Copyright and patent infringement action against research institute: company appeal null, individual appeals inadmissible and dismissed, lower court rulings upheld

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2014, reclamanţii S.C. A. S.A., B., C., D., E. şi F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare Pentru Microtehnologie - IMT Bucureşti şi Ministerul Educaţiei Naţionale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele: constatarea şi recunoaşterea calităţii de autor al proiectului ştiinţific denumit "G.", precum şi de autor al proiectelor derivate din menţionatul proiect, comunicărilor şi documentaţiei ştiinţifice, realizate fizic în diferite componente şi etape ale proiectului de ing. B., şi declarate prin contractul de finanţare nr. x/19.11.2012, consemnate prin propunerea tehnico-ştiinţifică - parte integrantă a proiectului menţionat - depusă de reclamant la competiţia publică în Programul STAR 2012, organizată de Agenţia Spaţială Română, aprobată spre finanţare şi consemnată prin procesul-verbal de negociere nr. x/16.11.2012, în temeiul art. 10 lit.

b) coroborat cu art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996; constatarea încălcării drepturilor de autor asupra proiectului menţionat şi documentaţiei ştiinţifice, prin brevetarea fără drept a rezultatelor respectivului proiectul de către pârâta Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie - IMT Bucureşti şi de angajaţii acesteia, care a semnat contractul de finanţare cu nr. x/19.11.2012, acordul ferm de colaborare nr. 103/19.11.2012 şi cererea către OSIM, înregistrată sub nr. x/2013, fără să respecte prevederile din art. 7 alin. (7).1 şi 7.2 şi art. 8 ale proiectului menţionat, aprobat spre finanţare conform procesului-verbal de negociere nr. x/16.11.2012, conform art. 139 din Legea nr. 8/1996; obligarea pârâţilor la plata daunelor create de încălcarea drepturilor de autor şi Copyright a operei tehnice, conform art. 7 alin. b din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 25 milioane euro şi a daunelor-morale în cuantum de 3,5 milioane euro faţă de autor, şi la plata daunelor create de încălcarea drepturilor de proprietate şi Copyright în cuantum de 13 milioane euro şi daunelor morale în cuantum de 1,8 milioane Euro faţă de angajaţii şi acţionarii ce au asigurat cofinanţarea aceluiaşi proiect, conform obligaţiilor contractuale stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale şi proporţional cu întinderea prejudiciilor cauzate prin brevetarea fără drept a rezultatelor proiectului sus-menţionat şi componentelor acestuia, publicate legal prin propunerea de proiect depusă la Agenţia Spaţială Română în cadrul Programului STAR din 2012, în temeiul art. 1385 şi art. 1386 C. civ.

şi al art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Au precizat reclamanţii, în ce priveşte cuantumul daunelor, că se poate majora cu o valoare a daunelor provocate de pârâţi prin încălcarea drepturilor de proprietate industrială prin brevetarea fără drept a rezultatelor proiectului CDI menţionat mai sus, cu obligarea la plată a daunelor şi a daunelor morale atât faţă de Romaero S.A., în calitate de subcontractor al Agenţiei Spaţiale Europene ESA, beneficiar industrial al tehnologiilor elaborate prin propunerea de proiect depusă de reclamant la Agenţia Spaţială Română în cadrul Programului STAR 2012, cât şi a daunelor partenerilor din Uniunea Europeană ce au semnat cu reclamantul acordurile pentru utilizarea rezultatelor din proiectul amintit în domeniul spaţial, pentru următorii 10 ani.

Totodată, s-a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună: interzicerea comunicării publice a rezultatelor de cercetare şi de valorificare de către pârâţi, inclusiv orice altă modalitate publică de prezentare directă sau indirectă a operei ştiinţifice şi rezultatelor din cercetare şi valorificarea proiectului al cărui autor este reclamantul, denumit:

"G.", cât şi proiectele derivate din acesta, în temeiul art. 12 şi urm. din Legea nr. 8/1996 cu modificările ulterioare, precum şi interzicerea modificării rezultatelor de cercetare de către pârâţi; răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei de judecată, inclusiv afişarea hotărârii şi publicarea sa în mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâţilor, în temeiul art. 139 alin. (14) lit. d) din Legea nr. 8/1996; notificarea OSIM, prin care să fie obligat să anuleze urgent brevetul de invenţie cu titularul de brevet pârâta IMT Bucureşti, care face obiectul cererii înregistrate cu nr. x, cu titlul:

"element pentru protecţia navelor cosmice la impactul cu micrometeoriţi" şi să publice imediat anularea acestuia, având în vedere că, în afară de încălcarea drepturilor de autor, este vorba despre un brevet de blocaj - denumire dată unui brevet de invenţie utilizat de către marile monopoluri pentru protecţia unei invenţii într-o ţară străină, în scop de concurenţă neloială şi de a se impune pe o anumită piaţă de desfacere, prevalându-se de prerogativa exclusivă acordată titularului de brevet, fapt interzis în Uniunea Europeană; luarea măsurilor asiguratorii pentru recuperarea daunelor şi repararea pagubei, conform cu art. 139 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 8/1996 cu modificările ulterioare, împotriva pârâţilor, până la valoarea daunelor; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996 cu modificările ulterioare, art. 139 alin. (2), alin. (3) lit. c), alin. (4), alin. (5), art. 13 lit. a), b), d), e), f) şi lit. i), art. 16, art. 10, lit. b) coroborat cu art. 139 alin. (1) şi alin. (14) lit. d) din Legea nr. 8/1996, din art. 7 alin. b, art. 12 şi urm. din Legea nr. 8/1996, precum şi art. 1385, art. 1386 şi urm. C. civ., art. 192 şi urm. C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 238/21.02.2017, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B., D., C., E. şi F.; a fost respinsă acţiunea introdusă de aceşti reclamanţi ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Cercetării şi Inovării, cu consecinţa respingerii acţiunii introduse împotriva pârâtului Ministerul Cercetării şi Inovării ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin administratori judiciari H. şi I., împotriva pârâtului Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie - IMT Bucureşti.

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Bucureşti:

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar I. şi reclamanţii B., C. şi E., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 02.10.2018 sub nr. x/2014.

În şedinţa publică din 19.02.2019, excepţiile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a intimaţilor-pârâţi Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Cercetării şi Inovării, invocate prin întâmpinările depuse de aceste părţi, au fost unite cu fondul.

Prin decizia nr. 529A din 2 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi a constatat că Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Cercetării şi Inovării nu au calitate procesuală în apel; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. S.A., prin administrator judiciar I. şi de E., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 238/21.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi încheierii din 19 februarie 2019 au formulat cereri de recurs reclamantul A., prin lichidatori judiciari I. şi H., precum şi reclamanţii B., C., E. şi D..

A. Recursul reclamantului A..

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului şi anularea hotărârii recurate.

În cuprinsul cererii ce conţine declaraţia de recurs a reclamantei recurente S.C. A. S.A. au fost reiterate argumentele ce constituie motivarea cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 din Noul C. proc. civ., Legea 8/1996 cu modificările ulterioare, art. 139, alin. (2), alin. (3), lit. c), alin. (4), alin. (5), art. 13, lit. a), b), d), e), f) şi lit. i), art. 16, art. 10, lit. b) coroborat cu art. 139, alin. (1) şi alin. (14), lit. d) din Legea 8/1996, din art. 7, alin. b, art. 1 2 şi urm. din Legea 8/1996, precum şi art. 3 385, art. 1386 şi urm. din C. civ. în vigoare, art. 192 şi urm. C. proc. civ. în vigoare".

B. Prin recursul declarat de reclamanţii B., C., E. şi D. sunt formulate următoarele critici:

Hotărârea atacată este nelegală, în sensul prevederilor art. 488 din Noul C. proc. civ.. având în vedere că reclamanţii persoane fizice nu au avut la dispoziţie o judecată de fond nici în faţa primei instanţe şi nici în apel. Acest aspect este considerat ca fiind un motiv de neconstituţionalitate şi de îngrădire a accesului la justiţie; recursul este exercitat pe motive de nelegalitate care rezultă din nerespectarea dispoziţiilor art. 135. alin. (2). lit. c) din Constituţia României şi încălcarea dispoziţiilor din art. 164. art. 192 şi art. 256 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene, referitoare la dezvoltarea domeniului tehnologiei spaţiale.

I.a) În raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susţin recurenţii reclamanţi că instanţa a depăşit atribuţiile judecătoreşti în sensul că şi-a atribuit o serie de drepturi procedurale pe care Legea nr. 8/1996 nu i le recunoaşte în materia de proprietate intelectuală, respectiv drepturi procedurale pentru drepturi patrimoniale de proprietate intelectuala şi pentru drepturile proprietate industrială, care intră în competenţa secţiei a VII-a Civilă de la Curtea de Apel Bucureşti, alte drepturi procedurale pentru domeniul de cercetare, dezvoltare tehnologica şi inovare, conform Deciziei Preşedintelui ANCS cu nr. 9946/14.10.2010, referitoare la ghidul solicitantului pentru proiectele de cercetare în parteneriat între institute de cercetare-dezvoltare şi întreprinderi, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii (IMM), precum şi Decizia Preşedintelui ANCS nr. 9193/23.07.2012, referitoare la lansarea competiţiei din 2012 pentru Programul de cercetare dezvoltare inovare CDI pentru tehnologie spaţială şi cercetare avansată STAR 2012; s-au încălcat principiile generale ori alte norme juridice cum ar fi cele prin care se dispune de utilizarea fondurilor europene acordate prin relaţie contractuală directă, necomercială ce exced dispoziţiile din Legea nr. 85/2006, stabilite pentru Comisia Europeană, Agenţia Spaţială Europeană prin Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene, în competenţa Curţii de Justiţie a UE.

b) În contextul prevederilor art. 488. pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) din Noul C. proc. civ., se arată că, în cazul de faţă, reprezentaţii autorităţilor ministere şi ai Institutului Naţional IMT Bucureşti, sunt funcţionari publici; şi firmele de insolvenţă sunt asimilate funcţionarului public, fiind desemnate de instanţă lichidatori judiciari. Afirmă recurenţii că "nulitatea există, iar aceasta s-a pricinuit părţilor, respectiv persoanelor fizice şi autorului operei, o vătămare care nu se mai poate înlătura decât prin anularea actelor respective, anularea măsurilor, deciziilor, actelor şi a cererii de brevet de invenţie cu titularul IMT Bucureşti. Această neregularitate nu poate fi invocată decât de partea care a fost vătămată prin act şi prin nerespectarea dispoziţiei procedurale respective, în acest caz este vorba despre dispoziţii procedurale ca răspundere contractuală şi cele] ale Legii nr. 8/1996".

c) Circumscris motivului de recurs reglementat prin art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ., se susţine că decizia instanţei de apel nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În acest sens, instanţa a discutat despre Raportul final de proiect, în format standard, conform Deciziei Preşedintelui ANCS nr. 9946/14.10.2010, care conţine activităţile desfăşurate pentru contractul de finanţare redactat de pârâta IMT Bucureşti, atribuindu-i titulatura de operă ştiinţifică finală, fără a se ţine seama de Rapoartele tehnico-ştiinţifice din etapele anterioare, din anul 2012 şi anul 2013, redactate de către A. S.A. şi ing. B., sub copyright al autorului reclamant şi alte publicaţii, prezentări ştiinţifice sau postere din perioada 2006 - 2012, cu drepturi de autor în numele aceleiaşi persoane fizice ing. B..

