Absolute nullity of sale of notified property under Law 10/2001 and non-retroactivity of explicit nullity sanction

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin modificarea de acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la 19.10.2015 şi la 16.11.2015, în dosarul nr. x/2015, reclamanta Academia Română, prin Preşedinte Acad. A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. Predeal S.A. şi S.C. B. S.R.L. (fostă S.C. C. S.R.L.), ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. Predeal S.A., în calitate de vânzătoare, şi pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, autentificat la B.N.P. D., sub nr. x/09.04.2003, cu privire la terenul situat în Predeal, str. x, respectiv nr. 24, înscris în C.F. nr. xN-Predeal, la A+8, nr. top. x - teren construcţii de 3.914,42 m.p.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 20.1. din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi note de şedinţă, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte; excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; pe fond, respingerea cererii modificatoare.

La termenul de judecată din 15.02.2016, instanţa a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare şi suspendarea judecării contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001, până la soluţionarea definitivă a cauzei disjunse.

Cauza disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub nr. x/2016.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 85/S/10.05.2016, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L., şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta Academia Română, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. Predeal S.A., ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Academia Română, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 738/Ap/25.04.2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.

4. Hotărârea pronunţată în rejudecare:

Pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, cauza a fost reînregistrată la 20.06.2017, sub nr. x/2016*.

La termenul de judecată din 08.09.2017, la solicitarea instanţei, reclamanta a precizat că natura nulităţii care se solicită a se constata este cea absolută.

Prin sentinţa civilă nr. 258/S/03.12.2018, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată.

În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, temeiul de drept pe care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea, nu a fost inclus în forma iniţială a actului normativ, ci, ulterior, prin Legea nr. 135/2014, publicată în Monitorul Oficial din 16.10.2014. Prin urmare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat, dispoziţia legală nu era în vigoare, aplicându-se numai pentru viitor, conform principiului neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României. De asemenea, dreptul Academiei Române de a formula notificare s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 564/2004 (art. 1 pct. 2), ulterior perfectării actului juridic între pârâţi.

5. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Braşov:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, reclamanta Academia Română.

Prin decizia civilă nr. 457/Ap/02.04.2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul exercitat în cauză, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de intimata S.C. B. S.R.L.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

Chiar dacă, prin primul motiv de apel referitor la aplicarea şi interpretarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data primei notificări, apelanta surprinde, corect, forma textului legal aplicabil, care-i conferea, încă de la prima notificare, calitatea de persoană îndreptăţită, acest motiv de apel nu este suficient să determine schimbarea soluţiei instanţei de fond, în sensul exprimat de apelantă, care să ducă la nulitatea absolută parţiala a contractului, în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii acestuia.

Decizia de anulare nr. 738/25.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul civil nr. x/2016, impune ca verificarea legalităţii şi valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare să fie realizată în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii acestui contract, adică la 09.04.2003; or, la această dată, dispoziţiile legale pe care apelanta reclamantă îşi fundamentează cererea de constatare a nulităţii absolute, respectiv motivul de nulitate absolută nu era în vigoare, fiind introduse ulterior încheierii actului, instanţa de fond reţinând, corect, succesiunea formei textului art. 21 din Lege şi din Normele de aplicare a acesteia. Aşadar, obligaţia de indisponibilizare a bunului de la data notificării şi sancţiunea nulităţii absolute a vânzării bunului astfel indisponibilizat, pe considerentul că a fost formulată o notificare cu privire la acesta, au fost introduse ulterior încheierii vânzării-cumpărării dintre S.C. Predeal S.A. şi S.C. C. S.R.L.

Relativ la motivul nulităţii absolute indicat în raport cu Legea nr. 10/2001, apelanta reclamantă nu a indicat şi alte temeiuri de drept şi nici alte motive de nulitate, pentru care consideră lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare, drept pentru care, în limita motivelor de apel şi faţă de limitele învestirii instanţei, faţă de dispoziţiile deciziei nr. 738/25.04.2017 a Curţii de Apel Braşov, instanţa de apel a respins apelul declarat, păstrând sentinţa atacată, ca legală şi temeinică.

6. Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs reclamanta Academia Română, reprezentată de Preşedinte Acad. E., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru următoarele motive:

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între S.C. Predeal S.A. şi S.C. C. S.R.L. (actualmente, S.C. B. S.R.L.), respectiv la 09.04.2003, recurenta demarase deja procedurile administrative de restituire a imobilului compus din teren, în suprafaţă de 3.000 m.p., şi construcţie (P+l), în suprafaţă de 200 m.p., situat în Predeal, str. x jud. Braşov, prin formularea către Primăria Predeal a notificării nr. x/08.11.2001. Această notificare a fost respinsă prin dispoziţia nr. x/22.04.2015 emisă de Primăria Oraşului Staţiune Predeal şi a fost contestată prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Braşov.

În cuprinsul cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, formulată de recurentă la termenul din 19.10.2015, prin care a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, a specificat că dreptul Academiei Române la restituirea în natură s-a născut încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De la aceeaşi dată, unitatea deţinătoare a unei părţi din imobilul revendicat, S.C. Predeal S.A., societate cu capital majoritar de stat, avea obligaţia de a indisponibiliza imobilul preluat abuziv, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind încheiat, la 09.04.2003, contractul de vânzare-cumpărare pentru care s-a solicitat desfiinţarea.

Obligaţia de indisponibilizare în sarcina S.C. Predeal S.A. decurge din dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".

Potrivit art. 20.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevederile alin. (1) al art. 20 din lege statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane decât cele îndreptăţite potrivit legii. Conform aceloraşi norme, indisponibilizarea operează începând cu 14.02.2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară şi are ca scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură.

În condiţiile în care imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în conformitate cu prevederile legale la care s-a făcut referire mai sus, acesta nu mai putea fi înstrăinat ulterior către alte persoane decât cele îndreptăţite.

Prin urmare, imobilul respectiv, fiind înstrăinat cu încălcarea interdicţiei care rezultă din prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 20 alin. (1) în forma iniţială a legii), contractul de vânzare-cumpărare prin care S.C. Predeal S.A. a vândut imobilul situat în str. x este lovit de nulitate absolută. Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel, de respingere a căii de atac, în sensul că "obligaţia de indisponibilizare a bunului de la data notificării şi sancţiunea nulităţii absolute a bunului astfel indisponibilizat pe considerentul că a fost formulată o notificare cu privire la acesta au fost introduse ulterior încheierii vânzării-cumpărării dintre S.C. Predeal S.A. şi S.C. C. SRL", din moment ce indisponibilizarea operează începând cu 14.02.2001, deci, anterior datei de 09.04.2003, data contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au fost menţionate, ca temei de drept al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, atât în cuprinsul cererii de modificare formulate la 19.10.2015, cât şi în motivarea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.

Instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut şi că "apelanta reclamantă nu a indicat şi alte temeiuri de drept şi nici alte motive de nulitate pentru care consideră lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare".

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză:

Intimata pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat:

8. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru la 24.10.2019, dispunându-se comunicarea lui, părţile nedepunând puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.05.2020, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Academia Română împotriva deciziei civile nr. 457/Ap din 02.04.2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la 25.06.2020, ora 09:00, complet C4, cu citarea părţilor.

9. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În esenţă, Curtea a respins calea de atac cu care a fost învestită, confirmând, astfel, hotărârea primei instanţe de respingere a acţiunii în nulitate, raportat la principiile aplicării legii civile în timp, determinat de împrejurarea că motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă, privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea obligaţiei de indisponibilizare a imobilului în litigiu, urmare a înregistrării de către aceasta a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost introdus ulterior actului juridic atacat. A făcut referire la succesiunea formei textului art. 21 din actul normativ menţionat, la data intrării în vigoare a H.G. nr. 498/2003, ulterioară perfectării contractului, conchizând că obligaţia de indisponibilizare a imobilului şi, respectiv, sancţiunea incidentă în caz de nerespectare a acestei obligaţii au fost introduse posterior contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 09.04.2003.

Raţionamentul instanţei de apel rezidă dintr-o interpretare eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001:

"Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, (...) bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi."

Este real că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârâte şi autentificat sub nr. x/09.04.2003 de B.N.P. D., nu erau în vigoare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ele fiind introduse prin art. 1 pct. 50 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 635/22.07.2005. Includerea dispoziţiei legale enunţate s-a realizat cu referire la art. 20 din Legea nr. 10/2001, în numerotarea iniţială a textelor de lege, devenind alin. (5) al art. 21 după republicare.

