Validity of real loan contract and admissibility of witness testimony with conflict of interest

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să îl oblige pe aceasta la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul a 930.000 RON, reprezentând împrumut nerestituit, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1523 alin. (1) şi ale art. 2158 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 552 din 25 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis acţiunea, a obligat pârâtul la plata care reclamantă a sumei de 200.000 euro sau a echivalentului în RON a acestei sume, calculată în funcţie de cursul BNR la data plăţii, reprezentând împrumut nerestituit, a obligat pârâtul la plata care reclamantă a sumei de 12.905 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1292A din 30 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 552 din 25 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.630,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B. la 2 iulie 2020.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 13 iulie 2020 şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului de filtru nr. 5.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât B. a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În expunerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat aplicarea în mod greşit a prevederilor art. 2.158 C. civ., deoarece contractul încheiat de părţi nu a fost însoţit de remiterea concomitentă a vreunei sume de bani, contractul de împrumut fiind un contract real.

Recurentul-pârât a arătat că s-a dat o calificare greşită a actului juridic dedus judecăţii fiindcă între părţi nu s-a încheiat un contract de împrumut de consumaţie valabil, astfel că instanţa de apel nu putea constata legalitatea admiterii unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de procedură prevăzute de dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. potrivit căreia nu pot fi martori cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi.

Astfel, a criticat admisibilitatea probei cu martorul C. motivat, pe de o parte, de faptul că acesta s-a aflat în relaţii de subordonare cu recurentul-pârât, fiind angajat la societatea D. S.R.L., la care recurentul deţine calitatea de asociat, pe de altă parte, de faptul că a fost contactat de martor.

Incidenţa motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost motivată prin prisma concluziei la care a ajuns instanţa de apel când a coroborat declaraţia martorului cu răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, deşi premisele rezultate din administrarea celor două probe se exclud.

Deşi prin răspunsul la interogatoriu pârâtul a arătat că nu a primit niciodată 2 tranşe de 100.000 euro de la reclamantă, ci 2 tranşe de 10.000 euro, instanţa de apel a arătat că această declaraţie confirmă inversul ei., ceea ce reprezintă o contradicţie logică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la 25 august 2020, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că în mod corect au reţinut instanţele că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2158 C. civ., având în vedere faptul că recurentul-pârât nu a contestat în cele două faze procesuale existenţa raportului juridic contractual ce a luat naştere la 17 februarie 2013 prin semnarea înscrisului olograf sub semnătură privată, scris integral, datat si semnat de către recurentul-pârât, intitulat contract de împrumut, ci a contestat doar cuantumul sumei de bani împrumutate, susţinând că în realitate a împrumutat 20.000 euro şi nu 200.000 euro.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, a învederat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât martorul a fost în raporturi de muncă cu societatea D. S.R.L. şi nicidecum cu recurentul-pârât.

Cu privire la criticile invocate prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că acestea nu se încadrează în textul de lege, întrucât nu vizează aspecte contradictorii din cuprinsul hotărârii, ci vizează modul în care au fost apreciate probele de către instanţa de judecată, iar o eventuală apreciere greşită a probelor de către instanţa de apel nu poate constitui motiv de recurs.

6. Procedura de filtru

La 22 aprilie 2021 raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părţile din cauză.

În cuprinsul raportului s-a reţinut că recursul a fost declarat în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în cuprinsul cererii de recurs se dezvoltă critici de natură a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor la 22, respectiv 24 februarie 2021.

Prin încheierea din 22 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 129A din 30 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen la 10 iunie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este expusă critica privind natura actului juridic încheiat între părţi, recurentul arătând că a fost semnată o convenţie având ca obiect un împrumut viitor, iar ulterior acestui moment reclamanta a remis către acesta sume de bani în două tranşe, motiv pentru care acesta contestă valabilitatea contractului de împrumut de consumaţie în faţa instanţei de recurs.

Răspunzând argumentelor de nelegalitate subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că între reclamanta A. şi pârâtul B. s-a încheiat un contract de împrumut, sub forma unui înscris sub semnătură privată întocmit la 17 februarie 2013.

Acest înscris a fost prezentat, în faţa primei instanţe, în original de către apărătorul reclamantei la termenul de judecată din 21 ianuarie 2019, moment la care pârâtul, prin apărător, nu a denunţat înscrisul ca fals în condiţiile art. 304 C. proc. civ., deşi în cuprinsul întâmpinării a menţionat că se înscrie în fals în ceea ce priveşte suma menţionată în chitanţă .

De asemenea, verificarea înscrisului sub semnătură privată intitulat "Contract de împrumut", încheiat la 17 februarie 2013 s-a realizat de către instanţa de apel la termenul din 30 septembrie 2019, când s-a constatat că scrierea sumei de 200.000 euro nu apare alterată, modificată sau corectată.

Mai mult, la întrebarea nr. 7 din interogatoriu:, Recunoaşteţi că scrisul şi semnătura de pe contractul de împrumut vă aparţin?", pârâtul a răspuns afirmativ, iar martorul C. a declarat că suma de 200.000 euro a fost remisă la începutul lunii februarie . Prin urmare s-a constatat de către instanţa de apel că a fost predată suma de bani ce constituie obiectul acordului de voinţă deci actul juridic încheiat de părţi are natura juridică a împrumutului de consumaţie.

