Liability of public administration entities versus State representatives in claims for damages following failed land reclamation.

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 20 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin administrator Teatru Naţional de Operetă "Ion Dacian", Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii, Teatru Naţional de Operetă "Ion Dacian", Biblioteca Naţională a Română, Ministerul Culturii, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se dispună, în principal, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile în suprafaţă de 1.102 m.p., situate în Bucureşti, respectiv: terenul în suprafaţă de 326 m.p., str. x, terenul în suprafaţă de 384 m.p., str. x, terenul în suprafaţă de 296 m.p., Splaiul Unirii nr. 73, terenul în suprafaţă de 96 m.p., str. x, sector 3; în subsidiar, în situaţia în care capătul 1 de cerere nu poate fi admis, a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea unei drepte şi juste despăgubiri în schimbul imobilelor anterior menţionate, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa nr. 35 din 12 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. ca neîntemeiată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea civilă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei per­soane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Biblioteca Naţională şi a respins acţiunea civilă împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Operei Naţionale în privinţa cererii având ca obiect despăgubiri şi a respins acest capăt împotriva Operei Naţio­nale, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Cul­turii şi a pârâtei Operei Naţionale Bucureşti (continuatoare a Teatrului Naţional de Operetă "Ion Dacian"), ca neîntemeiate, cât priveşte cererea în revendicare.

A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca neîntemeiată.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare a suprafeţelor de teren iden­tificate de expert B. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Mi­nisterul Culturii, Ministerul Culturii, Opera Naţională Bucureşti.

A admis cererea privind plata despăgubirilor.

A respins cererea de arătare a titularului dreptului în persoana Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârât Ministerul Culturii.

A obligat pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Culturii şi Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 623.720 euro - valoarea suprafeţelor de teren stabilită de expert C..

A obligat pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Culturii şi Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON onorariu expertiză topografică şi onorariu expertiză evaluatorie, iar pe reclamant la plata sumei de 5.000 RON către pârâtul Municipiul Bu­cureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 805/A din 22 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 35 din 12 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

A admis apelul declarat de pârâţii Ministerul Culturii, Statul Român prin Ministerul Culturii împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Culturii şi Opera Naţională Bucureşti.

A admis excepţia lipsei calităţii Ministerului Culturii, de reprezentant al Statului Român.

A respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Opera Naţională Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.

A anulat cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii pentru lipsa calităţii acestuia de reprezentant al Statului Român.

A admis cererea de arătare a titularului dreptului Statul Român, formulată de Ministerul Culturii.

A respins cererea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins cererea de obligare a pârâţilor Ministerul Culturii şi Statul Român prin Ministerul Culturii la plata onorariilor de expertize ca nefondată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A luat act că apelantul-reclamant şi apelanta-pârâtă Opera Naţională Bucureşti şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins cererea intimatului-pârât Municipiul Bucureşti privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

A dispus obligarea reclamantului la 31.706 RON taxă de timbru aferentă judecăţii în fond.

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 1686 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 805/A din 22 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Al II-lea ciclu procesual

1. Decizia pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 117 A din 3 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de repunere pe rol, formulată de apelanta-pârâtă Opera Naţională Bucureşti, ca neîntemeiată.

A admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanţii-pârâţi Ministerul Culturii şi Statul Român prin Ministerul Culturii, de apelanta-pârâtă Opera Naţională Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 35 din 12 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Biblioteca Naţională a României, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin administrator Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian", Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian" şi cu intimatul-intervenient forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A fost admisă cererea de arătare a titularului dreptului în persoana Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Culturii.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Culturii pentru Statul Român şi a fost anulată acţiunea pentru acest motiv.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Culturii şi Opera Naţională Bucureşti în privinţa cererii de revendicare şi a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revendicare în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii de despăgubiri ca neîntemeiată.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii, în privinţa cererii de despăgubiri şi a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă cererea având ca obiect despăgubiri, în contradictoriu cu intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 1.157.100 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând valoarea suprafeţelor de teren astfel cum a fost stabilită de expert D. şi la plata sumei de 3.000 RON, onorariu expertiză topografică şi onorariu expertiză evaluatorie efectuate în primă instanţă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 58.640,14 RON taxă de timbru aferentă judecăţii în fond.

A fost obligat intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de timbru aferentă judecăţii în fond şi în apel, în cuantum de 87.960,21 RON.

2. Recursurile exercitate în cauză. Motive

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi intervenientul forţat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 223 şi art. 865 şi urm. C. civ., art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, art. 563 şi următoarele C. civ.