Instanţa de apel nu a analizat cu responsabilitate contractul de finanţare nr. x/2012, Acordul Ferm de Colaborare nr. 103/19.11.2012, procesul-verbal de Negociere 938/16.11.2012, precum şi probatoriul depus la instanţă de către autoritatea contractantă Agenţia Spaţială Română, la cererea reclamanţilor persoane fizice, pentru a se lămuri aspectele legate de drepturile de autor şi calitatea procesuală.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când exista considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv; în speţă, un exemplu în acest sens este - în opinia recurenţilor - consemnarea următoare:

"Obiectul contractului rezultă din clauza prevăzută la art. 1:

"Obiectul prezentului contract de finanţare îl constituie finanţarea de către autoritatea contractantă şi execuţia de către contractor a proiectului (titlul proiectului) G. având codul 171, corespunzător propunerii de proiect CDI.

La anexa I a acestui contract este menţionată reclamanta A. S.A., în calitate de participant - partener 1, responsabil de proiect din partea acesteia fiind menţionat reclamantul B.."

"In cadrul anexei II, referitor la profilul organizaţiilor participante la proiect, cu privire la reclamanta S.C. A. S.A., se menţionează că se încadrează în categoria de întreprindere mică, având un număr mediu anual de 5 salariaţi,(IMM) date care se regăsesc şi în declaraţia de la anexa XVI a contractului. La anexa XI este prezentată lista de personal a proiectului, care include unsprezece angajaţi ai reclamantei S.C. A. S.A., fiind menţionaţi reclamantul B., în calitate de director de proiect şi reclamantul D., în calitate de inspector siguranţa şi sănătatea muncii."

"Pârâtul IMT Bucureşti, în calitate de coordonator şi reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de partener I, au încheiat acordul ferm de colaborare din data de 19.11.2012, având ca obiect realizarea şi implementarea împreună a proiectului "G. ", perioada de parteneriat în cadrul proiectului a fost stabilită la 36 de luni, a fost determinată valoarea totală a proiectului şi s-au convenit responsabilităţile în cadrul proiectului."

"Ulterior, în actele încheiate de reclamanta A. cu pârâta IMT, este indicată calitatea reclamantului B. de director de proiect, precum şi obligaţia IMT, coordonatorul de proiect, de a elabora şi depune propunerea de proiect şi anexele, precum şi obligaţia partenerului x (A.) de a participa la realizarea proiectului din faza propunerii până la finalizare. Aceste indicaţii nu fac însă dovada contrară celor reţinute de prima instanţă, că raportul ştiinţific întocmit ca urmare a derulării proiectului are menţionaţi drept autori pe angajaţii IMT, iar această prezumţie nu a fost răsturnată."

d) în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., se critică hotărârea instanţei de apel în sensul că a nesocotit principiul înscris în art. 969 din C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contractul de finanţare nr. x/2012, în Acordul Ferm de Colaborare nr. 103/19.11.2012 şi în procesul-verbal de Negociere nr. 938/16.11.2012. Instanţa a interpretat greşit termenii şi clauzele contractului de finanţare şi a Acordului Ferm de Colaborare încheiat între recurenta A. S.A. şi pârâta IMT Bucureşti, precum şi termenii şi clauzele contractelor de muncă încheiate între aceeaşi recurentă şi reclamanţii-recurenţi persoane fizice.

Conform principiului înscris în art. 969 din C. civ., convenţiile legale făcute au putere de lege între părţile din contracte. Prin urmare, instanţei de apel nu-i este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţile din contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia referitor atât la drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală, cât şi drepturile de brevetare a rezultatelor din activitatea de cercetare şi dezvoltare tehnologică planificată.

Nu este permis nici instanţei şi nici firmelor de insolvenţă desemnate de aceasta, să se substituie părţilor contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori schimbând chiar natura juridică a actului pe care părţile l-au încheiat.

e) Recurenţii au expus motive de recurs "conform dispoziţiilor din C. proc. civ..", precizând că se reglementează ca motiv de recurs situaţia în care Hotărârea instanţei nr. 529 din 02.04.2019, pronunţată deCurtea de Apel Bucureşti a fost dispusă nelegal prin nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare sau/şi asupra unei dovezi administrate, înscrisurile depuse de autoritatea contractantă Agenţia Spaţială Română, înscrisuri care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii referitoare la calitatea procesuală, la contribuţia la finanţarea proiectului CDI din alte surse, respectiv de la angajaţii şi acţionarii reclamantei A. S.A.. Astfel reprezintă motiv de nelegalitate a hotărârii, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la un mijloc de apărare formulat de către una dintre părţi, ori la un mijloc de proba administrat la dosarul cauzei, care ar fi fost de natură să ducă la o altă soluţie decât cea la care s-a oprit instanţa, având în vedere atât apărările de fond, în fapt şi în drept, cât şi excepţiile procesuale.

Referitor la mijlocul de proba, este necesar ca acesta sa fi fost administrat de către instanţa, iar la data hotărârii instanţa sa fi omis sa-1 discute în considerente. Pentru relevanţă, proba trebuie să fie de natură a duce la o alta situaţie de fapt, decât cea reţinută de către instanţa de apel şi a solicitat retrimiterea cauzei la prima instanţă.

f) De asemenea, au expus recurenţii motive de recurs "conform dispoziţiilor din Noul C. proc. civ..", precizând că se reglementează situaţia în care hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate, situaţie în care toate probele ce au fost administrate în cauză duc neîndoielnic la o anumită concluzie, dar, în aprecierea lor, din eroare sau rea-credinţă, instanţa s-a oprit la o alta concluzie. Altfel a fost invocată de către pârâţi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, iar la termenul acordat de către instanţa au fost depuse acte doveditoare ale acestei calităţi si, cu toate acestea, instanţa a anulat în totalitate cererea ca fiind introdusă de o persoană care nu şi-a justificat calitatea de reprezentant.

II. Distinct de criticile anterior expuse, recurenţii evidenţiază aspecte de nelegalitate din încheierea de şedinţă din 19.02.2019, în sensul celor ce urmează:

Există o inadvertenţă, un fals de fapt prin care Ministerul Cercetării şi Inovării şi Ministerul Educaţiei Naţionale sunt pârâţi; era numai unul nu două, ori unul ori celălalt şi MCI nu mai există.

Tot o inadvertenţa, un fals de fapt se consideră consemnarea în sensul că persoanele fizice D. şi F. sunt în contradictoriu cu reclamanţii apelanţi B., C. şi E., în condiţiile în care cei doi nu au fost de acord cu decizia primei instanţe.

O inadvertenţa, un fals de fapt este considerată şi menţionarea reclamantul A. S.A.. prin administratorul judiciar I. ca fiind în contradictoriu cu A. S.A.. prin administratorul judiciar A & A H., deşi ambii sunt lichidatorii la aceeaşi debitoare A. S.A..

Se invocă faptul că întâmpinarea depusă de IMT nu a fost comunicată părţilor; că la primul termen a declarat ca nu are.

Consideră recurenţii că o inadvertenţa sau fals de fapt rezultă şi din împrejurarea că instanţa de apel nu a luat în considerare probatoriul depus de B., prin care a invocat sentinţa civilă definitivă şi irevocabilă nr. 4574 din 22.06.2019 a Curţii de Apel Bucureşti prin care, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă calitatea acestuia de reprezentat legal al debitoarei A. S.A., pentru chestiunile de proprietate intelectuală.

Se mai arată că intimaţii pârâţi Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Cercetării şi Inovării au formulat întâmpinări, invocând prin acestea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând, în subsidiar, şi respingerea apelurilor ca nefondate.

Curtea de Apel nu a comunicat părţilor decât întâmpinarea depusă de Ministerul Educaţiei Naţionale.

După evocarea considerentelor pe care instanţa de apel le-a expus în analiza relativă la legitimarea procesual pasivă a celor două Ministere intimate, recurenţii arată că "este o eroare materială, este un fals de fapt prin care cererea de chemare în judecată a fost formulată de către A. S.A. prin administratori judiciari I. şi H., deşi ambii sunt lichidatori judiciari, cererea de chemare în judecată a pârâţilor este debitoarea A. S.A. prin Directorul General şi directorul de proiect B.???"

Se mai reproşează instanţei de apel că nu a consemnat integral argumentele expuse de recurentul B. în şedinţa publică din data de 19.02.2019

Menţionează recurenţii că, aparent, reprezentantul IMT nu a combătut nimic din opiniile expuse în şedinţa din 19.02.2019.

III. Referitor la decizia civilă nr. 529/02.04.2019, sunt semnalate aceleaşi inadvertenţe (ca şi în încheierea menţionată) privind poziţia procesuală a părţilor şi cadrul procesual subiectiv.

Totodată, recurenţii au evocat fragmente din hotărârea primei instanţe şi, legat de acestea, au expus o serie de explicaţii relative la situaţia de fapt.

Pe de altă parte, se califică drept falsă aprecierea expusă de instanţa de apel în cadrul analizei privind critica prin care se susţinea că prima instanţă "a refuzat la termenul din 21.02.2017 administrarea probatoriului în sensul discutării acestuia în contradictoriu", precizându-se că eronat s-a reţinut că nu există contradicţie între respingerea probelor cerute de reclamanţii persoane fizice şi constatarea tribunalului că cealaltă reclamantă a omis a administra un probatoriu adecvat dovedirii susţinerilor sale.

O altă critică susţinută de recurenţi este aceea că "nu există noţiunea de o persoană reclamantă A., această denumire este absolut nelegală nu reprezintă pe nimeni şi nu este parte în cererea de chemare în judecată, prin urmare orice referire este lovită de nulitate".

Şi considerentul deciziei recurate în sensul că nu pot fi valorificate (în apel) drepturi pretinse cu privire la marca x, pentru că acestea nu au fost invocate prin acţiune, este - în susţinerea recurenţilor - unul eronat pentru că s-a făcut vorbire despre marcă încă de la prima instanţă şi, oricum, marca nu poate fi încălcată.

Se invocă şi greşita evaluare în apel a înscrisului "studiu tehnic", semnat de J., precizând recurenţii că acesta este adresat desluşirii cauzelor şi evaluării drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei A. S.A. şi ale reclamanţilor persoane fizice.

