Restitution compensation for unharvested crops: res judicata binding subsequent courts on proof of ownership via special probatory rules

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2019 la data de 13.05.2019 reclamanţii A., B., C., D., E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) şi Instituţia Prefectului -Judeţul Timiş-Comisia Judeţeană pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. .290/2003, anularea Deciziei de validare parţială nr. 5607/28.03.2019, emisă de pârâta de rang I; obligarea pârâtei ANRP ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei din prezentul litigiu, să emită o Decizie de validare a Hotărârii nr. 1049/14.10.2016 emisă de către pârâta de rang II, Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, în dosarul nr. x/2003 şi la acordarea despăgubirilor în cuantum de 126.487,50 euro şi 13.149,50 Ron, cu titlu de compensaţii pentru bunuri deţinute de către F. în satul Eschipolos, judeţul Ismail, Ucraina; acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 290/2003, Legii nr. 164/2014 şi a Hotărârii de Guvern nr. 1120/2006.

2. Sentinţa Tribunalului Timiş

Prin sentinţa nr. 1465/PI/12.11.2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Timiş-Comisia Judeţeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 180/28.10.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor; a schimbat, în parte, sentinţa; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a anulat, în parte, Decizia nr. 5607/28.03.2019 emisă de pârâta ANRP, de validare parţială a Hotărârii nr. 1049/14.10.2016 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului-Judeţul Timiş, în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor cu suma de 13.149,5 RON reprezentând c/val. recoltelor neculese de grâu şi a obligat pârâta ANRP să emită o decizie de validare parţială a acestei hotărâri şi în ceea ce priveşte suma de 13.149,5 RON reprezentând despăgubiri cuvenite reclamanţilor pentru recoltele neculese de grâu, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a obligat pârâta ANRP să plătească reclamanţilor suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; a menţinut în rest sentinţa apelată; a obligat intimata ANRP să plătească apelanţilor suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, şi recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A., B., C., D., E..

Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a susţinut următoarele critici:

- Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., respectiv deşi instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 222/19.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara are putere de lucru judecat în cauza de faţă cu privire la bunurile pentru care se pot acorda despăgubiri, în mod nelegal a obligat ANRP să acorde despăgubiri şi pentru recolte;

- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv instanţa de apel nu a făcut o analiză proprie a temeiurilor care îndreptăţesc reclamanţii la despăgubiri pentru recoltele neculese de grâu, ci a redat un paragraf din decizia nr. 222/29.02.2019 cu privire la acest aspect. Reclamanţii nu au depus la dosar înscrisuri care să ateste existenţa unor recolte neculese în anul părăsirii proprietăţii, care să poată fi completate cu declaraţiile martorilor date în faţa notarului public, declaraţii care de altfel sunt sumare şi se rezumă doar la a confirma că sunt adevărate toate cele susţinute prin cererea de acordare a compensaţiilor.

- În cauză se impune diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, raportat la volumul, complexitatea şi activitatea depusă de avocat, fiind invocată în acest sens decizia Curţii Constituţionale nr. 492/2006, solicitându-se ca în această fază procesuală, în principal, să se dispună respingerea cererii de cheltuieli, iar în subsidiar, diminuarea acestora.

Recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E. au formulat următoarele critici:

- Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv nu s-a motivat concluzia de respingere a solicitărilor cu privire la imobile printr-o analiză proprie, ci au fost redate motivele din decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Timişoara. S-a susţinut că s-a omis respectarea considerentelor acestei decizii cu privire la declaraţiile martorilor, pe care decizia anterioară a Curţii le-a validat ca reprezentând dovezi în completarea celor reprezentate de "actele doveditoare, certificate de autorităţi". Deşi instanţa de apel reţine puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în litigiul anterior desfăşurat între părţi, ignoră acea parte din hotărâre care statuează că reclamanţii au făcut dovada proprietăţii bunurilor autorului lor prin adeverinţe care reprezintă acte doveditoare, certificate de autorităţi şi însoţite de declaraţiile a doi martori ce confirmă declaraţia autentică a moştenitorului C.. Pe de altă parte, instanţa nu motivează de ce nu a ţinut seama de declaraţiile martorilor care completează actele doveditoare emise de autorităţi conform art. 4 din Legea nr. 164/2014;

- Hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 222/29.02.2019 a Curţii de Apel Timişoara, întrucât nu a ţinut seama de dispoziţiile şi motivarea instanţei de recurs din primul dosar, instanţa de apel neavând puterea de a rejudeca şi a reaprecia probele din dosar. Astfel, nu s-a avut în vedere faptul că instanţa anterioară a tranşat că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi cele ale art. 5 din Legea nr. 290/2003 sunt norme speciale în materia administrării probelor, care derogă de la cele procedurale de drept comun.

- Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că a adăugat la lege reţinând că declaraţiile martorilor nu pot face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, ci pot doar completa actele care atestă existenţa dreptului la despăgubiri certificate de autorităţile competente. În dosar există atât adeverinţele din 31.03.2016 eliberate de Consiliul Local Ismail Ucraina, care atestă că autorul lor, F., deţinea în perioada de referinţă, în satul Eschiopolos, o casă la nr. 102, precum şi teren arabil în suprafaţă de 11 ha şi 50 de acri (în care se specifică faptul că documentele arhivei sunt incomplete), precum şi declaraţia autentică a antecesorului reclamanţilor, C., însoţită de declaraţiile a doi martori care confirmă cele susţinute de acesta, aceste trei declaraţii completând adeverinţele emise de autorităţile competente. Deşi Curtea a sugerat că valoarea bunurilor imobile se stabileşte prin raportare la valorile şi limitele prevăzute de Legea nr. 164/2014, aceasta neindicând pentru care bunuri imobile sunt acordate aceste despăgubiri, nu face nicio referire la faptul că pentru locuinţă, anexe gospodăreşti, suprafeţele construite sau terenul aferent nu s-ar acorda despăgubiri. ANRP diminuează totuşi despăgubirile cu valoarea acestor imobile fără o justificare reală, iar instanţa de apel menţine aceste despăgubiri, de asemenea, în mod nejustificat;

- S-a arătat că, în aceste condiţii, intimata-pârâta în mod eronat a validat parţial Hotărârea Comisiei Judeţene Timiş, dreptul de proprietate fiind dovedit în cauză potrivit legii, iar instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, ignorând declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin doi martori, autentificate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 290/2003. De aceea, se impunere admiterea recursului şi în rejudecare să fie determinate despăgubirile cu luarea în considerare a declaraţiei antecesorului, C., moştenitorul direct al lui F., a menţiunilor din Registrul Buletine de Înscriere-Biroul Populaţiei pe anii 1942-1944, a extraselor emise de Consiliul local Ismail, Ucraina, a declaraţiilor martorilor.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea la recursul principal formulată în termen legal, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată. Sub aspectul recoltelor neculese, instanţa de apel a respectat întrutotul considerentele deciziei din recurs, neîncălcând autoritatea de lucru judecat a acesteia. Instanţa de apel a motivat în mod corect soluţia admiterii apelului, atât în fapt, cât şi în drept, indicând temeiul de drept art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, cu consecinţa stabilirii unei valori prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexa 2.

Prin întâmpinarea la recursul incident formulată în termen legal, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept cu privire la actele doveditoare emise de autorităţi conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. În motivarea hotărârii recurate, la fila x, instanţa de apel constată că în cauză se impune puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate anterior în litigiul dintre părţi în ceea ce priveşte aspectele legate de validarea Hotărârii nr. 1049/14.10.2016 emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Timiş-Comisia Judeţeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003 în dosarul nr. x/2003 privind despăgubirile care se cuvin reclamanţilor în temeiul actului normativ menţionat. Criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, actele doveditoare în sensul legii sunt acele acte care respectă condiţiile de validitate şi de probaţiune, iar recurenţii-reclamanţi interpretează greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, acordând o forţă probantă superioară declaraţiilor de martori, decât cea admisă de legea specială. Declaraţiile martorilor nu completează existenţa dreptului de proprietate, ci în realitate reclamanţii solicită despăgubiri pentru bunuri care apar doar în declaraţiile martorilor. Prin raţionamentele expuse sub acest aspect, reclamanţii acordă declaraţiilor de martori o putere probatorie egală cu cea a actelor translative de proprietate, fapt ce contravine normei legale aplicabile care stabileşte că dovada dreptului de proprietate se face doar prin acte translative de proprietate.