Hotărârea este nelegală din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material, cu consecinţa obligării în mod incorect la plata despăgubirilor doar a titularului dreptului de proprietate publică, respectiv a Statului Român, nu şi a titularilor dreptului de administrare - Ministerul Culturii şi Operei Naţionale - cu privire la care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Cei care deţin posesia terenurilor sunt titularii drepturilor de administrare, respectiv Ministerul Culturii şi Opera Naţională Bucureşti. În calitate de posesori neproprietari ai bunurilor, aceştia au calitate procesuală pasivă, astfel cum impune art. 563 alin. (1) C. civ.

Împrejurarea că titularii drepturilor de administrare au obligaţia legală de a introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică nu atrage lipsa calităţii procesuale pasive a acestora, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea pârâtului cu cel arătat ca titular al dreptului. În cauză, terţul a dobândit calitatea de intervenient, fiind introdus forţat în proces, iar pârâţii au rămas în continuare părţi în proces, fără să se pună problema lipsei calităţii procesuale pasive a acestora.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, partea invocând, ca motiv de recurs, lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, dat fiind faptul că întregul teren revendicat este deţinut cu titlu de proprietate publică de Statul Român prin Ministerul Culturii, şi nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Susţine că dreptul de administrare aparţine Ministerului Culturii, fiind transmis prin H.G. nr. 578/2002, iar în anul 2005 proprietatea publică a fost înscrisă în Cartea Funciară în favoarea Statului Român prin Ministerul Culturii ca titular al dreptului de administrare.

Lipsirea efectivă de bun a fost cauzată de trecerea în proprietatea publică a terenului pe care se află obiectivul Biblioteca Naţională şi clădirea Teatrului Naţional de Operetă Ioan Dacian în favoarea Statului Român reprezentat de Ministerul Culturii.

În speţa dedusă judecăţii, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Ministerul Culturii, care a înscris dreptul de administrare a imobilului în litigiu în Cartea Funciară, şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, arată că, având în vedere că imobilul în litigiu este proprietate publică, Statul ar trebui reprezentat prin Municipiul Bucureşti, şi nu prin Ministerul Finanţelor Publice.

Coroborând dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu cele ale art. 4 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi prevederile Legii nr. 215/2001, apreciază că, în speţă, există o situaţie de excepţie, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor Publice, ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv Municipiul Bucureşti.

În finalul memoriului de recurs, recurentul-intervenient forţat arată că, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti a omologat un raport de expertiză cu o valoare de 1.157.100 euro, cu mult mai mare decât cea din primul ciclu procesual (623.720 euro), valoarea terenului fiind exagerată, tinzându-se la o îmbogăţire fără justă cauză, partea apreciind că se impune refacerea raportului de expertiză, soluţia ce se impune fiind una de casare a deciziei recurate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru refacerea raportului de expertiză şi administrarea de probe suplimentare.

Apreciază şi că, în mod netemeinic, instanţa de apel a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru în cuantum de 87.960,21 RON şi suma de 3.000 RON onorariu expertiză, având în vedere că partea nu a dat dovadă nici de rea-credinţă şi nici de comportament neglijent, care să determine instanţa să oblige instituţia la plata cheltuielilor de judecată.

3. Apărările formulate în cauză:

La 31 iulie 2020, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea în parte a recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, sub aspectul lipsei calităţii de reprezentant al Statului Român a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea la plata de juste despăgubiri în cuantum de 1.157.100 euro şi respingerea recursului formulat de această parte, ca neîntemeiat, în considerarea faptului că motivele invocate nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar solicitarea de refacere a raportului de expertiză este atât tardivă, cât şi inadmisibilă.

La 25 august 2020, intimatul-pârât Ministerul Culturii a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., solicitând respingerea recursului ca fiind lipsit de interes şi vădit nefondat. În susţinerea excepţiei lipsei de interes, a menţionat că recurentul nu justifică interes legitim pentru a solicita obligarea Ministerului Culturii la plata despăgubirilor în condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata acestora prin decizia recurată.

La 2 septembrie 2020, intimata-pârâtă Opera Naţională Bucureşti a depus întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea ambelor recursuri. A apreciat că instanţa de apel a stabilit în mod corect că pârâta Opera Naţională Bucureşti şi Ministerul Culturii nu au calitate procesuală pasivă, ci Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are această calitate în raport cu dispoziţiile art. 223 alin. (1) şi art. 865 alin. (1) C. civ., dat fiind faptul că terenurile se află în proprietatea acestuia.

La 2 septembrie 2020, intimatul-pârât Ministerul Culturii a transmis, prin e-mail şi ulterior prin fax, răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant la recursul declarat de recurentul-intervenient forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea ambelor recursuri. A reiterat aspectele invocate prin întâmpinare.