De asemenea, se susţine critica în sensul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că reclamantul B. a invocat încălcarea dreptului la brevet, respectiv că instanţa a amestecat intenţionat datele calendaristice astfel încât să nu se poată înţelege corect cronologia faptelor.

Referitor la denunţarea Acordului Ferm de colaborare, se arată că a fost făcută fără drept de către lichidatorii judiciari şi că este lovită de nulitate absolută conform hotărârii judecătorului sindic nr. 5969/29.10.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă în dosarul nr. x/2018 precum şi conform statuărilor din cadrul dosarului nr. x/2012 (din care a fost disjunsă cererea soluţionată în cadrul dosarului nr. x/2018).

Se mai susţine că instanţele de fond şi apel au separat în mod iraţional reclamanta persoană juridică de reclamanţii persoane fizice, pentru că cea dintâi nu poate exista fără conţinutul faptelor care aparţin persoanelor fizice ce au format structura organizatorică şi reprezentativă a activităţii desfăşurate în legătură cu activitatea de pregătire şi realizare a proiectului depus - de autorul operei - la competiţia de proiecte din anul 2012.

5. Apărările formulate în cauză:

La data de 5 august 2020, intimatul Ministerul Educaţiei şi Cercetării a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor persoane fizice, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Totodată, la data de 14 august 2020, intimatul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Microtehnologie - EVIT Bucureşti INCD a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca neîntemeiate.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 martie 2021, completul de filtru a constatat nul recursul declarat de reclamantul A. S.A. - societate aflată în procedura de faliment, prin lichidatori judiciari I.. şi H.. împotriva deciziei nr. 529A din 2 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

A respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul D. împotriva deciziei nr. 529A din 2 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

A admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B., C. şi E. împotriva aceleiaşi decizii, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 şi a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Recurentul reclamant A. S.A a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, însă nu a formulat - nici prin cererea de declarare a acestei căi de atac şi nici printr-un memoriu separat care să fi fost depus în interiorul termenului de recurs imperativ stabilit prin art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. - critici referitoare la aspectele ce au fost analizate de instanţa de prim control judiciar.

Recursul constituie o cale de atac extraordinară care, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. "urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă din norma procedurală enunţată că judecata în recurs este destinată evaluării conformităţii cu regulile de drept a hotărârii judecătoreşti ce se atacă pe această cale.

Spre această concluzie conduce şi reglementarea ce se regăseşte în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea conform căreia "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate".

Rezultă, astfel, voinţa neîndoielnică a legiuitorului de a rezerva recursul exclusiv controlului judiciar care interesează legalitatea judecăţii realizate de instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Or, reiterarea motivelor de fapt care au fost expuse în cererea de chemare în judecată nu satisface aceste exigenţe legale, pentru că respectivele aspecte au format obiect al evaluării judiciare în primă instanţă şi chiar în apel (nemotivarea apelului neconstituind un obstacol pentru judecata lui, conform art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.).

În condiţiile în care recurentul reclamant A. S.A. nu a expus vreun argument de natură a releva greşeli ale judecăţii realizate de instanţa de apel, ci s-a mărginit la a reitera motivele de fapt din conţinutul cererii de chemare în judecată, urmează a se constata că această parte nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a expune "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor", conform exigenţelor stabilite prin art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

O atare situaţie atrage sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., normă care stabileşte că "recursul este nul dacă nu au fost motivat în termenul legal".

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constatată nulitatea cererii de recurs formulate de această parte recurentă, în acest sens fiind soluţia pronunţată de completul de filtru prin încheierea din data de 16.03.2021.

2.1. În ceea ce îl priveşte pe recurentul reclamant D. - care a formulat cererea de recurs alături de recurenţii reclamanţi B., E. şi C. -, Înalta Curte constată că acest recurent nu a exercitat apel împotriva hotărârii primei instanţe.

Cum criticile din apelurile declarate de alte părţi din proces au fost găsite nefondate, iar apelurile au fost respinse, sentinţa apelată a fost menţinută, neaducând deci vreo schimbare în situaţia procesuală a părţilor care nu atacaseră hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin urmare, decizia instanţei de apel nu este de natură a produce vreo vătămare reclamantului recurent D., aşa încât să confere suport legal demersului acestuia de a formula recurs.

Procesul civil este guvernat de principiul legalităţii, astfel cum reiese din prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:

"hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta".

Ordinea exercitării căilor de atac este stabilită prin art. 459 alin. (2) teza I din acelaşi cod, în sensul că "în cazul hotărârilor judecătoreşti susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil".

Având în vedere caracterul imperativ al acestor din urmă reglementări procedurale, Înalta Curte urmează a constata că nu poate fi primit recursul declarat de recurentul D. împotriva deciziei din apel, pasivitatea acestei părţi în a ataca cu apel hotărârea primei instanţe lipsindu-l de dreptul de a exercita, în cadrul aceluiaşi ciclu procesual, un recurs prin care să tindă la reformarea soluţiei de respingere a acţiunii sale pentru lipsa calităţii procesual active.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., se respinge, ca inadmisibil, a recursului declarat de acest recurent reclamant, în acest sens fiind soluţia pronunţată de completul de filtru prin încheierea din data de 16.03.2021.

2.2. Referitor la recursul declarat de reclamanţii recurenţi B., E. şi C., Înalta Curte reţine următoarele:

Pentru înlesnirea înţelegerii considerentelor ce vor fi expuse în demersul analizării criticilor pe care aceşti recurenţi le-au formulat în susţinerea recursului promovat, Înalta Curte apreciază necesar a aminti următoarele aspecte ce ţin de coordonatele judecării recursului şi de parcursul procesual al litigiului pendinte:

Recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

O primă limită este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluţionarea acestei căi de atac reiese din dispoziţiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi în apel - hotărârea atacată cu recurs este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar poate avea loc numai cu privire la judecata realizată de instanţa de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanţă.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C.pr.cviv., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenţi cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile şi raportul de expertiză) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

În speţă, argumentele expuse de recurenţii reclamanţi persoane fizice, în fundamentarea recursului promovat, cuprind ample referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, precum şi critici relative la considerente care se regăsesc în hotărârea primei instanţe. Cum asemenea critici au fost formulate de recurenţi cu depăşirea limitelor dreptului care le este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, şi implicit o obligaţiei ce le icumbă în puterea dispoziţiei de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform căreia "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi" - ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale investiri a instanţei de recurs spre a le analiza în mod specific acestei căi de atac extraordinare.

I. Sub un prim aspect, recurenţii susţin nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma împrejurării că nu a avut loc o judecată de fond nici în primă instanţă şi nici în etapa apelului, ceea ce contravine prevederilor art. 135 alin. (2) lit. c) din Constituţie şi art. 164, 192 şi 256 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

Critica astfel formulată - susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - este nefondată în raport de considerentele ce succed:

Prima instanţă a constatat că reclamanţii persoane fizice nu au calitate procesual activă în demersul judiciar pendinte, consecinţa fiind că acţiunea promovată de aceştia a fost respinsă ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Prin respingerea apelului declarat de reclamanţii B., E. şi C., menţionata soluţie a fost menţinută de instanţa de prim control judiciar.

Cerinţa justificării legitimării procesual active de către părţile ce iniţiază un demers judiciar este expresia unei condiţii legale relative la exerciţiul acţiunii civile, în acest sens fiind prevederile art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care stabileşte imperativ că "Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: (…) b) are calitate procesuală".

Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii de exerciţiu este expres reglementată prin art. 40 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., această normă prevăzând că "… în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea sau apărarea formulată ca fiind formulată de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz".

În lumina reglementărilor legale enunţate, constatarea relativă la neîndeplinirea, de către reclamanţii recurenţi persoane fizice, a condiţiei de a avea calitate procesual activă a atras soluţia de respingere a acţiunii pentru acest motiv, orice evaluare a fondului pretenţiilor ce erau formulate prin petitele cererii de chemare în judecată fiind împiedicată de respectiva constatare.

Se cere a fi subliniat caracterul imperativ al normei care reglementează condiţiile cerute pentru exerciţiul dreptului la acţiune, un atare caracter rezultând în mod neechivoc din utilizarea în partea introductivă a art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. a sintagmei "numai dacă". Acest caracter imperativ determină obligaţia instanţelor de a verifica întrunirea condiţiilor stabilite prin menţionata reglementare, premergător oricărei analize asupra fondului pricinii, mecanismul procesual apt a permite punerea în discuţia părţilor a unui asemenea incident procesual fiind excepţia procesuală, în conformitate cu prevederile art. 245 coroborat cu art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Menţionatele reglementări procedurale au fost adoptate de autoritatea legiuitoare în exercitarea atribuţiilor conferite de legea fundamentală, prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României care prevede:

"Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Prevederile art. 135 alin. (2) lit. c) din Constituţia României - care prevăd că "Statul trebuie să asigure (…) c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor" - nu conţin reglementări care interesează procedura de soluţionare a proceselor civile, astfel că nu există temei spre a se reţine că soluţionarea pe calea unei excepţii procesuale - cu consecinţa neanalizării fondului - a acţiunii promovate de recurenţii reclamanţi persoane fizice ar fi contrară acestei norme din legea fundamentală.

Prevederile invocate de recurenţi din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - anume art. 164, 192 şi 256 - nu conţin nici ele vreo limitare în privinţa dreptului statelor membre de a adopta legi conţinând reglementarea unor condiţii relative la modalitatea de iniţiere şi susţinere a unei acţiuni în justiţie, şi nici nu instituie/impun vreo derogare de la condiţiile impuse de reglementările procedurale naţionale, în favoarea persoanelor care solicită - precum reclamanţii recurenţi - constatarea calităţii de titulari ai dreptului de autor cu privire la lucrări din domeniul cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului.

Prin urmare, se constată caracterul nefondat al criticii prin care se susţine că neanalizarea fondului pretenţiilor recurenţilor persoane fizice, în contextul în care acţiunea lor a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesual active, ar releva o încălcare a 135 alin. (2) lit. c) din Constituţie şi/sau a 164, 192 şi 256 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

O altă critică susţinută de recurenţii reclamanţi, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., este în sensul că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atribuindu-şi drepturi procedurale pe care Legea 8/1996 nu i le conferă, respectiv "drepturi procedurale pentru drepturi patrimoniale de proprietate intelectuală de proprietate intelectuală şi pentru drepturile de proprietate industrială, care intră în competenţa secţiei a VII-a civilă a de la Curtea de apel Bucureşti, alte drepturi pentru domeniul de cercetare dezvoltare şi inovare, conform Deciziei Preşedintelui ANCS cu nr. 9946/14.10.2010, referitoare la ghidul solicitantului pentru proiectele de cercetare în parteneriat între institute de cercetare-dezvoltare şi întreprinderi, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii (IMM), precum şi Decizia Preşedintelui ANCS nr. 9193/23.07.2012, referitoare la lansarea competiţiei din anul 2012 pentru Programul de cercetare dezvoltare inovare CDI pentru tehnologie spaţială şi tehnologie avansată STAR 2012 sau dacă s-au încălcat principiile generale ori alte norme juridice cum ar fi cele prin care se dispune utilizarea fondurilor europene acordate prin relaţie contractuală directă, necomercială ce exced dispoziţiile din Legea 85/2006, stabilite pentru Comisia Europeană, Agenţia Spaţială Europeană prin Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, în competenţa Curţii de Justiţie a UE".

