De facto expropriation via prolonged public utility easement without compensation

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei:

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată la 04.05.2017, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat de Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate instituirea servituţii de utilitate publică asupra întregului teren al reclamanţilor, în suprafaţă de 604 m.p., situat în Cluj-Napoca, Calea x, identificat în C.F. nr. x, nr. top. x, conform Planului General de Urbanism al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin H.C.L. nr. 493/2014, precum şi refuzul pârâţilor de a finaliza procedura de expropriere; să dispună obligarea pârâţilor la acordarea despăgubirii juste pentru imobil, în cuantumul stabilit de instanţa de judecată; să dispună obligarea pârâţilor la emiterea deciziei de expropriere, în caz contrar, sentinţa pronunţată în prezentul litigiu să ţină loc de act translativ de proprietate, apt de intabulare; cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 318/11.07.2018, Tribunalului Cluj, secţia civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a dispus obligarea pârâtului Municipiul Cluj-Napoca să plătească, în favoarea reclamanţilor, despăgubiri în cuantum de 572.836 RON pentru imobilul în suprafaţă de 554 m.p., înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x; a respins celelalte capete de cerere; a luat act de manifestarea de voinţă a reclamanţilor, în sensul solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul respingerii, în tot, a acţiunii reclamanţilor.

Intimaţii A. şi B. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia civila nr. 19/A din 29.01.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâţi, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a dispus obligarea Municipiului Cluj-Napoca să plătească, în favoarea reclamanţilor, suma de 469.436 RON pentru imobilul în suprafaţă de 454 m.p., înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.

În esenţă, în raport de probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în fapt, că suprafaţa de 454 m.p. din terenul aflat în prezent în proprietatea reclamanţilor, înscris în C.F. nr. x Cluj, nr. top. x, este afectată de o servitute de utilitate publică, fiind necesară realizării unor lucrări de străpungere (drum de legătură) între str. x şi str. x din municipiul Cluj-Napoca, în concordanţă cu Planul de urbanism zonal al Municipiului.

Pentru imobilele grevate de o servitute de utilitate publică, până la aplicarea acestora, pot fi autorizate lucrări care nu conduc la amplificarea volumului construcţiilor, cum ar fi lucrări de întreţinere curentă, modificări interioare sau schimbări de destinaţie, lucrări cu caracter provizoriu - panouri de afişaj, firme şi reclame.

Străpungerea pe traseul str. x - Calea x a fost, iniţial, reglementată prin Planul de urbanism zonal (P.U.Z.) aprobat prin Hotărârea de Consiliu Local nr. 458/17.07.2007, fiind preluat în noul P.U.G. al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin H.C.L. nr. 493/2014.

Reclamanţii au calitatea de proprietari ai terenului în litigiu din 12.05.2004, prin cumpărare, ceea ce înseamnă că au putut dispune, în mod liber, de terenul lor doar până în anul 2007, când imobilul a fost afectat de servitutea de utilitate publică sus-evocată.

Prin urmare, din anul 2007 şi până în prezent, dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului a fost grav afectat, interdicţia de construire instituită având semnificaţia unei severe ingerinţe în exercitarea prerogativelor specifice unui astfel de drept, reducând major valoarea de piaţă a bunului şi posibilitatea de a fi valorificat comparabil cu alte terenuri din municipiul Cluj-Napoca, care nu sunt afectate de o asemenea servitute.

În mod evident, dreptul recurenţilor de a se bucura de terenul lor, în sensul de a-l folosi şi dispune de el în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege, a fost sever afectat, acestora rămânându-le, în prezent, simpla posesie.

În aceste circumstanţe, prima instanţă a apreciat, în mod corect, că situaţia existentă are semnificaţia unei exproprieri de fapt, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată în cauza Burghelea împotriva României), potrivit căreia "pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat o deposedare sau o expropriere formală, dar şi să se privească dincolo de aparenţe şi să se analizeze realitatea situaţiei litigioase".

Art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 C.E.D.O. prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Corelativ, art. 44 alin. (3) din Constituţia României prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri.

În cazul reclamanţilor, deşi situaţia terenului lor este asimilabilă unei exproprieri de fapt, despăgubirea nu s-a produs, autorităţile locale invocând lipsa fondurilor, după cum nu au fost demarate nici procedurile concrete de expropriere în sensul Legii nr. 33/1994.

