Land seized for public road: bar on dual recovery under Law No. 10/2001 and civil expropriation claims

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Deliberând, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 18.09.2019 sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâţii să întocmească documentaţia necesară şi să efectueze toate demersurile legale pentru exproprierea suprafeţei de teren de 702 mp, proprietatea reclamanţilor, înscrisă în CF x Timişoara (CF vechi x), nr. top x, situată în Timişoara, str. x, care este afectată de un drum public (intersecţia semaforizată dintre str. x cel Mare şi str. x, în dreptul magazinului S.C. C. SRL), cu o justă şi prealabilă despăgubire (echivalentul valorii actuale de circulaţie a terenului) corespunzătoare cotelor de proprietate ale reclamanţilor, iar în caz de refuz sau de întârziere a procedurilor de expropriere pe o perioadă mai lungă de 3 luni, să dispună obligarea pârâţilor la despăgubirea reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren în cauză, pe ultimii 3 ani, cu o sumă ce se va stabili printr-o expertiză judiciară de specialitate, iar pe viitor, cu o sumă lunară de 5 Euro/mp, începând cu data introducerii prezentei acţiuni, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Timiş

După un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 91/25.02.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţii A., CNP x şi B., CNP x, ambii cu domiciliul procedural ales la D. din jud. Timiş în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara cu sediul în jud. Timiş.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a repins apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei nr. 91/25.02.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamanţii au învederat că prin soluţia de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul la protecţia proprietăţii.

Evocă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi garanţiile pe care le oferă.

Recurenţii au mai susţinut că, în speţă, dreptul de proprietate a fost dovedit cu extrasul de Carte funciară, precum şi prin plata impozitelor şi a taxelor aferente.

Au menţionat că au pierdut posesia bunului datorită acţiunii abuzive a statului, respectiv a Mun. Timişoara, care, deşi a construit fără acordul reclamanţilor un drum public pe terenul proprietate a lor, refuză să declanşeze procedura de expropriere, cu consecinţa unei juste şi prealabile despăgubiri.

5. Apărări formulate în cauză

La data de 23 martie 2021, în termen legal, s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimaţii Consiliul Local al municipiului Timişoara, Primarul municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar, prin care s-a solicitat, în principal, anularea căii de atac, întrucât se aduc critici soluţiei pronunţate în apel, fără a se invoca motivele de nelegalitate cuprinse la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se critică, în esenţă, soluţia instanţelor anterioare cu privire la caracterul inadmisibil al acţiunii pendinte, ce a fost formulată ulterior parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimaţi prin întâmpinare nu poate fi primită.

Reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâţii să întocmească documentaţia necesară şi să efectueze toate demersurile legale pentru exproprierea suprafeţei de teren de 702 mp, proprietatea reclamanţilor, înscrisă în CF x Timişoara (CF vechi x), nr. top x, situată în Timişoara, str. x, care este afectată de un drum public (intersecţia semaforizată dintre str. x cel Mare şi str. x, în dreptul magazinului S.C. C. SRL), cu o justă şi prealabilă despăgubire.

Înalta Curte constată că, într-o manieră detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi convingător, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat în procesul purtat anterior, sub aspectul chestiunii litigioase privind preluarea în fapt a terenului şi legea aplicabilă.

De necontestat, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisprudenţiale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Similar instanţelor de fond, Înalta Curte are în vedere că art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.

Funcţiunea lucrului judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii judecătoreşti, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicaţia soluţiei din dispozitiv, cât şi de considerentele decizorii, care conţin o soluţie asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranşând aspecte ale litigiului care, datorită modalităţii în care sunt supuse dezbaterii, nu-şi pot găsi rezolvarea în conţinutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.

Aşadar, este deplin legală decizia curţii de apel care a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat, în chestiunea litigioasă privind preluarea în fapt a terenului şi legea specială aplicabilă.