Critica astfel susţinută este nefondată în raport de considerentele care succed:

Motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situaţia în care instanţa a depăşit atribuţiile ce sunt specifice activităţii jurisdicţionale, respectiv când a exercitat atribuţii care intră în sfera competenţelor altor puteri ale statului. Practic, acest motiv de casare este destinat asigurării cadrului normativ procedural necesar pentru a se verifica legalitatea unei hotărâri judecătoreşti din perspectiva exigenţelor pe care le impune principiul separaţiei celor trei puterilor ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească.

Or, recurenţii nu reproşează instanţei de apel că a exercitat atribuţii de competenţa autorităţii legislative ori a celei executive, ci susţin că litigiul ar fi trebuit soluţionat de secţia a VII-a civilă din cadrul aceleaşi Curţi de apel.

Cum autoritatea judecătorească îşi exercită atribuţiile prin instanţele judecătoreşti stabilite de lege - conform art. 126 alin. (1) din Constituţia României şi art. 2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară - iar diferitele secţii ale aceleaşi instanţe exercită atribuţii ce sunt specifice funcţiunilor autorităţii judecătoreşti, nu se poate reţine că pretinsa competenţă a secţiei a VII-a civilă din cadrul Curţii de apel Bucureşti ar atrage incidenţa motivului de casare reglementat prin pct. 4 al art. 488 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei recurate nici din perspectiva invocatei necompetenţe funcţionale a instanţei civile care a soluţionat apelul din prezenta cauză - aspect susceptibil de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - în condiţiile în care recurenţii nu au individualizat vreo normă din cuprinsul Legii 8/1996 care să stabilească afirmata competenţă exclusivă/derogatorie în favoarea secţiei a VII-a civilă din cadrul a Curţii de apel Bucureşti, pentru apelurile exercitate în litigii care - precum cel de faţă - au ca obiect constatarea drepturilor de autor şi/sau valorificarea acestei categorii drepturi în modalităţile specifice prevăzute de menţionatul act normativ special.

Deciziile Preşedintelui ANCS la care recurenţii fac referire sunt acte administrative emise în vederea executării legii, ele neavând aptitudinea de a institui reguli de competenţă jurisdicţională derogatorii de la cele stabilite prin C. proc. civ.

Invocatele prevederi ale Legii 85/2006 privind procedura insolventei nu îşi găsesc aplicare în speţă câtă vreme litigiul nu priveşte aspecte legate de procedura specială a insolvenţei, ci obiectul acestuia este circumscris demersului de valorificare a unor drepturi de autor pe care recurenţii reclamanţi le-au invocat, demers ce are fizionomia juridică a unui proces civil subsumat materiei proprietăţii intelectuale.

Al treilea motiv de recurs este formulat de recurenţi în contextul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă argumentele expuse nu conţin vreo referire la neregularităţi procedurale concret intervenite în cursul judecăţii în apel a prezentei cauze. Evocarea de manieră abstractă, pur teoretică a semnificaţiei şi a consecinţelor menţionatului motiv de casare, prin prisma sancţiunii nulităţii ce rezidă din prevederile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., nu permite a se identifica măsurile/soluţiile concrete dispuse de instanţa de apel care să fie contrare unor dispoziţii legale imperative. Prin urmare, se constată că lipseşte suportul necesar evaluării, din această perspectivă, a legalităţii deciziei ce formează obiectul recursului.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţin recurenţii că decizia atacată nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Un prim argument expus în cadrul acestui motiv de recurs este în sensul că instanţa a discutat despre Raportul final de proiect, în format standard, care conţine activităţile desfăşurate pentru contractul de finanţare desfăşurat de pârâta IMT Bucureşti, atribuindu-i titulatura de operă ştiinţifică finală, fără a se ţine seama de Rapoartele tehnico ştiinţifice din etapele anterioare, întocmite în anii 2012 şi 2013 de către A. S.A. şi de reclamantul B., prezentări ştiinţifice sau postere din perioada 2006-2012. Totodată, se formulează reproşul că instanţa nu a analizat cu responsabilitate contractul de finanţare nr. x/2012, Acordul ferm de Colaborare nr. 103/2012, Procesul-verbal de negociere nr. x/2012 precum şi probatoriul depus de Agenţia spaţială Română, pentru a se lămuri aspectele legate de drepturile de autor şi calitatea procesuală.

Argumentele astfel expuse de recurenţii reclamanţi relevă nemulţumirea acestora faţă de modalitatea în care a fost evaluat probatoriul şi, în raport de acesta, a fost stabilită situaţia de fapt, iar nu o motivare insuficientă ori contradictorie a deciziei supuse controlului judiciar.

Cum recursul nu permite reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor pe baza cărora aceasta a fost determinată, fiind o cale de atac rezervată controlului de nelegalitate asupra deciziei instanţei de apel, nu pot forma obiect de analiză, în această etapă procesuală, asemenea nemulţumiri referitoare la concluziile ce au fost de reţinute în demersul de analiză a probelor.

În acest punct al analizei se cere a fi amintit şi faptul că judecata din apel era limitată la aspectele vizate de criticile conţinute în cererile de apel, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. care stabileşte că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă". Prin urmare, analiza realizată de instanţa de apel nu reprezintă o rejudecare a tuturor aspectelor asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă, ci reflectă controlul judiciar ce s-a realizat asupra sentinţei apelate în limitele date de criticile formulate de părţile care au declarat apel.

Reiese cu evidenţă, din simpla lecturare a considerentelor deciziei recurate, că instanţa de apel a analizat criticile formulate de recurenţii reclamanţi persoane fizice şi a expus argumentele pentru care a reţinut caracterul nefondat acelor critici care priveau soluţia de respingere a acţiunii pe care aceştia au formulat-o, pentru lipsa calităţii procesual active, şi, în acest context, caracterul excedentar (pentru controlul judiciar din apel) al susţinerilor care priveau fondul pretenţiilor deduse judecăţii de aceiaşi reclamanţi. De asemenea, a reţinut lipsa dreptului reclamanţilor persoane fizice de a critica soluţia ce a fost pronunţată cu privire la fondul pretenţiilor reclamantei persoană juridică.

Având în vedere analiza astfel reţinută, corelat cu faptul că recurenţii nu au evidenţiat vreo greşeală de judecată constând într-o omisiune a instanţei de prim control judiciar de a analiza efectiv unul sau mai multe dintre motivele de apel, Înalta Curte constată că nu există temei spre a se reţine că hotărârea recurată nu ar conţine motivele pe care se sprijină.

Înalta Curte notează că, în cadrul recursului, sunt avute în vedere considerentele astfel cum au fost expuse în de instanţa de apel în structurarea hotărârii pronunţată, respectiv observând succesiunea argumentelor şi legătura logico-juridică dintre acestea, pentru că o hotărârea judecătorească reprezintă un tot unitar şi numai privită în integralitate şi în contextul procesual în care a fost adoptată este aptă a ilustra silogismul logico-juridic c e sprijină soluţia pronunţată.

Această din urmă precizare este utilă pentru că, în cuprinsul motivelor de recurs, sunt redate extrase ale considerentelor deciziei recurate şi, alăturat acestora, sunt expuse critici şi opinii care vizează exclusiv fragmentul astfel redat.

Reperul de analiză astfel propus nu poate, însă, să constituie fundamentul controlului judiciar pentru că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., ceea ce se verifică în recurs este conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar nu corectitudinea unor pasaje (din hotărâre) selectate de iniţiatorii căii de atac.

Din perspectiva invocatei contrarietăţi a motivării deciziei recurate, se constată că recurenţii nu au concretizat elemente ce ar ilustra existenţa unor considerente contradictorii din cuprinsul acestei hotărâri, ci s-au limitat la a expune exemplificativ considerente din hotărârea pronunţată în primă instanţă (care privesc analiza clauzelor contractului de finanţare nr. x/2012 şi încheierea acordului ferm de colaborare, la data de 19.11.2012, între pârâtul IMT Bucureşti şi reclamanta S.C. A.) alăturate unui considerent al instanţei de apel în care se regăseşte concluzia că indicaţiile din înscrisurile analizate (în apel) "nu fac însă dovada contrară celor reţinute de prima instanţă, că raportul ştiinţific întocmit ca urmare a derulării proiectului are drept autori pe angajaţii IMT, iar această prezumţie nu a fost răsturnată".

Or, considerentele astfel evocate demonstrează tocmai coerenţa raţionamentului judiciar al instanţei de apel, în sensul că reflectă o confirmare a justeţei statuărilor primei instanţe subsecvent reevaluării acelor înscrisuri prin prisma cărora reclamanţii recurenţi susţineau - în apel - că demonstrează calitatea lor de titulari ai dreptului de autor.

Prin cel de-al cincilea motiv de recurs - subsumat de recurenţi motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.- se invocă: nerespectarea principiului înscris în art. 969 din C. civ., prin aceea că s-a trecut peste voinţa părţilor astfel cum a fost exprimată în contractul de finanţare nr. x/2012, în acordul ferm de colaborare nr. 103/2012 şi în procesul-verbal de negociere nr. x/2012; că instanţa a interpretat greşit termenii şi clauzele menţionatelor acte juridice; că instanţa a interpretat greşit termenii şi clauzele contractelor de muncă încheiate între S.C. A. S.A. şi recurenţii persoane fizice.

Argumentul potrivit căruia instanţa de apel ar fi încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ. este însoţit de precizarea că nu ar fi fost respectată voinţa exprimată de părţi în convenţiile încheiate în anul 2012. Un asemenea argument conduce către concluzia că se invocă nerespectarea principiului forţei obligatorii a contractului, principiu care se regăsea în art. 969 din C. civ. adoptat în anul 1964.

Însă, faţă de data încheierii convenţiilor la care recurenţii fac trimitere, anume anul 2012, şi faţă de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind C. civ., acestor acte juridice le sunt aplicabile prevederile C. civ. adoptat prin Legea 287/2010 (act normativ intrat în vigoare în octombrie 2011).