Contrar celor afirmate de apelanţi, în cauză nu s-ar putea reţine, în favoarea lor, că ar fi încercat, în mod rezonabil şi cu bună-credinţă, rezolvarea situaţiei juridice privitoare la terenul în litigiu, câtă vreme, din anul 2007 şi până în prezent, nu au fost efectuate demersuri juridice specifice declanşării, derulării şi finalizării procedurilor legale de expropriere. Or, întârzierea autorităţilor sau, eventual, nealocarea fondurilor necesare nu poate scuza ingerinţa produsă reclamanţilor de peste 10 ani în exercitarea dreptului lor de proprietate, cu atât mai mult cu cât un comportament loial, în spiritul Convenţiei (art. 1 din Protocolul 1) şi al dispoziţiilor constituţionale în materie, impuneau nu doar efectuarea cât mai grabnică a procedurilor de expropriere, ci şi prealabile despăgubiri.

În consecinţă, concluzia justă este că, în cauză, ingerinţa suferită de reclamanţi are semnificaţia unei exproprieri de fapt, fiind necesară indemnizarea lor bănească, ca mijloc de reparaţie.

Apelul a fost admis, cu consecinţa schimbării, în parte, a deciziei atacate, doar în ce priveşte suprafaţa de teren pentru care se datorează despăgubiri, Curtea de Apel considerând, raportat la cauza cererii de chemare în judecată şi expertiza efectuată de expert C., că suprafaţa de teren afectată, în concret, de servitutea de utilitate publică este de 454 m.p., în vreme ce o suprafaţă de 100 m.p. are o altă situaţie juridică. Prin urmare, despăgubirile au fost reduse corespunzător suprafeţei de 454 m.p., afectate de servitutea de utilitate publică.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, reprezentaţi de Primar, criticând-o pentru următoarele motive:

a. Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 46 alin. (4), art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001, art. 8, art. 12 din Legea nr. 33/1994 şi art. 44 din Constituţie - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La această dată, Municipalitatea nu a demarat investiţia pentru realizarea străpungerii Calea x - str. x, nefiind alocate fonduri în buget în acest sens. Planul Urbanistic General este o documentaţie de urbanism premergătoare investiţiilor, ce urmăreşte implementarea unui concept de trafic integrat, parte a unei strategii de dezvoltare pe termen lung şi presupune o abordare a problemelor într-o perspectivă de timp mai largă, care depăşeşte cei 10 ani de valabilitate a documentaţiei.

Servitutea de utilitate publică instituită asupra terenului reclamanţilor, prin P.U.G., are în vedere criterii deduse dintr-o viziune de ansamblu asupra dezvoltării oraşului, respectiv a tramei stradale majore. Utilitatea publică este instituită prin P.U.G., având în vedere prevederile art. 46 alin. (4) şi art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001, republicată.

Înscrierea lucrării în planul urbanistic este doar prima etapă pentru executarea lucrării, conform art. 8 din Legea nr. 33/1994.

Dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, detaliază procedura exproprierii, care se derulează în mai multe etape obligatorii, după cum urmează: declararea utilităţii publice, masurile premergătoare exproprierii, exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor.

Până la această dată nu a fost iniţiată procedura exproprierii, stabilirea servituţii de utilitate publică, prin P.U.G., fiind o primă etapă pentru realizarea investiţiei de către autoritatea publică locală, raportat la dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora "declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei".

După etapa declarării utilităţii publice, potrivit legii, urmează adoptarea şi a altor masuri premergătoare exproprierii, respectiv executarea planurilor cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire, conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

În atare situaţie, autoritatea publică locală nu a avut intenţia de a realiza investiţia fără acordarea unei corecte compensări financiare proprietarilor terenurilor care sunt afectate de servituţile de utilitate publică, ci doar cu respectarea întocmai a prevederilor legale, iar suprafaţa exactă ocupată din terenul reclamanţilor va fi stabilită numai după întocmirea documentaţiei topografice şi a proiectului tehnic necesar pentru construirea arterei de circulaţie.

Faptul că, la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, funcţionează un set de reguli urbanistice, cu rol de a asigura dezvoltarea durabilă, unitară şi echilibrată a zonelor oraşului, nu poate echivala cu îngrădirea dreptului de proprietate privată a celor ce deţin suprafeţe de teren, procedura exproprierii pentru lucrări de utilitate publică derulându-se în mai multe etape obligatorii, ce necesită o perioadă mai îndelungată de timp.