Aplicarea, în speţă, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată însă retroactivă, în mod greşit instanţa de apel înlăturând, în soluţionarea cauzei, textul de lege enunţat. În alţi termeni, deşi a fost introdusă în 2005, dispoziţia legală nu conţine un nou motiv de nulitate absolută a actelor de înstrăinare încheiate cu nerespectarea obligaţiei de indisponibilizare a imobilelor notificate potrivit Legii nr. 10/2001, ci consacră, pentru acest caz, sancţiunea desfiinţării contractului, existentă în chiar forma iniţială a legii, de la data intrării sale în vigoare.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ, aceeaşi cu cea de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.".

Cu referire la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi, se menţionează că textul din lege enunţat are semnificaţii juridice multiple, printre care "statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii" şi că "indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001 chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară". H.G. nr. 498/2003 a intrat în vigoare la 14.05.2003, data publicării în Monitorul Oficial, fiind abrogat şi înlocuit la 2.04.2007, prin H.G. nr. 250/2007.

Unul dintre considerentele pentru care Curtea a apreciat că, la rândul său, H.G. nr. 498/2003 nu este incidentă în judecarea cauzei se raportează la data intrării în vigoare a acestui act normativ, 14.05.2003, de asemenea, ulterioară perfectării contractului de vânzare-cumpărare în litigiu. Argumentul este greşit, întrucât instanţa de apel a omis să ţină seama de valoarea normativă, rolul şi efectele pe care le produce un act normativ secundar, prin care se explicitează conţinutul legii în aplicarea căreia a fost dat.

Raportat la dimensiunea constituţională a funcţiei hotărârilor de Guvern, conform art. 107 alin. (2) din Constituţia României, în forma în vigoare la data emiterii H.G. nr. 498/2003, acestea sunt date pentru asigurarea organizării executării legilor, neputând deturna conţinutul actului normativ superior, în aplicarea căruia au fost emise. În acelaşi sens, dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevăd, printre altele, că, completarea unui act normativ poate fi dispusă printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior celui vizat.

Or, cum s-a arătat deja, H.G. nr. 498/2003 este dată în aplicarea şi executarea Legii nr. 10/2001, are forţă juridică inferioară acestui din urmă act normativ şi, ca atare, nu poate adăuga la legea pe care o explicitează, în condiţiile în care, până la emiterea Normelor metodologice, forma art. 20 alin. (1) din legea de reparaţie a rămas aceeaşi. Prin urmare, trebuie considerat că, indiferent de momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 498/2003, art. 20.1. nu conţine o nouă semnificaţie a conţinutului art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de natură să afecteze însăşi legea în aplicarea căreia a fost dată, ci explică un efect al formulării notificării în raport cu alte proceduri care tind la înstrăinarea bunului către alte persoane decât cele îndreptăţite, efect existent încă de la data adoptării legii de reparaţie. Aceasta în contextul în care restituirea, în natură, a bunului către persoanele îndreptăţite este primordială restituirii prin echivalent, dar şi unor modalităţi de transmisiune prin care terţe persoane ar intra în proprietatea imobilului, deşi este notificat de cel deposedat abuziv sau de moştenitorii săi, principalii interesaţi în redobândirea bunului astfel preluat. Din această perspectivă, într-o interpretare istorico-teleologică, concepţia legiuitorului, la nivelul anului de adoptare a legii speciale de reparaţie, conturează ideea acordării preferinţei fostului titular al dreptului de proprietate, care a suportat deja o măsură cu caracter abuziv, prin preluarea imobilului în regimul politic trecut, în raport cu orice alte persoane care ar intenţiona să dobândească bunul în viitor, printr-un act translativ de proprietate sau în orice altă formă.

Nu în ultimul rând, art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003 prevede, în mod explicit, că indisponibilizarea operează de la 14.02.2001 (dată anterioară emiterii Normelor metodologice), chiar dacă notificarea este ulterioară. Data este cea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, şi din această perspectivă, nu s-ar putea considera că obligaţia de indisponibilizare a imobilului notificat nu era conţinută în chiar forma iniţială a legii de reparaţie. Raţionamentul contrar ar conduce la concluzia de neacceptat ca, prin actul normativ secundar şi cu efect retroactiv, să se poată modifica actul normativ principal. Mai mult, raportarea indisponibilizării la data apariţiei Legii nr. 10/2001, chiar în condiţiile în care persoana îndreptăţită nu-şi anunţase intenţia obţinerii măsurilor reparatorii, urmând să procedeze în acest sens, în viitor, prin formularea unei notificări ulterioare, relevă nu numai importanţa acestei obligaţii stabilite în sarcina unităţii deţinătoare notificate, dar şi avizarea acesteia asupra indisponibilizării, de la momentul intrării în vigoare a legii de reparaţie, a oricărui imobil aflat în deţinerea sa, care cade sub incidenţa acestei legi şi în legătură cu care există posibilitatea solicitării de restituire a fostului titular al dreptului de proprietate, deposedat abuziv.