Prin urmare, critica menţionată va fi analizată prin raportare la dispoziţiile art. 1270 din C. civ. adoptat prin Legea 287/2010, normă care consacră forţa obligatorie a contractului astfel "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

În acest context, trebuie observat că principiul forţei obligatorii a contractului impune ca fiecare dintre părţile contractante să îşi îndeplinească obligaţiile care sunt specifice raportului juridic ce a luat naştere din încheierea convenţiei, fiind astfel o chestiune care ţine de modalitatea în care părţile contractante îşi execută/îndeplinesc îndatoririle reciproce care le revin ca o consecinţă a încheierii unei astfel de act juridic. Or, recurenţii reclamanţi persoane fizice nu au fost părţi în convenţiile invocate, astfel încât să se poată prevala de obligativitatea efectelor lor.

În speţă, instanţele de fond şi apel nu au avut a tranşa cu privire la o chestiune care ţine de modalitatea în care părţile între care s-au legat raporturile contractuale s-au achitat de obligaţiile care le reveneau în puterea contractului de finanţare nr. x/2012, a acordului ferm de colaborare nr. 103/2012 şi a procesului-verbal de negociere nr. x/2012, pentru că respectivele convenţii nu aveau ca obiect realizarea unei opere de creaţie intelectuală, de vreuna dintre persoanele juridice sau de angajaţi ai acestora, ci obiectul lor era reprezentat de finanţarea şi execuţia proiectului ştiinţific cu titlul "G. având codul 171, corespunzător propunerii CDI".

Prin urmare, raportul juridic litigios din litigiul pendinte nu este unul care poată fi circumscris exigenţelor principiului forţei obligatorii a contractului, respectiv prevederilor art. 1270 C. civ.

Raportat la obiectul litigiului - obiect reprezentat de solicitarea reclamanţilor de a se constata că sunt titulari ai dreptului de autor asupra proiectului ştiinţific pentru a cărui realizare au fost încheiate cele trei convenţii anterior menţionate, respectiv solicitarea de a fi obligaţi pârâţii să plătească despăgubiri pentru încălcarea dreptului de autor astfel invocat şi să înceteze actele folosire a proiectului ştiinţific generator al aceloraşi drepturi - convenţiile la care recurenţii reclamanţi se raportează au constituit mijloace de probă utile în identificarea unora dintre activităţile care reflectă procesul de creaţie intelectuală din care a rezultat opera protejată conform reglementărilor cu caracter special din Legea 8/1996.

Aceasta a fost contextul în care instanţa de apel a avut a evalua temeinicia soluţiei pe care prima instanţă a pronunţat-o în ce îi priveşte pe reclamanţii recurenţi persoane fizice (anume aceea de respingere a acţiunii pe care aceştia au formulat-o pentru lipsa calităţii procesual active), evaluare în cadrul căreia a ţinut seama, în mod judicios, de analiza coroborată ce s-a făcut asupra ansamblului mijloacelor de probă administrate în cadrul procedurii judiciare pendinte, mijloace de probă printre care s-au numărat nu numai cele trei convenţii anterior menţionate, ci şi alte înscrisuri care priveau atât activităţi concret desfăşurate pentru executarea contractelor precum şi manifestări de voinţă unilaterale sau bilaterale care au determinat modificări ale celor trei convenţii pe parcursul derulării raporturilor juridice pe care le-au generat.

Concret, au fost valorificate şi următoarele mijloace de probă: notificarea nr. x/30.06.2014 şi adresa nr. x/11.09.2014, prin care lichidatorii judiciari ai contractantului S.C. A. S.A. au comunicat cocontractantului IMT Bucureşti denunţarea acordului de colaborare încheiat la data de 19.11.2012; actul adiţional nr. x/2014 la contractul de finanţare nr. x/2012, prin care s-a convenit - printre altele - abrogarea acordului ferm de colaborare nr. 939/2012 (Anexa XII la contractul nr. x/19.11.2012); rapoartele de monitorizare activităţilor derulate pentru realizarea proiectului în privinţa căruia reclamanţii au invocat calitatea de titulari ai dreptului de autor; raportul final de activitate în cadrul proiectului, elaborat de pârâtul-contractor IMT Bucureşti.

În urma analizei complexe astfel efectuate, s-a reţinut temeinicia situaţiei de fapt stabilite prin sentinţa ce forma obiectul controlului judiciar, anume aceea că lucrările pregătitoare întocmite de recurenţii reclamanţi (în calitate de acţionari şi/sau angajaţi la societatea comercială reclamantă), în cadrul primelor etape ce au fost parcurse pentru realizarea proiectului ştiinţific, nu au constituit opere generatoare de drepturi de autor care să intre în sfera de protecţie a Legii 8/1996 şi, respectiv, că singura operă care conferă asemenea drepturi de autor este proiectul ştiinţific în forma în care acesta s-a materializat şi a fost publicat (cu menţiunea că autorii sunt angajaţi ai IMT) după retragerea din contract a S.C. Centrul European de Afaceri Inovaţie şi Cercetare (prin denunţarea făcută de această parte, urmată de încheierea actului adiţional nr. x/2014).

Înalta Curte notează că evaluarea în modalitatea arătată a probatoriul administrat constituie expresia exercitării, de către instanţa de apel, a atribuţiilor conferite prin art. 264 din C. proc. civ., normă care prevede că "(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

(2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Principiile fundamentale ale procesului civil care impun respectarea dreptului la un proces echitabil şi egalitatea părţilor în cadrul procedurii judiciare - astfel cum sunt consacrate prin art. 6 şi 8 din C. proc. civ.- nu permiteau a se ignora apărările susţinute de pârâţii intimaţi şi nici probatoriul administrat de aceştia în susţinerea respectivelor apărări. Totodată, rolul conferit judecătorului prin art. 22 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., de a soluţiona litigiul conform dispoziţiilor legale şi de a depune stăruinţă pentru aflarea adevărului, obliga la evaluarea înscrisurilor pe care reclamanţii recurenţi şi-au fundamentat pretenţiile în coroborare cu celelalte mijloace de probă a căror administrare a fost încuviinţată în cadrul procesului.

Susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, prin interpretarea greşită a acestuia, nu relevă aplicarea greşită a vreunei norme de drept material. Astfel cum s-a arătat, în litigiul pendinte nu sunt deduse judecăţii actele juridice încheiate premergător realizării proiectului ştiinţific, aşa încât nu se poate vorbi de un viciu de nelegalitate a deciziei recurate decurgând din modalitatea de interpretare a respectivelor înscrisuri ce au valoare juridică de mijloace de probă în prezenta cauză.

Împrejurarea că dreptul de autor pretins se grefează pe activităţile de realizare a proiectului ştiinţific nu este de natură a identifica acest drept cu natură juridică specială cu drepturile de natură tehnică (de proprietate industrială) generate de activitatea de cercetare şi inovare materializată în aceeaşi lucrare. Posibilitatea coexistenţei dreptului de autor cu alte categorii de drepturi ce sunt conferite prin acte normative distincte este explicit prevăzută de art. 2 din Legea 8/1996, conform căruia "Recunoaşterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu exclude protecţia acordată prin alte dispoziţii legale".

De aceea, argumentele expuse de recurenţi în legătură cu drepturi de proprietate industrială pretins dobândite ca efect al documentelor pe care le-au întocmit în primele etape ale realizării proiectului nu sunt apte să demonstreze nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în litigiul pendinte.

Cel de-al şaselea motiv de recurs (având nr. 5 în numerotarea din conţinutul cererii de recurs) - prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor C. proc. civ. fără a se identifica normele avute în vedere - evocă nelegalitatea deciziei recurate prin prisma nepronunţării cu privire la înscrisurile depuse de autoritatea contractantă Agenţia Spaţială Română. Afirmă recurenţii că respectivele înscrisuri erau hotărâtoare pentru dezlegarea chestiunii calităţii procesuale pentru că priveau finanţarea proiectului CDI din alte surse, respectiv de la angajaţii şi acţionarii reclamantei A..

Înalta Curtea constată că această critică este nefondată, fiind formulată cu neobservarea faptului că judecata în apel este una în cadrul căreia se realizează controlul judiciar asupra hotărârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, iar acest control judiciar este limitat - conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - la aspectele criticate prin motivele de apel.

Altfel spus, instanţa de apel a avut a evalua legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate de prima instanţă, prin prisma criticilor ce erau formulate de reclamanţii recurenţi la adresa evaluării judiciare deja realizate - prin sentinţa apelată - relativ la legitimarea procesual activă a acestor părţi. În măsura în care nu au formulat, prin cererea de apel, argumente concrete referitoare la modalitatea în care dreptul de autor pretins ar rezulta din înscrisuri (depuse de Agenţia Spaţială Română) care ar releva o contribuţie la finanţarea proiectului din partea angajaţilor şi/sau asociaţilor societăţii reclamante, instanţa de apel nu era ţinută a da o dezlegare în privinţa semnificaţiei probatorii a respectivelor înscrisuri.

Cel de-al şaptelea motiv de recurs (nr. 6 în numerotarea cererii de recurs) evocă, de asemenea, cu titlu generic fundamentarea sa pe dispoziţiile Noului C. proc. civ., fără o identificare a acestora, şi conţine critica potrivit căreia hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor administrate. Totodată, se arată că, subsecvent invocării excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, au fost depuse acte doveditoare a acestei calităţi şi, cu toate acestea, instanţa a anulat în totalitate cererea ca fiind introdusă de o persoană care nu şi-a justificat calitatea de reprezentat.

Din verificarea conţinutului deciziei recurate, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine vreo dispoziţie/soluţie a instanţei de prim control judiciar în sensul anulării vreunei cereri pentru lipsa calităţii de reprezentant. În acest context, şi ţinând seama de faptul că obiectul recursului îl constituie hotărârea pronunţată de instanţa de apel (în conformitate cu exigenţele stabilite prin art. 483 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.) se constată că nu există suportul necesar pentru evaluarea, dintr-o atare perspectivă, a legalităţii deciziei recurate.

Pe de altă parte, critica referitoare la modalitatea de apreciere a probelor nu este aptă a fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de casare limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate forma obiect de analiză, în cadrul recursului, susţinerea potrivit căreia probele administrate trebuiau interpretate în sensul că ar fi dovedit dreptul de reprezentare (al recurentului B., pentru apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. aflată în procedură de insolvenţă).

II:În ce priveşte criticile aduse de recurenţii reclamanţi încheierii de şedinţă din data de 19.02.2019 - susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. -, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora în raport de următoarele considerente:

Menţionarea în partea introductivă a încheierii, în calitate de pârâţi intimaţi, a Ministerului Cercetării şi Inovării şi a Ministerului Educaţiei Naţionale nu poate fi calificată drept "un fals de fapt" în condiţiile în care cele două entităţi juridice depuseseră anterior întâmpinări prin care invocaseră excepţia lisei calităţii procesual pasive, iar respectivele acte de procedură determinau învestirea instanţei spre a se pronunţa cu privire la aceste incidente procedurale.

