să cerceteze îndeaproape analizele medicale şi înscrisurile de la dosarul cauzei şi să constate ca apelanta nu mai are şanse de a se recupera, astfel ca nu se mai poate vorbi nici de o viaţă personală, nici de o viaţă socială respectiv profesională, relaţiile de familie fiind şi ele în mod iremediabil afectate. De asemenea, aceasta nu poate vorbi de o stare de linişte şi fericire în raport cu problemele medicale pe care le are.

Având în vedere că speranţa de viaţă în România este de 75 ani, iar recurenta are în prezent vârsta de 54 de ani şi nu beneficiază de indemnizaţia de handicap, reiese cu uşurinţă faptul că veniturile acesteia sunt reduse, iar printr-un simplu calcul matematic, ajungem la concluzia că despăgubirile acordate de instanţa de fond sunt menite să asigure un venit lunar de 1.262 RON.

Recurenta a invocat şi caracterul permanent şi ireversibil al prejudiciului moral suferit, prin raportare la raportul de evaluare psihologică nr. 2254 din 27.02.2017, din care reiese impactul puternic pe care tragicul eveniment l-a avut asupra psihicului său.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. şi, constatând că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 493 alin. (5) sau 6 C. proc. civ., a făcut aplicarea alin. (7) al aceleiaşi norme, fixând termen în şedinţă publică, pentru judecata pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel nemotivarea deciziei pronunţate, deoarece nu ţine cont de decizia de casare şi nici de documentele aflate la dosarul cauzei în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de reclamantă, în condiţiile în care motivarea deciziei recurate seamănă izbitor cu cea a hotărârii casate, iar ambele decizii sunt motivate insuficient şi superficial.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Într-adevăr, prin decizia nr. 434/27.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în cauză în ciclul procesual anterior, decizia de apel a fost casată în considerarea nemotivării sale în raport de exigenţele prescrise prin art. 425 C. proc. civ.

Din decizia de casare rezultă că ceea ce s-a avut în vedere de către instanţa supremă a fost faptul că instanţa de apel a preluat în mod formal criteriile de acordare a daunelor morale evocate de prima instanţă, însă, întocmai ca prima instanţă, nu a explicat modul în care acestea au funcţionat în sensul determinării unui anumit nivel al cuantumului despăgubirilor şi nici nu a arătat argumentele care fac diferenţa între aprecierile sale şi cele ale primei instanţe, cu toate că, în apel, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei a fost diminuat în mod considerabil.

Faţă de aceste considerente decisive ale deciziei de casare, nu au temei susţinerile recurentei - reclamante conform cărora instanţa de casare ar fi criticat decizia de apel pentru că ar fi reţinut, printre altele, o statuare în echitate în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Dimpotrivă, instanţa supremă, în decizia de casare, a acceptat această premisă de analiză a pretenţiilor de reparare a unor prejudicii de ordin nepatrimonial, arătând, însă, că "a statua în echitate nu echivalează cu a nu motiva măsura decisă de instanţă în privinţa daunelor morale şi nici nu poate să legitimeze o soluţie care, în absenţa argumentelor care să o justifice, apare ca având un pronunţat caracter discreţionar".

Înalta Curte reţine că hotărârea recurată în prezenta cauză nu a preluat formal, într-o singură frază, criteriile de cuantificare a daunelor morale regăsite în hotărârea primei instanţe, astfel cum a procedat instanţa de apel din ciclul procesual anterior, conform celor expuse în decizia de casare.

Instanţa de apel, prin hotărârea recurată în prezenta cauză, a considerat că daunele morale au fost acordate în primă instanţă fără a se indica în concret criteriile în funcţie de care a fost cuantificat prejudiciul moral suferit de reclamantă, apreciind, în acelaşi timp, că suma acordată de judecătorul fondului este exagerat de mare faţă de circumstanţele concrete ale situaţiei de fapt dovedite în cauză şi faţă de aspectele invocate de către reclamantă în susţinerea acestora. În continuare, instanţa a expus motivele pentru care a ajuns la această concluzie şi a procedat la diminuarea despăgubirilor acordate.

Aşadar, spre deosebire de instanţa de apel din ciclul procesual anterior, prin decizia recurată nu numai că nu au fost însuşite considerentele primei instanţe, dar chiar s-a apreciat că sentinţa apelată nu a fost motivată în mod corespunzător, astfel încât, soluţionând apelul pârâtei pe aspectul cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a evocat fondul, statuând în fapt şi în drept în concordanţă cu efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, în aplicarea art. 476 şi art. 477 C. proc. civ.