În concluzie, cele statuate prin art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003 îşi au suportul juridic în art. 20 din Legea nr. 10/2001, indisponibilizarea bunului fiind o obligaţie în sarcina unităţii deţinătoare de la chiar momentul intrării în vigoare a actului normativ menţionat, 14.02.2001, a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute virtuale, anume a acelei nulităţi implicite, care nu este prevăzută expres de lege, dar care rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic. În speţă, reclamanta pretinde că obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat îl reprezintă un imobil notificat şi cu privire la care trebuia ca pârâtele să se abţină de la perfectarea actului juridic până la soluţionarea cererii formulate de Academia Română în temeiul legii speciale de reparaţie.

În raport de aceste argumente, nu se poate considera că dispoziţiile art. 21 alin. (5) consacră un nou motiv de nulitate absolută, ci doar reglementează, în mod explicit, textual, cazul de nulitate deja existent virtual, transformând, astfel, nulitatea actului într-una expresă.

De asemenea, în analiza incidenţei art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 la speţa de faţă, instanţa de apel a omis să procedeze la o interpretare sistematică a dispoziţiilor enunţate, prin raportare nu numai la art. 20 alin. (1) din legea în forma iniţială şi art. 20.1. din H.G. nr. 498/2003, ci şi la art. 43 din legea specială, în aceeaşi formă, cu referire la art. 43.2. din actul normativ secundar menţionat. În alţi termeni, caracterul de noutate al motivului de nulitate prevăzut de textul de lege indicat, ca temei juridic, în acţiunea reclamantei se impunea a fi examinat şi prin prisma legăturii sale cu alte norme juridice relevante.

Aplicarea, în speţă, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată retroactivă şi raportat la dispoziţiile art. 43 din aceeaşi lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ, în consecinţă, şi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare asupra terenului în discuţie.

Potrivit alin. (1) din articolul de lege menţionat, "imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali".

În alin. (2) se arată că "imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare.

În acelaşi sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă.

Dispoziţiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor şi pot fi înstrăinate celor interesaţi, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se reţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de soluţia dată notificării.

Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării acesteia, intervine sancţiunea nulităţii, de asemenea, caz de nulitate virtuală.

Textul de lege sus-menţionat are, ca fundament juridic, tot aplicarea dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege (în forma iniţială), care instituie regula restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat şi care cad sub incidenţa legii, această formă de reparaţie constituind scopul şi esenţa actului normativ respectiv.

În plus, conform H.G. nr. 498/2003 (art. 43.2.), s-a menţionat că aplicarea art. 43 alin. (2) şi (3) din Lege să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale, generate de aplicarea legii.

Nu în ultimul rând, se observă că un raţionament similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna credinţă a părţilor contractante sau, cel puţin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, a fost adoptat de Curtea Constituţională, care a decis respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României (decizia nr. 191/25.06.2002).

În esenţă, Curtea a arătat că este neîntemeiată susţinerea autorului excepţiei privind retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna-credinţă ar salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziţia legală enunţată nu are caracter "novator" şi, prin aceasta, retroactiv. Astfel, a reţinut Curtea că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie "consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credinţe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989".

Acest raţionament juridic al Curţii Constituţionale, într-un caz asemănător, din perspectiva aplicării unei dispoziţii legale unor situaţii juridice anterioare edictării sale, justifică aplicarea aceluiaşi raţionament şi de către instanţa de judecată, atunci când aceasta apreciază asupra existenţei elementului de noutate al motivului de nulitate introdus prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 conţin un nou motiv de nulitate absolută, înlăturându-l de la aplicare în judecata efectuată asupra cauzei, determinat de respectarea principiului neretroactivităţii legii civile, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496-497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamată, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, care va proceda la soluţionare din perspectiva temeiului de drept invocat în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Academia Română împotriva deciziei nr. 457/Ap din 2 aprilie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.