De altfel, astfel cum reiese din consemnările aceleaşi încheieri de şedinţă, în cadrul dezbaterilor contradictorii ce s-au purtat în cadrul şedinţei publice a fost pusă în discuţie problema legitimării procesuale a acestor persoane juridice, iar ulterior, prin hotărârea finală, instanţa a şi constatat lipsa calităţii lor procesual pasive.

Ţinând seama de menţionatul context litigios, apare ca fiind vădit nefondată calificarea dată de recurenţi - în sensul că ar constitui un fals - menţiunile relative la cele două ministere, menţiuni care se regăsesc în acea parte a încheierii de şedinţă care descrie sintetic cadrul procesual subiectiv şi obiectiv.

De asemenea, poziţia de contradictorialitate consemnată între reclamanţii apelanţi, pe de o parte, şi reclamanţii intimaţi D. şi F., pe de altă parte, nu poate fi calificată drept "o inadvertenţă, un fals de fapt", justificarea sa legală regăsindu-se în împrejurarea că nu toţi reclamanţii au exercitat calea de atac a apelului.

Conform prevederilor art. 470-471 din C. proc. civ., titularii cererilor de apel au dobândit calitate de apelanţi în etapa judecării apelului, iar toate celelalte părţi care au stat în proces la judecata în primă instanţă (şi care au achiesat la hotărârea primei instanţe prin neexercitarea apelului) devin intimaţi în această nouă etapă procesuală. Calitatea de intimat determinată de existenţa unei cereri de apel formulată de o altă parte reiese din prevederile art. XV alin. (3) din Legea 2/2013 precum şi din cele ale art. 472 şi 473 din C. proc. civ., astfel încât, din punct de vedere procesual, nu se poate vorbi de un scop/interes comun al părţilor care au atacat sentinţa şi cele care nu au optat pentru exercitarea unui asemenea demers judiciar.

Cât priveşte menţiunea (din aceeaşi parte descriptivă a cadrului procesual ce se regăseşte în debutul încheierii de şedinţă) referitoare la calitatea apelantei persoană juridică de apelant dar şi de intimat - posibil generatoare a unei aparente situaţii de contradictorialitate a părţii cu sine însăşi - Înalta Curte constată că reprezintă o evidentă eroare materială, de tehnoredactare (nesusceptibilă de remediere în recurs, conform art. 445 din C. proc. civ.), în condiţiile în care chestiunile litigioase puse în discuţie şi dezlegate de instanţă nu relevă că respectivei părţi i s-ar fi acordat tratament juridic specific şi calităţii de intimat. De altfel, recurenţii reclamaţi persoane fizice nici nu au relevat vreo vătămare procesuală ce li s-ar fi produs prin menţionarea în acest mod a persoanei juridice apelante, iar aceasta din urmă nu a formulat critici de nelegalitate legate de aspectul menţionat.

O altă critică susţinută de recurenţi este în sensul că, deşi instanţa de apel a consemnat că intimata pârâtă IMT Bucureşti şi Ministerul Educaţiei Naţionale au depus întâmpinări, respectivele acte de procedură nu au fost comunicate apelanţilor recurenţi persoane fizice.

Ţinând seama de faptul că depunerea întâmpinărilor a avut lor anterior primului termen de judecată, în cadrul etapei nepublice reglementate prin art. XV din Legea 2/2013, şi că această normă juridică este destinată ocrotirii interesului privat al părţilor apelante, neregularitatea procedurală a necomunicării respectivelor acte de procedură trebuia să fie invocată - conform art. 178 alin. (3) lit. a) din C. proc. civ. - la primul termen de judecată (când părţile au fost legal citate). Omisiunea de a sesiza instanţei de apel necomunicarea întâmpinărilor a atras consecinţa decăderii recurenţilor reclamanţi din dreptul de a invoca în recurs un atare viciu procedural, sancţiunea decăderii fiind expres instituită prin art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. care prevede:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate."

Aşa cum s-a arătat anterior, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul nu reprezintă o un aspect de nelegalitate, apt a fi analizat în coordonatele limitativ stabilite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a analizat efectiv înscrisurile pe care reclamantul recurent B. le-a invocat ca fiind de natură a dovedi calitatea sa de reprezentant al societăţii comerciale reclamante, şi anume hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de insolvenţă a S.C. A. S.A.. Concluzia reţinută, în sensul lipsei dreptului de reprezentare pretins de recurentul B., a fost motivată tocmai prin prisma conţinutului concret al respectivelor hotărâri, reţinându-se: că prin încheierea din data de 03.12.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a fost dispusă măsura ridicării dreptului de administrare a debitoarei şi numirea administratorului judiciar S.C. H.; că lipsesc dovezi privind infirmarea acestei soluţii, aşa încât administratorii judiciari sunt singurii care pot reprezenta legal partea; că soluţia pronunţată la 03.12.2013 (relativ la dreptul de reprezentare în litigiile de proprietate intelectuală) este una de îndrumare, şi nu obligatorie în prezenta cauză câtă vreme s-a menţionat în cuprinsul acesteia că s-a ridicat dreptul de administrare a societăţii şi a fost desemnat administratorul/lichidatorul judiciar al părţii, iar acesta din urmă a precizat expres că îşi însuşeşte cererea de chemare în judecată din prezenta cauză; că la dosarul cauzei pendinte nu există dovezi că au intervenit modificări cu privire la reprezentarea A. S.A..

Cum menţionata statuare a instanţei de apel este în mod neîndoielnic rezultatul evaluării probatoriului aflat la dosarul cauzei, argumentele prin care recurenţii reclamanţi susţin contrariul (în esenţă, că hotărârile judecătoreşti respective ar face dovada dreptului reprezentare) nu vizează un aspect de nelegalitate, ci se referă la modalitatea de evaluare a probelor. Or, asemenea argumente nu pot fi analizate, pentru că sunt incompatibile cu exigenţele judecăţii în recurs.

În condiţiile în care Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Cercetării şi Inovării au invocat, fiecare, prin întâmpinări distinct formulate, lipsa propriei calităţi procesual pasive, iar legea permite instanţelor judecătoreşti - prin art. 248 alin. (4) din C. proc. civ. - să dispună unirea cu fondul a acelor excepţii care fac necesară administrarea ori analizarea unor probe care sunt în strânsă legătură cu fondul cauzei, Înalta Curte constată că măsura dispusă în acest sens de instanţa de apel nu relevă, prin ea însăşi, un aspect de nelegalitate a judecăţii realizate în privinţa chestiunilor dezbătute în apel, şi cu atât mai puţin în ce priveşte judecata apelului care viza legitimarea procesual activă a reclamanţilor - recurenţi persoane fizice.

De altfel, din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 19.02.2019 reiese că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor unirea celor două excepţii cu fondul, iar părţile prezente - între care recurentul B. - au exprimat punctul de vedere favorabil luării acestei măsuri. De asemenea, se constată că instanţa de apel, declarând cercetarea judecătorească închisă, a acordat părţilor cuvântul pe toate chestiunile în privinţa cărora s-au purtat dezbateri, fără a impune persoanelor fizice apelante vreo limitare în ce priveşte chestiunea legitimării procesuale a celor două ministere intimate.

Prin urmare, este vădit nefondată critica prin care se susţine că unirea cu fondul apelului a excepţiilor menţionate ar fi avut drept efect lipsirea recurenţilor reclamaţi de dreptul de a expune concluzii cu privire la această chestiune.

Evocând diferite pasaje extrase din considerentele expuse în analiza apelului, între care au inserat şi pasaje cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 19.02.2019, recurenţii reclamanţi afirmă că "eroarea judecătorească vine din ceea ce urmează preluată de la pagina 7 şi 12 din sentinţa atacată", respectiv că "este eroare materială, este un fals de fapt prin care cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantul A. S.A. prin administratorii judiciari I. şi H., deşi ambii sunt lichidatori judiciari, cererea de chemare în judecată a pârâţilor este debitoare A. S.A. prin Directorul General şi directorul de proiect B.?".

Nu reiese, din susţinerile astfel formulate de recurenţi, care ar fi aspectul de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar în recurs.

Împrejurarea că instanţa a reţinut o situaţie de fapt diferită de cea pe care reclamanţii recurenţi au invocat-o în cursul procesului (cu relevanţă pentru verificarea legitimării procesual active a acestora în litigiul pendinte) este consecinţa exercitării atribuţiilor specifice - conferite prin art. 22 şi art. 264 din C. proc. civ. - de a evalua temeinicia susţinerilor tuturor părţilor din proces şi de a stabili adevărul judiciar astfel cum rezultă din probatoriul administrat. De aceea, dezacordul recurenţilor reclamanţi faţă de situaţia de fapt reţinută ori faţă de interpretarea dată de instanţă probelor nu poate determina calificarea hotărârii ca fiind eroare de judecată sau ca un "fals de fapt".

Conform art. 486 lit. d) raportat la art. 10 alin. 1din C. proc. civ., părţile recurente au obligaţia de a indica în mod punctual elementele de nelegalitate pe care înţeleg să le supună analizei în recurs. Simpla prezentare a unor pasaje extrase din cuprinsul încheierii de dezbateri îmbinate cu pasaje extrase din decizia recurată, care sunt scoase din contextul analitic în care au fost consemnate de instanţa de apel, nu sunt apte a constitui suportul controlului judiciar pentru că ele denaturează în mod esenţial silogismul logico juridic ce sprijină soluţia dată asupra chestiunilor litigioase care au format obiect al judecăţii din apel.

În acest punct al analizei trebuie reamintit că litigiul pendinte nu are ca obiect aspecte privind conflictele dintre persoanele fizice care au calitatea de asociaţi şi/sau angajaţi ai S.C. A. S.A., pe de o parte, şi administratorii judiciari ori lichidatorii judiciari ai acestei societăţi aflate în procedura de insolvenţă, pe de altă parte. De aceea, constatarea aparţinând instanţei de apel - din decizia dată asupra apelului - în sensul că, prin cererea de apel, administratorul judiciar al reclamantei persoană juridică şi-a însuşit cererea de chemare în judecată din prezenta cauză, iniţial formulată şi semnată de B., nu relevă un aspect de incoerenţă faţă de consemnarea relativă la precizarea făcută de apelantului reclamant B. în sensul că "cel care a chemat în judecată cele două firme de insolvenţă este dl. avocat K."- precizare ce a fost făcută în şedinţa publică din 19.02.2019, în contextul susţinerii unei solicitări de disjungere a judecării apelului declarat de către practicienii în insolvenţă de apelul declarat de reclamanţii persoane fizice, solicitare ce a fost respinsă în cadrul aceleaşi şedinţe .

