Bank Tort Claim Against Employees Quashed and Remanded for Inadequate Contradiction Analysis Post-Acquittal

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.12.2018 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciilor produse reclamantei prin acordarea de credite cu încălcarea atribuţiilor d eserviciu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 (art. 1349 noul C. civ.) care reglementează răspunderea civilă delictuală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 219/S/24.10.2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 270A/17.03.2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul formulat de către apelanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 219/S/24.10.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Calea de atac formulată în cauză

Pârâtele B. şi C. au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel.

Prin motivele de recurs au fost formulate următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Recurentele a fost angajate ale reclamantei, exercitându-şi atribuţiile de serviciu în baza unor contracte individuale de muncă (recurenta B. în baza contractului nr. x/24.04.2000, iar recurenta C., în baza contractului nr. x/26.04.2000).

Răspunderea patrimonială a salariatului reprezintă o varietate a răspunderii civile contractuale, cu aspecte particulare generate de specificul raporturilor juridice de muncă.

Pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a angajatului, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii de fond: existenţa unui contract de muncă valabil încheiat, calitatea de salariat la unitatea păgubită, existenta unui prejudiciu creat patrimoniului angajatorului, fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa, raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu şi vinovăţia salariatului.

În cazul când pretinsul prejudiciu este cauzat prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acţiunea contractuală şi acţiunea delictuală deoarece s-ar încălca domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care este o răspundere specială, astfel cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond.

Dacă s-ar admite un drept de opţiune al creditorului contractual, i s-ar oferi posibilitatea acestuia de a introduce acţiunea pe temei delictual şi atunci când dreptul la acţiune pe temei contractual s-a stins, ori de a pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu, cu toate ca debitorul răspunde numai pentru prejudiciul direct şi previzibil.

Este adevărat, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, că opţiunea între cele două forme de răspundere este permisă în cazul în care neexecutarea contractului constituie în acelaşi timp şi o infracţiune prevăzută de legea penală.

Însă, prin decizia penală nr. 744/Ap/21.11.2018, Curtea de Apel Braşov a dispus achitarea recurentelor în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală). Prin urmare, nu ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni, iar excepţia despre care face vorbire instanţa de apel nu se aplică în acest caz.

În consecinţă, arată recurentele, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, sens în care este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11.02.2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtele B. şi C. împotriva deciziei nr. 270/AP/17.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen la 08.04.2021, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 04.08.2020, intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerentele:

Cererea de chemare in judecată prin care reclamanta a învestit instanţele în prezentul litigiu a fost întemeiată pe elementele răspunderii civile delictuale. A. S.A. a solicitat Tribunalului Braşov să-i oblige pe pârâţii B., C. şi D., în solidar, la repararea prejudiciului material pe care a pretins că i l-au produs prin acordarea unor credite cu încălcarea atribuţiilor de serviciu.

Este necontestat în cauză că, la data săvârşirii pretinsei fapte ilicite, pârâtele B. şi C. îşi desfăşurau activitatea în baza unor contracte individuale de muncă încheiate cu reclamanta şi că, prin decizia penală nr. 744/Ap/21.11.2018, Curtea de Apel Braşov a dispus achitarea pârâţilor în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) şi a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei.

Prima instanţă a constatat că fapta ilicită invocată de reclamantă pentru angajarea răspunderii civile delictuale este abuzul în serviciu la încheierea contractelor de credit menţionate în cererea de chemare în judecată. Aplicând principiul potrivit căruia reclamantul nu are posibilitatea de a opta între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, tribunalul a concluzionat că cererea cu care a fost învestit este inadmisibilă deoarece, calitatea pârâtelor de salariate ale reclamantei atrage răspunderea patrimonială pe temei contractual, potrivit art. 254 Codul muncii, iar nu răspunderea patrimonială delictuală pentru care reclamanta a optat prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul D., tribunalul a constatat că deşi acesta nu a avut calitatea de angajat al reclamantei, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la repararea prejudiciului material pretins. Or, solidaritatea nu poate opera în cazul în care răspunderea civilă are temeiuri diferite pentru fiecare dintre pârâţi.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a negat concluziile primei instanţe în sensul că fapta ilicită invocată este abuzul în serviciu, nu a contestat incidenţa principiului neadmiterii opţiunii reclamantului între cele două forme de răspundere civilă, dar a considerat că în cauză ar opera excepţia admisă de la aplicarea acestui principiu, şi anume aceea că opţiunea este permisă în cazul în care neexecutarea contractului constituie în acelaşi timp şi o infracţiune.

Însă, pe de o parte, curtea de apel admite posibilitatea opţiunii între cele două forme de răspundere civilă în cazul în care neexecutarea contractului constituie o infracţiune, pe de altă parte, reţine în considerentele hotărârii că pârâţii au fost achitaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), prin decizia penală nr. 744/Ap/21.11.2018 a Curţii de Apel Braşov.

În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să arate de ce consideră că opţiunea între cele două forme de răspundere civilă operează chiar în ipoteza achitării reclamanţilor pentru infracţiunea în care a fost încadrată fapta invocată de reclamantă ca temei al răspunderii civile delictuale. În lipsa argumentelor în acest sens, motivarea deciziei este contradictorie cât timp, pe de o parte, instanţa de apel admite că opţiunea între cele două forme ale răspunderii civile este permisă dacă neexecutarea contractului constituie infracţiune, iar pe de altă parte reţine că pârâţii au fost achitaţi pentru infracţiunea pentru care au fost cercetaţi.

Mai mult, curtea de apel apreciază că prima instanţă avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale în raport cu fiecare pârât, precum şi condiţia solidarităţii, respectiv dacă răspunderea pârâţilor este solidară sau conjunctă.

Or, în considerentele sentinţei civile pe care a pronunţat-o, tribunalul a arătat că reclamanta are la dispoziţie, faţă de pârâtele B. şi C. numai o acţiune în răspundere patrimonială întemeiată pe prevederile art. 254 Codul Muncii şi că, deşi pârâtul D. nu a avut calitatea de angajat al reclamantei, solidaritatea pârâţilor nu poate fi reţinută în condiţiile în care răspunderea se întemeiază pe principii diferite.

În consecinţă, în temeiul art. 498 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 270/Ap din 17 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2021.