În condiţiile în care instanţa de apel a considerat că hotărârea primei instanţe este insuficient motivată pe aspectul daunelor morale acordate - aspect ce rezultă, de altfel, chiar din decizia de casare, după cum s-a arătat în cele ce preced - şi a procedat la evocarea fondului, făcând propria analiză asupra întinderii prejudiciului moral suferit de către reclamantă, nu se poate reţine încălcarea deciziei de casare şi nici motivarea similară celei regăsite în decizia anterioară de apel, iar respectarea exigenţelor motivării unei hotărâri judecătoreşti trebuie cercetată din perspectiva considerentelor expuse în cadrul analizei proprii efectuate de către instanţa de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Incontestabil, motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă un element esenţial al noţiunii de proces echitabil presupuse de dreptul garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi se circumscrie obligaţiei instanţei de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi elementele de probă ale părţilor, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina contra României, cu jurisprudenţa acolo citată; hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Boldea contra României, cu jurisprudenţa acolo citată). Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, judecătorul trebuie să explice clar faptele şi chestiunile pe care le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii.

Din perspectiva cerinţelor legale privind elementele obligatorii ale oricărei hotărâri judecătoreşti şi a exigenţelor unui proces echitabil, nu este suficient să se regăsească în cuprinsul hotărârii elemente de fapt şi de drept care pot fi relevante în raport de fondul dreptului dedus judecăţii, ci este necesar ca expunerea acestora, ca argumente ale soluţiei adoptate, să reflecte rezultatul deliberării instanţei asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii, ca o garanţie pentru părţi că cererile şi apărările lor au fost analizate în mod efectiv şi, totodată, ca o premisă esenţială a controlului de legalitate a hotărârii efectuat de către instanţa ierarhic superioară.

Înalta Curte reţine că în decizia recurată s-au indicat reperele evaluării întinderii prejudiciului moral efectiv produs reclamantei în urma accidentului rutier, care, în absenţa unor criterii morale, sunt reprezentate de aprecierea instanţei în aplicarea anumitor criterii, pe o bază echitabilă, consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, instanţa de apel a analizat atât motivele de apel, cât şi susţinerile reclamantei şi a stabilit situaţia de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate, expunând argumentele pentru care a acordat o anumită sumă de bani cu titlu de daune morale, în mod proporţional cu prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, prin identificarea şi valorificarea criteriilor relevante rezultate din ansamblul circumstanţelor cauzei.

Or, acest mod de analiză relevă faptul că instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a hotărârii în acord cu cerinţele art. 425 C. proc. civ., expunând motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, răspunzând criticilor invocate şi examinând în mod real susţinerile şi apărările părţilor.

Motivarea deciziei recurate permite efectuarea controlului de legalitate în calea de atac, iar această evaluare a legalităţii deciziei urmează a fi efectuată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de motivele de recurs, după cum se va arăta în continuare.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. Cât priveşte modul de aplicare a legii de către instanţa de apel în cuantificarea prejudiciului moral suferit de către reclamantă prin fapta ilicită a intervenientului forţat din prezenta cauză, se reţin următoarele:

Se impune a se preciza, cu titlu prealabil, că Înalta Curte nu poate proceda la reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, întrucât atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei recurate, prin prisma cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi unui control al temeiniciei hotărârii atacate.

În acest cadru, modul de aplicare a legii interesează analiza motivelor de recurs din perspectiva criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, în sensul dacă instanţa de apel a identificat criteriile relevante pe baza cărora a acordat daunele morale. Valorificarea propriu - zisă a acestora în raport de elementele de fapt reţinute pe baza probelor administrate, ponderea unuia sau a altuia în stabilirea situaţiei de fapt relevante şi cenzurarea cuantumului daunelor acordate sunt circumscrise, însă, unei aprecieri a temeiniciei hotărârii, motiv pentru care aceste aspecte excedează controlului de legalitate presupus în sarcina instanţei de recurs.

Înalta Curte reţine că recurenta nu a formulat vreo critică la adresa considerentelor instanţei de apel referitoare la absenţa unor criterii legale de determinare a daunelor morale şi la aprecierea rezonabilă, pe o bază echitabilă, pe care instanţa de judecată este chemată să o facă atunci când este învestită cu o asemenea cerere în pretenţii.

De asemenea, nu s-a contestat că, în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, principiile aplicabile în materia răspunderii civile delictuale şi soluţiile pronunţate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi a celorlalte instanţe naţionale, conturează aplicarea unor criterii ce vizează gravitatea suferinţei, echitatea şi al proporţionalitatea.

Dimpotrivă, recurenta a făcut referire la aceste principii şi a arătat în mod explicit că aprecierea întinderii prejudiciului moral se realizează de către instanţă potrivit unor criterii nepatrimoniale, de la caz la caz, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările speţei.

Recurenta a indicat aceste criterii ca fiind, cu titlu exemplificativ, importanţa prejudiciului moral, durata şi intensitatea durerilor fizice şi psihice, modul de percepere de către victimă a prejudiciului.