Împrejurarea că intimatului IMT Bucureşti nu i s-a comunicat apelul declarat de reclamanţii persoane fizice conferea acestuia dreptul de a invoca necesitatea amânării judecăţii pentru a lua cunoştinţă de apel şi a formula întâmpinare. Câtă vreme recurenţii reclamanţi persoane fizice nu invocă vreo vătămare decurgând din necomunicarea către IMT Bucureşti a cererii lor de apel ori din nedepunerea de către această intimată a întâmpinării la respectivul apel, nu există temei spre a se reţine nelegalitatea deciziei recurate dintr-o atare perspectivă. Menţionarea faptului că IMT Bucureşti a depus întâmpinare la apelul declarat de reclamanta persoană juridică nu constituie, în acest context, un aspect de incoerenţă a deciziei recurate pentru că, în mod evident, este vorba de întâmpinarea ce viza o cerere de apel distinctă relativ la care nu se invocase necomunicarea.

Mai critică recurenţii o altă consemnare din încheierea de şedinţă, anume aceea că apelantul B. a "precizat că IMM şi întreprinderea _ sunt beneficiarii rezultatelor cercetării". De asemenea, se susţine că nu a fost consemnată integral şi coerent pledoaria expusă.

Critica astfel formulată semnalează aspecte susceptibile de încadrare în prevederile art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv erori survenite în demersul de consemnare a concluziilor părţii.

Raportat la exigenţele art. 445 din C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate analiza asemenea aspecte, fiind necesar a se urma procedura specială reglementată de art. 442 din acelaşi Cod pentru remedierea erorii invocate.

III. Criticile prin care se semnalează existenţa, în decizia recurată, a aceloraşi inadvertenţe ca şi în încheierea de şedinţă din data de 19.02.2019, referitor la: calitatea de intimaţi a Ministerului Cercetării şi Inovării şi a Ministerului Educaţiei Naţionale; la poziţia procesuală de contradictorialitate consemnată cu privire la reclamanţii care au exercitat apelul şi, respectiv, reclamanţii care nu au întreprins un atare demers judiciar; la menţionarea persoanei juridice reclamante ca având calitate de apelantă care se judecă în contradictoriu cu ea însăşi, sunt nefondate în raport de argumentele ce au fost expuse în precedent (în cadrul evaluării criticilor evocate ca fiind îndreptate împotriva încheierii de dezbateri), fiind inutil a fi reiterate.

Înalta Curte constată că recurenţii evocă pasaje din considerentele sentinţei civile nr. 238/21.02.2017 - pronunţată în speţă, în primă instanţă - şi expun nemulţumiri privind raţionamentul ce rezultă din fragmentele astfel evocate.

Aşa cum s-a arătat în partea de început a hotărârii prezente, excedează limitelor judecăţii în recurs un control judiciar asupra hotărârii primei instanţe. Obiectul recursului îl constituie numai decizia pronunţată de instanţa de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., iar art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. impune un fine de neprimire în privinţa analizării acelor motive care puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului ori care, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Faptul că instanţa de apel a expus rezumativ, în propria hotărâre, aspectele relevante din sentinţa apelată nu le transformă în considerente proprii judecăţii din apelul. Expunerea astfel făcută reprezintă un element necesar a se regăsi în conţinutul hotărârii instanţei de prim control judiciar, în raport de prevederile art. 131 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, argumentele critice expuse de recurenţi cu privire la considerentele reţinute în sentinţa primei instanţe nu pot fi analizate în cadrul recursului prezent.

O altă susţinere critică a recurenţilor este aceea că instanţa de apel a opinat în mod fals în sensul că, la termenul de judecată din data de 07.02.2017, prima instanţă a pus în discuţia părţilor solicitarea reclamanţilor persoane fizice de administrare a probei cu expertiză judiciară în specialitatea proprietate intelectuală, şi că după dezbateri contradictorii a apreciat în mod argumentat în sensul neutilităţii respectivei probe pentru soluţionarea cauzei. Precizează recurenţii, în acest context, că la termenul de judecată din data de 07.02.2017 au avut loc şi dezbaterile orale asupra fondului cauzei, fără ca instanţa să fi pus în discuţia părţilor solicitarea reclamanţilor de administrare a probei cu expertiză judiciară.

Susţinerile critice astfel formulate de reclamanţi sunt vădit nefondate. Considerentul criticat, din decizia instanţei de apel, este expresia evaluării lucrărilor dosarului, în care se reflectă actele de procedură îndeplinite şi măsurile procesuale dispuse în vedere soluţionării litigiului.

Verificarea conţinutului încheierii de şedinţă din data de 07.02.2017 permite a se constata corectitudine evaluării astfel realizate, în aceasta fiind consemnat faptul că reprezentantul reclamantului B. (singurul dintre reclamanţii prezenţi care a fost reprezentat de avocat) a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea proprietate intelectuală, prin care să se constate contrafacerea operelor de către pârâtă şi să se stabilească cuantumul prejudiciului produs prin contrafacere de către pârâta IMT. De asemenea, s-a consemnat dispoziţia instanţei fondului, de respingere a cererii de administrare a menţionatei probe şi motivarea acestei dispoziţii în sensul că proba nu justifică legătura cu obiectul precizat al cererii de chemare în judecată, pe de o parte, iar pe de altă parte că estimarea prejudiciului nu este necesară pentru că ceea ce se contestă este însăşi existenţa prejudiciului - ca element al răspunderii civile delictuale - iar nu întinderea acestuia în raport de aprecierea/indicarea făcută de reclamanţi.

Prin urmare, apare ca vădit nefondată critica recurenţilor în sensul că instanţa de apel ar fi expus o opinie falsă. Încheierea de şedinţă din data de 07.02.2017 conţine menţiuni care relevă cu evidenţă corectitudinea concluziei reţinute de instanţa de prim control judiciar, aceste menţiuni ilustrând - corespunzător exigenţelor art. 233 alin. (1) din C. proc. civ. - discuţiile purtate în şedinţa publică cu privire la probe şi măsurile dispuse de instanţă relativ la această chestiune

Mai critică recurenţii decizia instanţei de apel relativ la utilizarea denumirii A. pentru reclamanta persoană juridică, susţinând că este nelegală această denumire pentru că ea nu reprezintă pe nimeni.

Identificarea uneia dintre părţile din proces în această modalitate - care sugerează puternic folosirea unui acronim (fiind evident că au fost redate primele litere ale cuvintelor care intră în compunerea denumirii societăţii comerciale reclamante) - reprezintă o chestiune susceptibilă de remediere în procedura reglementată de art. 442 C. proc. civ., primul alineat al acestei norme stabilind că "erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere".

Părţile nu au dreptul de opţiune între procedura îndreptării de eroare materială şi aceea a exercitării căii de atac a recursului, interdicţia în acest sens fiind explicit stabilită prin art. 445 C. proc. civ. care prevede:

"îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444".

Este nefondată şi critica adusă considerentului în care se regăseşte aprecierea instanţei de apel în sensul că nu reprezintă un aspect de contrarietate a judecăţii în primă instanţă dispunerea măsurii de respingere a unei probe propuse de reclamanţii persoane fizice, pe de o parte, şi remarca tribunalului în sensul că reclamanta persană juridică nu a administrat probe din care să rezulte caracterul de faptă ilicită.

Argumentele expuse de recurenţi în sens contrar menţionatei aprecieri a instanţei de apel relevă necesitatea valorificării faptului că este vorba de angajaţi ai persoanei juridice reclamante şi că stau în proces "de aceeaşi parte legal, de fapt şi prin răspunderea contractuală".

În contextul în care litigiului pendinte are ca obiect constatarea drepturilor reclamanţilor de coautori în privinţa unei opere descrise ca fiind rezultatul eforului comun al acestora (operă colectivă) şi stabilirea unor măsuri specifice (în coordonatele relevate prin cererea de chemare în judecată precizată) de protecţie a drepturilor astfel pretinse, raporturile juridice de muncă derivate din calităţile reclamanţilor de angajaţi, respectiv angajator nu erau de natură a impune o unitate de tratament juridic.

Aspectele legate de dobândirea dreptului de autor trebuie analizate corespunzător exigenţelor stabilite prin Legea 8/1996 - lege specială, ale cărei efecte derogatorii sunt impuse prin efectul direct al principiului general de drept specialia generalibus derogant -, iar acest act normativ nu stabileşte o legătură necesară între, pe de o parte, drepturile generate de crearea în comun a unei opere de natura celei la care se referă litigiul pendinte şi, pe de altă parte, relaţia juridică angajat-angajator existentă între persoanele care reclamă calitatea de contribuitor/coautor la crearea unei asemenea opere.

Conform art. 25 din C. civ., persoana juridică este un subiect de drept de sine stătător, deosebit de subiectele de drept persoane fizice.

Potrivit art. 187, 193 din C. civ., persoana juridică are drepturi şi obligaţii proprii, are patrimoniu propriu şi participă în nume propriu la circuitul civil.

Raportat la aceste exigenţe normative, nu se poate reţine existenţa unui viciu de nelegalitate a deciziei recurate derivat din distincţia pe care instanţa de apel a făcut-o între situaţia procesuală a persoanei juridice şi situaţia procesuală a reclamanţilor persoane fizice, distincţie constând în aceea că a reţinut ca relevantă împrejurarea că acţiunea a fost soluţionată diferit pentru persoana juridică şi pentru persoanele fizice având calitatea de reclamanţi. Atâta vreme cât fiecare dintre reclamanţi este un subiect de drept distinct - titular de drepturi şi obligaţii proprii, dar şi titular al unui patrimoniu propriu - iar drepturile asupra cărora poartă litigiul pendinte au ca suport generator acte şi fapte proprii fiecăreia dintre aceste entităţi juridice, raţionamentul instanţei de apel reflectă o corectă raportare la menţionatele prescripţii legale.

Existenţa unor alte litigii între părţile din prezenta cauză (cum sunt cele generate de procedura de insolvenţă a societăţii reclamante sau grefate pe respetiva procedură) nu are relevanţă în speţă pentru că drepturile de autor reclamate nu au legătură cu chestiuni care ţin de sursele din care a fost finanţată în trecut activitatea curentă/specifică a reclamantei persoană juridică ori de procedura specială a insolvenţei, respectiv de diferitele raporturi juridice ce s-au creat între: societatea debitoare supusă respectivei proceduri, creditorii acestei societăţi, persoanele care au calitatea de asociaţi şi/sau de angajaţi, lichidatorii judiciari desemnaţi de judecătorul sindic.

Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al criticii aduse considerentului prin care s-a reţinut nu pot fi valorificate în apel pretinsele drepturi cu privire la marca x pentru că acestea nu au fost invocate prin acţiune.

Aprecierea astfel făcută de instanţa de apel reflectă o corectă aplicare a principiului de drept tantum devolutum quantum iudicatum, principiu care îşi găseşte consacrare legislativă în art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. în sensul că "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula cereri noi".