Aceasta întrucât, astfel cum a reţinut şi curtea de apel, într-un litigiu anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, prin sentinţa civilă nr. 745/30.05.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, aşa cum a fost menţinută prin decizia civilă nr. 192 din 16.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a reţinut că pentru imobilul în litigiu proprietarul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care a fost soluţionată prin Dispoziţia primarului cu nr. 1322/26.05.2008 în sensul respingerii acesteia, motivat de faptul că nu face obiectul legii, întrucât notificatorul nu a făcut dovada trecerii abuzive a acestui teren în proprietatea statului. Această dispoziţie nu a fost contestată. S-a constatat că terenul asupra căruia sunt proprietari reclamanţii este afectat de un drum public, intersecţia semaforizată dintre str. x cel Mare şi str. x în dreptul magazinului S.C. C. S.R.L., ambele sensuri de mers către str. x, o parte din scuarul ce separă cele două direcţii de mers, întreg trotuarul şi o parte din construcţia nou edificată de pârâta S.C. C. S.R.L..

S-a mai reţinut că terenul face parte din domeniul public al Municipiului Timişoara, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, existând astfel o preluare în fapt a bunului de către stat, bun care a devenit inalienabil conform art. 136 alin. (4) teza I din Constituţia României, drumul fiind realizat anterior anului 1989. Fiind vorba de o preluare în fapt a terenului, acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prevederi de care antecesorul reclamanţilor s-a prevalat. Însă, odată cu emiterea dispoziţiei Primarului, procedura prevăzută de lege a fost abandonată, astfel că pierderea de către autorul reclamanţilor a posibilităţii de a obţine măsuri reparatorii pe calea procedurii speciale nu-i conferă posibilitatea de a obţine aceeaşi măsură, pe calea dreptului comun.

În aceste condiţii, în etapele procesuale anterioare, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt, corelat cu respectarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" şi a regulii "electa una via".

În sensul acestor considerente este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, Curtea având a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, dat de normele cuprinse ]n C. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia în interesul legii, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, problema raportului dintre legea specială şi legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii în interesul legii, s-a statuat, în mod expres:

"Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ş.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Prin urmare, instanţa supremă a constatat că parcurgerea procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior şi la dreptul comun în materie, pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecinţă, acţiunea pendinte formulată de reclamanţi nu poate fi primită, în condiţiile în care a fost dovedit că imobilul teren în litigiu a fost preluat de Statul român înainte de anul 1989, iar autorul reclamanţilor a uzat de reglementările speciale existente cu privire la dreptul de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia.

De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat constant în jurisprudenţa Curţii europene, persoanele care au beneficiat de procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiune în revendicare, fără a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (Cauza Brumărescu contra României - 1997, Cauza Daniel şi Niculina contra României - 2009).

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurenţii reclamanţi, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, recurenţii-reclamanţi au urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins, au obţinut o dispoziţie emisă în procedura de soluţionare a notificării privind restituirea în natură a imobilului litigios, după care procedura a fost abandonată, nu au uzat de căile de atac prevăzute prin legea specială.

Mai mult, recurenţii nu se află în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la exproprierea în fapt, care poate fi tratată tot ca o acţiune în revendicare, acţiune exercitată deja de către reclamanţi, întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei menţionate, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României). Or, în speţă, o astfel de recunoaştere nu a avut loc.

Prin urmare, în mod corect instanţele anterioare au constatat că acţiunea de faţă nu poate fi primită, câtă vreme autorul reclamanţilor a formulat notificarea nr. x din 13.08.2001 în temeiul Legii 10/2001 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziţia de respingere a acesteia nefiind contestată, iar ulterior reclamanţii au formulat acţiune în revendicare cu privire la acelaşi imobil, demers judiciar în care s-a stabilit jurisdicţional că terenul a făcut obiectul Legii 10/2001, ca lege specială, iar în litigiul de faţă, care nu are ca obiect o acţiune de expropriere propriu-zisă, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale Legea 33/1991, reclamanţii solicită valorificarea aceluiaşi drept pentru a obţine echivalentul valorii actuale de circulaţie a terenului cu titlu de justă şi prealabilă despăgubire.

Faţă de aceste argumente nu pot fi primite nici alegaţiile reclamanţilor referitoare la dovada dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din extrasul CF, precum şi din actele de plată a impozitelor.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 200 din 12 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.