Potrivit prevederilor art. 44 din Constituţie, dreptul de proprietate nu are caracter absolut, conţinutul şi limitele sale fiind stabilite de lege, iar, pe de altă parte, acest drept obligă la respectarea constrângerilor privind protecţia mediului şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului.

Contrar celor reţinute în considerentele deciziei atacate, nu se pune problema unei ingerinţe a autorităţii publice locale în exercitarea dreptului de proprietate şi nici a restrângerii exerciţiului acestui drept. Dreptul de proprietate, ca orice alt drept, trebuie exercitat cu bună-credinţă şi în acord cu interesul general al societăţii sau al unei comunităţi determinate.

Reglementările de urbanism se stabilesc în conformitate cu legislaţia specifică, în speţă, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi alte acte normative în domeniu, care urmăresc, tocmai, obţinerea unui echilibru rezonabil între interesele particulare ale titularilor dreptului de proprietate şi interesul public, ce constă, inclusiv, în asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea infrastructurii urbane la cerinţele traficului, situaţie ce se regăseşte în această cauză.

b. Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii constă în aceea că instanţa de judecată a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, însă nu a dispus, corelativ, transferul proprietăţii terenului în favoarea Municipalităţii, deşi despăgubirile au fost calculate la preţul pieţei.

Recurenţii sunt obligaţi la plata despăgubirilor, însă reclamanţii rămân proprietarii terenului în litigiu, fiind intabulaţi în cartea funciară, ceea ce este nelegal şi inadmisibil, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a acestora.

În litigiul de faţă, despăgubirile acordate nu au fost concepute ca o formă de reparaţie pentru lipsa de folosinţă a bunului, ci au fost concepute şi evaluate ca preţ de piaţă al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer al proprietăţii de la reclamant către autoritate.

În aceste condiţii, prin decizia pronunţată, instanţa a creat un grav dezechilibru între părţi, concretizat prin faptul că autoritatea a fost obligată la plata preţului unei proprietăţi pe care nu a dobândit-o în drept, iar reclamanţii intimaţi au primit preţul unei proprietăţi care, în drept, rămâne, în continuare, în patrimoniul lor.

Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea, în tot, a acţiunii, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat; în ce priveşte cel de-al doilea motiv al căii de atac au susţinut invocarea omisso medio.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18.02.2020, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva deciziei nr. 19 A din 29.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 17.03.2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. În ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 46 alin. (4), art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001 pentru amenajarea teritoriului şi urbanismul şi art. 8, art. 12 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, susţinerile recurenţilor nu pot fi primite, întrucât nu vizează argumentele instanţei de apel, care nu şi-a fundamentat decizia pronunţată pe aceste texte de lege.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor legale enunţate mai sus, criticile nu evocă, în realitate, nerespectarea de către instanţa de apel a cerinţelor prevăzute în textele de lege respective, unele dintre acestea neavând nici legătură cu situaţia imobilului în litigiu, ci sunt menţionate pentru a acredita ideea că procedura legală a exproprierii implică desfăşurarea într-o perioadă îndelungată de timp, cu consecinţa, pretinsă de pârâţi, a justificării temporizării obligaţiei de plată a despăgubirilor către reclamanţi, concordant cu intenţia primilor de a efectua o asemenea plată în viitor.

Astfel, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 350/2001, în forma în vigoare la data aprobării P.U.G.-ului prin care s-a menţinut servitutea de utilitate publică instituită, iniţial, prin P.U.Z.-ul din 2007, prevede că "planul urbanistic general se elaborează în baza strategiei de dezvoltare a localităţii şi se corelează cu bugetul şi programele de investiţii publice ale localităţii, în vederea implementării prevederilor obiectivelor de utilitate publică".

După cum se constată, recurenţii nu invocă elaborarea P.U.G.-ului cu încălcarea criteriilor reglementate de lege şi nici intimaţii nu au formulat o astfel de susţinere, ci doar au imputat pârâţilor neacordarea despăgubirilor corespunzătoare imobilului asupra căruia s-a stabilit servitutea de utilitate publică, urmare a pasivităţii acestora în derularea procedurii exproprierii de drept, care ar fi permis plata sumelor de bani aferente.