Împrejurarea evocată de recurenţi, în sensul că "despre marcă s-a făcut vorbire la prima instanţă" nu relevă o aplicarea greşită a cerinţelor ce rezidă din norma juridică enunţată. O simpla referire făcută în timpul procesului la respectiva marcă - astfel cum evocă recurenţii - nu putea valora act procedural de stabilire a cadrului procesual necesar pentru valorificarea unui drept de proprietate intelectuală asupra mărcii - acest ultim drept având un regim juridic distinct de dreptul de autor - în condiţiile în care formele şi termenele în care se îndeplinesc actele de învestire a instanţei şi de lărgire a cadrului procesual sunt supuse unor rigori legale specifice, iar recurenţii nu relevă existenţa unui act procedural îndeplinit la judecata în primă instanţă ce ar fi determinat calificarea dreptului asupra mărcii x drept unul ce formează obiect al litigiului.

Modalitatea în care instanţa de apel a apreciat relevanţa în apel înscrisului "studiu tehnic" semnat de J. reprezintă rezultatul demersului de evaluare a respectivului mijloc de probă, corespunzător contextului procesual în care se realiza controlul judiciar (anume: cu privire la chestiunea legitimării procesual active a reclamanţilor persoane fizice). Reamintind că modalitatea de apreciere a probelor nu vizează un aspect de nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti, corespunzător limitelor impuse de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte nu va analiza argumentele critice expuse de recurenţi relativ la utilitatea şi pertinenţa pe care le-ar avea respectivul mijloc de probă pentru a se tranşa cu privire la drepturile de (co)autor reclamate de recurenţii-reclamanţi persoane fizice.

În ce priveşte expunerea făcută de instanţa de apel în sensul că s-ar fi susţinut că depunerea cererii de eliberare a brevetului de invenţie de către pârâta IMT în noiembrie 2013 "încalcă dreptul de autor al reclamantului", se constată că recurenţii nu evidenţiază vreun aspect de nelegalitate apt a fi analizat în coordonatele motivelor instituite de art. 488 din C. proc. civ.

Aspectele de fapt relatate de recurenţi cu privire la succesiunea în timp a demersurilor de depunere on line a operei ştiinţifice sub forma propunerii de proiect, respectiv de depunere a cererii de brevet de invenţie de către IMT, relevă aprecierea recurenţilor în sensul că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel ar fi eronat stabilită. Aceeaşi semnificaţie o au şi argumentele referitoare la: pretinsa ineficacitate a denunţării - de către lichidatorii judiciari ai reclamantei pârâte - Acordului Ferm de Colaborare; la existenţa a două Rapoarte ştiinţifice realizate de ing. B. în anii 2012 şi 2013 şi a unui Raport întocmit în anul 2014 cu denumirea "Raport final de contract de finanţare"; la modul în care au fost evaluate menţionatele rapoarte în litigiul pendinte; la concluzia/aprecierea instanţei de apel în sensul că documentele întocmite iniţial au constituit doar forme incipiente ale proiectului în litigiu; la aprecierea instanţei de apel în sensul că numele reclamanţilor persoane fizice nu este menţionat pe afişul expoziţiei L. care s-a desfăşurat la Paris în octombrie 2011.

Or, aşa cum s-a arătat, asemenea aspecte nu pot forma obiect de analiză în cadrul recursului, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi apel să evalueze probele şi, în raport de această evaluare, să stabilească aspectele de fapt al litigiului.

Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că, subsecvent redării unor considerente pe care le individualizează ca "extras din paragraful 3, 4 şi 5 de la pagina 16 din sentinţa civilă nr. 529/2019 a Curţii de apel Bucureşti), recurenţii precizează că "Nu există legătură între fraze! Care, ce program?".

Nedumeririle astfel exprimate nu pot constitui suportul unui control de nelegalitate, pentru că ele nu concretizează vreo deficienţă de această natură a hotărârii judecătoreşti. Considerentele expuse de instanţa de apel trebuie lecturate şi analizate prin raportare la ansamblul argumentelor care se regăsesc în hotărârea judecătorească, dar şi ţinându-se seama de faptul că este vorba de o hotărâre a unei instanţe de control judiciar care a avut a se pronunţa cu privire la criticile formulate de apelanţi la adresa judecăţii realizate în primă instanţă.

Împrejurarea că - în recurs - s-a exprimat nedumerirea cu privire la înţelesul unor extrase care relevă doar parţial raţionamentul instanţei de apel are semnificaţia lecturării inadecvate (trunchiate) a hotărârii pronunţate în apel, şi cu neobservarea menţionatelor trăsături ale judecăţii în apel. Or, un asemenea mod de lecturare a hotărârii nu este imputabil judecăţii în apel, ci recurenţilor care au extras respectivele considerente din contextul în care ele au fost integrate de instanţa de judecată.

Prin urmare, nefiind evidenţiat vreun aspect de nelegalitate care să privească un raţionament complet ce s-a adoptat în contextul unei critici din apel, nu există fundamentul unei verificări apte a se circumscrie limitelor impuse de art. 488 raportat la art. 483 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Pretinsele erori de exprimare gramaticală ori literară pe care recurenţii le impută instanţei de apel nu constituie chestiuni apte a se circumscrie vreunuia dintre motivele de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate în cadrul prezentului recurs.

Lipsa unor critici de nelegalitate se constată şi relativ la argumentele expuse subsecvent citării - în motivele de recurs - pasajului (din decizie) ce relevă aprecierea curţii de apel în sensul că indicaţiile cuprinse "în actele încheiate de reclamanta A. cu pârâta IMT" nu fac dovada contrară situaţiei reţinute de prima instanţă, anume aceea "că raportul ştiinţific întocmit ca urmare a derulării proiectului are menţionaţi drept autori pe angajaţii IMT, iar această prezumţie nu a fost răsturnată".

Nu constituie un viciu de nelegalitate a deciziei pronunţate în apel nici aprecierea instanţei de prim control judiciar în sensul că nu pot fi analizate acele argumente din cererea de apel care privesc temeinicia pe fond a cererii formulate de reclamanţii persoane fizice dat fiind faptul că, în privinţa lor, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual active.

Aprecierea în sensul menţionat reprezintă - aşa cum s-a arătat în cadrul analizei unui motiv de recurs anterior - acordarea cuvenitei eficienţe acelor exigenţe legale care impun caracter prioritar verificării relative la îndeplinirea condiţiilor de exerciţiu al acţiunii civile şi analiza aspectelor ce interesează fondul pretenţiei formulate de părţile reclamante numai în măsura în care se constată că sunt îndeplinite aceste condiţii de exerciţiu.

Or, câtă vreme s-a reţinut că cererea formulată, în speţă, nu îndeplineşte condiţia de a justifica legitimarea/calitatea procesual activă a persoanelor fizice reclamante, se impunea sancţiunea legală a respingerii acţiunii pentru lipsa acestei condiţii legale imperative, cu consecinţa neanalizării fondului cererii ce tindea la valorificarea unor drepturi pretinse de aceşti reclamanţi.

Altfel spus, câtă vreme s-a stabilit că reclamanţii recurenţi persoane fizice nu justifică legitimarea procesual activă în susţinerea acţiunii pendinte, ei nu erau îndreptăţiţi să beneficieze de o evaluare a fondului pretenţiilor formulate pentru că o astfel de evaluare ar fi lipsit de orice eficienţă sancţiunea impusă de art. 40 alin. (1) din C. proc. civ. şi, în egală măsură, ar fi nesocotit principiul general de drept tantum devolutum quantum iudicatum.

Referitor la soluţia prin care instanţa de apel a admis excepţia lisei calităţii procesual pasive a Ministerului Educaţiei Naţionale şi a Ministerului Cercetării şi Inovării în apel, susţin recurenţii că instanţa de apel "este într-o gravă eroare, poate un fals", întrucât există numai unul dintre aceste ministere. De asemenea, se precizează că Ministerul Educaţiei Naţionale nu s-a prezentat la judecata în primă instanţă şi nu şi-a exprimat acordul faţă de poziţia procesuală adoptată de pârâtul IMT, însă recurenţii nu sunt de acord ca autoritatea de stat tutelară faţă de IMT Bucureşti să nu aibă calitate procesuală pentru că se încalcă prevederile Legii 8/1996 şi cele ale Constituţiei României.

Argumentele astfel expuse nu conţin, însă, vreo critică de nelegalitate la adresa raţionamentului concret expus de instanţa de apel în fundamentarea respectivei soluţii, raţionament care relevă în esenţă că lipsa calităţii procesual pasive a celor două instituţii a fost stabilită exclusiv pentru judecata din etapa apelului şi a avut ca justificare faptul că cererile de apel nu conţineau critici la adresa soluţiei pe care prima instanţă o pronunţase relativ la lipsa calităţii procesual pasive a Ministerului Cercetării şi Inovării (introdus în cauză în locul ANCSI) şi nici cu privire la păstrarea în cauză - în calitate de pârât - a ANCSI în locul pârâtului iniţial Ministerul Educaţiei Naţionale (ale cărui atribuţii fuseseră preluate în cursul procesului de ANCSI).

În condiţiile în care, din considerentele expuse de instanţa de apel, reiese că au fost avute în vedere modificările legislative succesiv intervenite, pe durata procesului, în privinţa autorităţilor publice care exercitau atribuţii în domeniul activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare, precum şi că a fost verificat cadrul procesual subiectiv din apel prin prisma criticilor care determinau limitele devoluţiunii, Înalta Curte constată că argumentul (recurenţilor) în sensul că Ministerul Educaţiei Naţionale trebuie să stea în proces în calitate de autoritate tutelară a pârâtului IMT Bucureşti nu priveşte judecata făcută în apel şi, în consecinţă, nu este de natură a releva nelegalitatea a deciziei supuse controlului judiciar. Câtă vreme nu au formulat critici în apel care să vizeze această pretinsă necesitate a participării în proces a Ministerului Educaţiei Naţionale (pârât iniţial chemat în judecată) sau a entităţii care a preluat de la acesta minister atribuţiile din domeniul activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare, susţinerea menţionată reprezintă o critică formulată omisso medio la adresa hotărârii primei instanţe, care nu poate fi analizată în raport de interdicţia impusă prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse în precedent şi rigorile impuse de art. 488 coroborat cu art. 483 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate pe care recurenţii reclamanţi persoane fizice le-au formulat în privinţa deciziei instanţei de apel.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., va dispune respingerea, ca nefondat, a recursului astfel susţinut.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. S.A. - societate aflată în procedura de faliment, prin lichidatori judiciari I.. şi H.. - împotriva deciziei nr. 529 A din 2 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Fără cale de atac.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul D. împotriva deciziei nr. 529A din 2 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Fără cale de atac.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B., C. şi E. împotriva deciziei nr. 529A din 2 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.