4. Procedura de filtru:

La 11 martie 2021, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părţile din cauză.

În cuprinsul raportului s-a reţinut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar în cuprinsul ambelor cereri de recurs se dezvoltă critici de natură a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor la 16 - 17 martie 2021.

Prin încheierea din 8 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 117 A din 3 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen la 10 iunie 2021.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica dezvoltată prin ambele recursuri, în sensul că, în cauză, calitatea de reprezentant al statului aparţine Ministerului Culturii şi Operei Naţionale - astfel încât acestea ar trebui obligate la plata despăgubirilor -, iar nu Ministerului Finanţelor Publice, nu poate fi primită, în condiţiile în care, necontestat, terenurile sunt în proprietatea statului şi doar în administrarea celor două instituţii menţionate, iar obiectul acţiunii în revendicare a fost transformat în plata contravalorii terenurilor a căror restituire în natură nu este posibilă.

Conform art. 223 alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Or, recurenţii nu au putut indica niciun act normativ prin care să se fi stabilit că plata despăgubirilor, consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare sub forma plăţii de despăgubiri, exercitată împotriva statului, trebuie să o facă cel care administrează bunul revendicat, iar nu Ministerul Finanţelor Publice.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 223 C. civ., atunci când, în reprezentarea statului, a obligat numai Ministerul Finanţelor Publice, iar nu şi Ministerul Culturii şi Opera Naţională, ca titulari ai dreptului de administrare a terenurilor, aşa cum se critică prin recursul reclamantului.

În aceeaşi ordine de idei, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel nu a încălcat nici prevederile art. 563 alin. (1) C. civ., care arată că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. În respectarea acestui text, instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală prin neadmiterea acţiunii în contradictoriu cu titularii dreptului de administrare a terenurilor revendicate, în condiţiile în care cel care deţine fără drept terenurile este statul, iar nu Ministerul Culturii şi Opera Naţională, care doar le administrează. Prin urmare, aceste instituţii nu au calitatea de posesori neproprietari ai terenurilor, aşa cum se susţine în recursul reclamantului.

Recurentul reclamant a invocat şi nesocotirea prevederilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, susţinând că, în litigiile care au ca obiect dreptul de administrare, statul este reprezentat de titularul dreptului de administrare, iar nu de Ministerul Finanţelor Publice. Înalta Curte nu va intra în analiza aprofundată a acestei critici, observând omisiunea reclamantului că, prin formularea unei acţiuni în revendicare, el a dedus analizei instanţelor o chestiune legată de dreptul de proprietate, iar nu de administrare.

În fine, s-a mai invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării prevederilor art. 865 C. civ., deşi acest text, după ce arată, în alin. (1), că obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului, în alin. (2) lit. b) se spune că, titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi: să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.. Or, prin introducerea forţată în proces a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, deja chemat în judecată, s-a urmărit să se acopere deficienţa iniţială în stabilirea cadrului procesual. Însă critici relative la neîndeplinirea condiţiilor impuse de C. proc. civ. pentru formularea unor cereri de intervenţie forţată nu au fost făcute.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanţa superioară de fond a pronunţat o hotărâre prin care a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legilor materiale sus-menţionate, astfel încât criticile formulate sub acest aspect nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a criticat hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva nesocotirii prevederilor art. 315 C. proc. civ., pentru că a omologat un raport de expertiză cu o valoare cu mult mai mare decât cea din primul ciclu procesual.

Critica nu este întemeiată, în condiţiile în care, împotriva hotărârii de primă instanţă, prin care s-a dispus, în primul ciclu procesual, obligarea statului, prin Ministerul Culturii şi a Ministerului Culturii, la plata sumei de 623.720 euro, a declarat apel şi reclamantul. Prin urmare, cuantumul despăgubirilor putea fi modificat în apel. Aşadar, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În fine, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a mai criticat decizia instanţei de apel sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, motivând că nu a dat dovadă nici de rea-credinţă, nici de comportament neglijent de natură să fi determinat instanţa să procedeze în sensul arătat.

În condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Sub marginala "Exonerarea pârâtului de la plată", art. 454 C. proc. civ. arată că, pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) C. civ. rămân aplicabile.

Ca atare, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată este posibilă numai urmare a unei atitudini procesuale limitativ circumscrise prin art. 454 C. proc. civ., buna sau reaua-credinţă sau lipsa comportamentului neglijent al părţii căzute în pretenţii neputând influenţa soluţia privitoare la cheltuielile de judecată. Cum Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a căzut în pretenţii, şi nu sunt îndeplinite cerinţele art. 454 C. proc. civ., în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Prin urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 117 A din 3 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2021.