Or, aceste criterii au fost menţionate ca atare şi avute în vedere de către instanţa de apel, în argumentarea dezvoltată în cuprinsul deciziei recurate în privinţa fiecărui aspect invocat de către ambele părţi, pentru a conchide în sensul acordării daunelor morale într-un cuantum considerat proporţional cu prejudiciul, care reprezintă o reparaţie echitabilă şi nici nu conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, ţinându-se cont şi de sumele de bani acordate cu acest titlu în situaţii similare, în jurisprudenţa naţională, invocată de părţi.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivele de recurs tind, în realitate, la o reapreciere a cuantumului daunelor morale, întrucât nu relevă criterii de apreciere ignorate sau greşit identificate de către instanţa de apel, ci vizează evaluarea ponderii acordate unuia sau a altuia dintre criterii în aprecierea de ansamblu a circumstanţelor cauzei, în sensul accentuării importanţei unora în detrimentul altora, contrar aprecierilor din decizia recurată. Motivarea recursului reflectă din acest punct de vedere propria apreciere a recurentei asupra unui cuantum echitabil şi proporţional al daunelor morale ce i se cuvin.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, printre altele, ca aspecte relevante rezultatul accidentului, constând în vătămarea corporală a reclamantei, numărul zilelor de îngrijiri medicale, existenţa unei incapacităţi adaptive şi consecinţele acesteia, respectiv faptul că aceasta constituie, potrivit standardelor de specialitate, o deficienţă uşoară, care afectează nesemnificativ activităţile cotidiene şi profesionale, cu păstrarea capacităţii de muncă, iar reclamanta nu a primit recomandări speciale sau contraindicaţii privind schimbarea locului de muncă sau activităţile ce urmează a le desfăşura.

De asemenea, s-au avut în vedere efectele pe plan psihologic relevate de înscrisurile de la dosar, starea de frustrare, de nemulţumire şi emoţionalitatea negativă, ca urmări ale accidentului, generate de suferinţele fizice suportate până la însănătoşire, de efortul de a se adapta activităţilor cotidiene în noua situaţie.

Or, prin motivele de recurs se tinde la reevaluarea gravităţii deficienţei dobândite ca urmare a vătămării corporale suferite şi a efectelor acesteia în plan social şi profesional, subliniindu-se că reclamanta nu va mai avea aceeaşi capacitate de muncă şi nici nu va desfăşura aceleaşi activităţi şi în acelaşi mod ca înainte de accident.

Fiind vorba despre aspecte de temeinicie a deciziei recurate, în raport de considerentele expuse în debutul analizei celui de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte nu va primi susţinerile recurentei cu acest obiect.

Din acest motiv, vor fi înlăturate şi susţinerile privind insuficienţa despăgubirilor acordate, bazate pe un calcul matematic al venitului lunar asigurat de acestea, întrucât pornesc de la premisa unei afectări ireversibile a vieţii personale şi profesionale, contrar aprecierii instanţei de apel, ce nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală.

În egală măsură, nu vor fi primite nici susţinerile tinzând la reaprecierea gravităţii suferinţei din perspectiva duratei şi a intensităţii durerilor provocate de vătămarea corporală, în condiţiile în care instanţa de apel, după cum s-a arătat anterior, a avut în vedere suferinţele fizice şi psihice încercate, fără vreun dubiu, de către reclamantă, instanţa de apel subliniind că suferinţele reale ale reclamantei nu pot fi minimalizate. Instanţa de apel s-a raportat chiar la raportul de evaluare psihologică invocat prin motivele de recurs.

Nu în ultimul rând, este de precizat faptul că daunele morale acordate nu epuizează în niciun caz consecinţele negative asupra reclamantei ale accidentului rutier, hotărârea instanţei având autoritate de lucru judecat atât timp cât situaţia de fapt rămâne neschimbată.

Din această perspectivă are relevanţă şi constatarea instanţei de apel în sensul că efortul suplimentar depus zilnic de reclamantă pentru depăşirea inconvenientelor apărute în desfăşurarea activităţilor cotidiene se circumscrie mai degrabă unei despăgubiri sub forma prestaţiilor succesive, pe care reclamanta nu a cerut-o, însă, în prezenta cauză. Chiar în aceste condiţii, instanţa de apel a avut în vedere şi acest factor de cuantificare, în raport de probatoriul administrat, fără ca aprecierea pe acest aspect să poată fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar.

În consecinţă, ţinând cont şi de faptul că instanţa de apel a dat eficienţă şi criteriilor echităţii şi proporţionalităţii în determinarea daunelor morale, Înalta Curte va respinge şi acest motiv de recurs.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 190 din 13 iunie 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.