În aceste condiţii devine incident principiul forţei obligatorii a contractului reglementat prin dispoziţiile art. 1270 C. civ., potrivit căruia "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante". Astfel, manifestarea de voinţă a părţilor produce consecinţele reglementate, în mod general, de prevederile art. 1350 alin. (1) C. civ. şi, în mod special, în materia împrumutului de consumaţie de dispoziţiile art. 2158 alin. (1) C. civ., împrumutatul fiind obligat să restituie aceeaşi sumă de bani la termenul convenit.

Pe de altă parte, recurentul nu a arătat în ce măsură, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată - obligarea sa la restituirea sumei de 200.000 euro - calificarea actului juridic în legătură cu care a scris în întregime şi a semnat înscrisul sub semnătură privată din 17 februarie 2013, drept un antecontract de împrumut, ar fi justificat respingerea cererii introductive de instanţă.

Având în vedere cele mai-sus arătate, instanţa de recurs apreciază că instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 2158 C. civ., critica formulată neîntrunind cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin a doua critică de nelegalitate, care este circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa a dat efect unei probe obţinute cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul motivează că, pe de o parte, martorul C. s-a aflat într-o relaţie de subordonare cu acesta, în calitate de angajat al societăţii D. S.R.L. la care recurentul are calitatea de asociat, iar, pe de altă parte, martorul l-a contact şi i-a cerut sume de bani în timpul procesului, împrejurări faţă de care proba cu acest martor nu era admisibilă.

În analiza acestei critici sunt incidente dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1 - 3.

Instanţa de recurs constată că martorul C. a fost indicat de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fiind propus ca martor şi la termenul de judecată din 12 noiembrie 2018, termen la care pârâtul, prin apărător, a arătat că nu se opune probelor solicitate de reclamantă, instanţa încuviinţând pentru reclamantă proba cu un singur martor - E..

Ulterior, la termenul de judecată din 21 ianuarie 2019, tribunalul a încuviinţat înlocuirea martorului E. cu martorul C. motivat de imposibilitatea acesteia de prezentare, precum şi de împrejurarea că martorul indicat în cererea de chemare în judecată este prezent în sală şi audierea acestuia nu conduce la amânarea cauzei.

Atitudinea procesuală a apărătorului pârâtului, care la termenul de judecată din 21 ianuarie 2019, a arătat că se opune cererii de înlocuire a martorului E. cu martorul C. pentru că pârâtul nu era prezent, nu poate reprezenta opoziţia acestei părţi la ascultarea martorului în condiţiile care decurg din aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., deoarece circumstanţele care puteau atrage interdicţia de ascultare a martorului nu au fost aduse la cunoştinţa instanţei înainte de ascultarea martorului. Pârâtul a sesizat primei instanţe relaţia de subordonare a martorului cu pârâtul prin notele de şedinţă depuse la 18 martie 2019, după ascultarea martorului, motiv pentru care în mod corect mărturia acestuia a rămas o probă câştigată cauzei.

În aceste circumstanţe, instanţa de recurs apreciază că proba cu martorul C. nu încalcă interdicţia reglementată prin dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât aceasta este o normă juridică cu caracter de ordine privată ceea ce presupune că opoziţia la audiere trebuia să fie expresă şi manifestată cel mai târziu înainte de ascultarea martorului.

Aşadar, atâta vreme cât pârâtul, care a beneficiat de asistenţă juridică, nu s-a opus la încuviinţarea acestei probe, deşi a cunoscut identitatea martorului în prealabil, această probă a fost administrată în mod legal, critica subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs este învestită să verifice dacă ceea ce s-a reţinut din răspunsul la interogatoriu şi declaraţia martorului reprezintă considerente străine de natura pricinii.

În susţinerea acestei critici de nelegalitate se invocă faptul că motivarea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că răspunsul la interogatoriu a confirmat declaraţia martorului în ceea ce priveşte cuantumul sumei de bani predate, reprezintă o contradicţie logică.

Înalta Curte constată că recurentul nu formulează critici privitoare la contradictorialitatea considerentelor hotărârii sau la caracterul străin al motivării faţă de natura pricinii, ci critică modul de apreciere a probelor rezultate din declaraţia martorului C. şi răspunsul pârâtului la interogatoriu.

Or, din perspectiva configurării recursului, cale extraordinară de atac, devolutivă exclusiv în drept, criticile de nelegalitate privitoare la modul în care instanţa de apel a analizat ceea ce rezultă din fiecare probă în parte şi, apoi, a realizat o corelaţie logică a probelor în scopul conturării situaţiei de fapt, excedează motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în recurs neputând fi puse în discuţie şi reevaluate probele administrate în faţa instanţelor de fond.

În privinţa cererii de reducere a onorariului avocaţial, formulată de recurent, Înalta Curte urmează a o respinge, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că onorariul avocaţial solicitat de către intimată nu este disproporţionat în raport cu valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1292A din 30 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge cererea de reducere a onorariului avocaţial şi obligă pe recurent la plata sumei de 5.749,6 RON către intimata A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2021.