În subsidiar, din perspectiva dispoziţiilor legale indicate, aspectul nealocării, în bugetul autorităţilor publice locale, a fondurilor necesare pentru realizarea investiţiei în scopul căreia a fost instituită servitutea de utilitate publică asupra terenului proprietatea reclamanţilor reprezintă un element imputabil recurenţilor, care au aprobat P.U.G.-ul fără ca aceste părţi să ţină seama de obligaţia menţionată în Lege, de a-l corela cu bugetul propriu. Ca atare, o astfel de omisiune presupune nerespectarea art. 46 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 de către recurenţi, neputând conduce, sub nicio formă, la consecinţe favorabile pentru autorii încălcării, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi.

Art. 56 alin. (8) din Legea nr. 350/2001 se referă la menţinerea valabilităţii documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism pe o perioadă egală cu cea pentru care au fost emise iniţial, în cazul în care utilitatea publică încetează din orice cauză. Textul de lege nu este incident în speţă, pentru imobilul proprietatea reclamanţilor nefiind ridicată servitutea de utilitate publică instituită, ci menţinută, dar fără despăgubiri.

Art. 8 din Legea nr. 33/1994, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, vizează contextul în care se realizează declararea utilităţii publice, şi anume după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei. Sub acest aspect, în legătură cu lucrarea care include şi terenul intimaţilor nu s-au evocat probleme de nelegalitate, aceasta fiind cuprinsă în P.U.G., din cele reţinute în etapa devolutivă a litigiului rezultând, după cum chiar recurenţii susţin, interesul menţinerii investiţiei cu privire la străpungerea Calea x - str. x, aspect analizat în şedinţa din 21.03.2017 a Consiliului Local Cluj-Napoca, privind plângerea prealabilă adresată de reclamanţi. Prin urmare, o astfel de concluzie cu privire la utilitatea publică a lucrării ce vizează şi terenul reclamanţilor, asupra căruia s-a instituit servitutea prin P.U.Z.-ul din 2007, ulterior, a fost menţinută şi reluată prin P.U.G.-ul din 2014, fiind, în cele din urmă, respinsă şi plângerea prealabilă formulată de titularii dreptului de proprietate, prezumă că, în cunoştinţă de cauză şi, evident, în urma unei cercetări prealabile, autorităţile publice au decis asupra necesităţii lucrării pentru comunitatea locală şi în raport de întreg ansamblul urbanistic al zonei.

Dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 menţionează o altă măsură premergătoare exproprierii, respectiv executarea planurilor cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor şi a ofertelor de despăgubire. În speţă, nu rezultă în ce condiţii instanţa de apel ar fi încălcat acest text legal, de vreme ce nu a reieşit că s-ar fi elaborat astfel de planuri, reclamanţii promovând acţiunea de faţă determinat tocmai de pasivitatea recurenţilor în derularea procedurii exproprierii de drept şi, în final, în stabilirea despăgubirilor cuvenite titularilor dreptului de proprietate asupra terenului afectat de utilitatea publică.

În concluzie, nu se poate reţine că decizia atacată a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Cât priveşte evocarea aceloraşi texte de lege în sprijinul acreditării ideii de intenţie a recurenţilor de a face plata către reclamanţi a unor juste despăgubiri, pentru stabilirea cărora însă se parcurg mai multe etape, ce implică o perioadă lungă de timp, susţinerile nu pot fi primite din perspectiva art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european create în materia respectării dreptului de proprietate privată.

Astfel, conform art. 44 alin. (3) din Constituţie, exproprierea unei persoane nu poate avea loc decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, şi în condiţiile unui drepte şi prealabile despăgubiri.

În acelaşi sens, art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

În teza finală a art. 1 se arată că "dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general (...)".

Prima normă enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate, indiferent de titular, în timp ce cea de-a doua normă prevede posibilitatea privării titularului, prin acţiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare care însă este supusă anumitor condiţii. Cea de-a treia normă recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.

Interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost conturată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi preluată de instanţele naţionale, relevă garantarea dreptului de proprietate, în substanţa sa.

Pe de altă parte, protecţia pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol, cu privire la dreptul de proprietate, nu este una absolută, astfel cum au susţinut, întemeiat, şi recurenţii, fiind aduse două limite ale exerciţiului acestui drept, şi anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Cu toate acestea, chiar dacă se pune problema asigurării realizării unui interes general, cum este cazul în legătură şi cu terenul din prezentul litigiu, nu trebuie să se ajungă la golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.

Corelativul posibilităţii atingerilor dreptului de proprietate, provocate de autorităţile statului pentru un interes general, este generat de jurisprudenţa europeană în materie, care a pus în evidenţă necesitatea respectării unui alt principiu, şi anume cel vizând existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui.

Or, în speţă, astfel cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel, cu referire şi la hotărârea pronunţată, la 27.01.2009, în cauza Burghelea contra României, care se pliază perfect situaţiei litigioase de faţă, lipsirea reclamanţilor de exerciţiul efectiv al atributelor dreptului de proprietate, de o lungă perioadă de timp (2007) şi în absenţa unor despăgubiri corecte pentru prejudiciul creat, chiar şi în contextul unui interes general al comunităţii locale pentru realizarea lucrării care afectează bunul reclamanţilor, reprezintă o expropriere de fapt şi, totodată, un dezechilibru excesiv între interesul comun proteguit şi cel privat, al titularului dreptului de proprietate.

Pierderea elementelor esenţiale ale dreptului de proprietate, deşi persoana rămâne, formal, proprietarul bunului, cu privire la care însă nu mai poate exercita nici un atribut din conţinutul dreptului, în lipsa unei prealabile şi juste despăgubiri, afectează dreptul, în substanţa sa, şi reprezintă o încălcare din partea autorităţilor statului, sancţionată de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În alţi termeni, deşi recurenţii au generat, în sarcina reclamanţilor, interdicţia în legătură cu un exerciţiu complet al dreptului de proprietate, determinată de un interes public, nu şi-au îndeplinit şi obligaţiile pozitive corelative, de a expropria, în drept, bunul şi de a oferi o compensaţie financiară corespunzătoare proprietarului. Consecinţa finală o constituie realizarea obiectivelor de politică socială de către autorităţile statului, în contextul existenţei unui interes public pentru realizarea lucrării ce afectează terenul reclamanţilor, prin impunerea costului investiţiei, evident proporţional cu suma cuvenită şi neîncasată de proprietar, doar în sarcina acestuia din urmă. Or, costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, iar nu doar de o persoană anume.

În concluzie, proporţionalitatea în materia privării de proprietate este legată de obligativitatea autorităţilor de a stabili despăgubiri pentru bunul pierdut, calculate în funcţie de pierderea suferită de proprietar.

O altă condiţie a proporţionalităţii unei privări de proprietate este aceea ca indemnizarea să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietăţii, întrucât proporţionalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă. O întârziere excesivă a plăţii indemnizaţiei agravează pierderea financiară a persoanei vizate, determinată de efectele devalorizării monetare şi reprezintă, la rândul său, o atingere gravă a substanţei dreptului de proprietate, afectând echilibrul între interesele colectivităţii şi cele private.

Sub acest aspect, consecinţele instituirii, din anul 2007, a servituţii de utilitate publică asupra terenului reclamanţilor în ce priveşte exerciţiul efectiv al dreptului de către titular, fără plata despăgubirilor şi fără urmarea procedurilor legale de expropriere care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerinţă severă în dreptul de proprietate al reclamanţilor şi, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

În acelaşi sens, privarea de bun suportată de intimaţi în circumstanţele expuse mai sus constituie, totodată, şi o încălcare a art. 44 alin. (3) din Constituţia României, care obligă autorităţile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condiţiile legii şi doar cu "dreaptă şi prealabilă despăgubire", ceea ce, în speţă, nu s-a realizat. Ca atare, în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor enunţate din legea fundamentală, Curtea a menţinut soluţia primei instanţe, de acordare a despăgubirilor către reclamanţi, ca mijloc de reparaţie pentru privarea de proprietate.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.

b. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, vizând omisiunea instanţei de a dispune asupra transferului dreptului de proprietate în patrimoniul autorităţii locale, corelativ stabilirii obligaţiei de plată a imobilului, în sarcina Municipiului, critica este formulată omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, acest motiv neregăsindu-se şi în cererea de apel cu care a fost învestită instanţa de prim control judiciar.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care obligă la valorificarea motivelor de casare mai întâi în apel, prezenta instanţă nu va proceda la examinarea, direct în recurs, a acestei critici.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, împotriva deciziei nr. 19 A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iunie 2020.