În cauză nu s-au formulat răspunsuri la întâmpinare.

II. Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalt Curte constată că acestea au caracter nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

1) Recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea

Proprietăţilor:

- Este lipsită de temei susţinerea recurentei-pârâte conform căreia, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel ar fi nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei nr. 222/19.02.2019 a Curţii de Apel Timişoara, atunci când a considerat că în dezlegările cu valoare obligatorie s-ar include şi chestiunea referitoare la dovedirea dreptului la despăgubiri pentru recoltele neculese. Aceasta întrucât întinderea dreptului de proprietate ar fi fost tranşată, în litigiul anterior, doar cu referire la două adeverinţe eliberate de Consiliul local Ismail din Ucraina (nr. J-1 şi J-1/1 din 31.03.2016) care vizează o casă şi terenul arabil în suprafaţă de 11 ha şi 50 acri.

În realitate, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă celor tranşate în litigiul anterior şi intrate în autoritate de lucru judecat fără putinţa de a mai contrazise ulterior (respectiv, efectului pozitiv al lucrului judecat, în reglementarea dată de art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) inclusiv cu privire la problema despăgubirilor constând în contravaloarea recoltelor neculese.

Astfel, pe acest aspect s-a reţinut în conţinutul considerentelor deciziei nr. 222/19.02.2019 a Curţii de Apel Timişoara că, referitor la valoarea despăgubirilor datorate "cu privire la recoltele neculese în anul părăsirii proprietăţilor, se vor avea în vedere dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol (5) din Legea nr. 164/2014, cu consecinţa stabilirii unei valori prin raportare la valorile şi limitele prevăzute în anexa 2".

Or, nu pot fi date dezlegări în legătură cu modalitatea de stabilire şi calcul al despăgubirilor fără ca în prealabil să nu se considere că este dovedită îndreptăţirea la acordarea acestui tip de despăgubiri, chiar în contextul în care nu se menţionează expres acest aspect.

Este ceea ce se numeşte autoritatea lucrului judecat implicit, adică acele statuări ale instanţei care sunt incluse în mod necesar în soluţia dată asupra anumitor aspecte ale pricinii, fără de care dezlegarea jurisdicţională n-ar avea o existenţă de sine stătătoare (ea incluzând, în prealabil şi în mod necesar o apreciere a instanţei asupra unei situaţii premisă care să permită concluzia regăsită în mod expres fie în considerente cu valoare decizorie, fie în dispozitivul hotărârii).

Este aceasta situaţia regăsită în speţă, în ce priveşte dezlegarea instanţei anterioare asupra modalităţii de determinare a cuantumului despăgubirilor constând în contravaloarea recoltelor neculese la momentul părăsirii proprietăţilor, ceea ce a presupus în mod necesar ca în această statuare expresă a instanţei să se regăsească rezolvarea implicită asupra celeilalte chestiuni (a îndreptăţirii părţii la acordarea despăgubirii), fără de care nu s-ar fi ajuns la soluţia şi reperele date cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Ca atare, în mod corect a apreciat instanţa de apel că i se opune efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat implicit dedus din considerentele deciziei anterioare care, stabilind în ce manieră urmează să fie evaluate sumele datorate de pârâtă pentru recolte, a statuat implicit îndreptăţirea reclamanţilor la obţinerea unor astfel de sume.

- Are caracter nefondat, de asemenea, critica recurentei-pârâte referitoare la nemotivarea deciziei din apel, în sensul că instanţa "nu a realizat o analiză proprie a temeiurilor care îndreptăţesc pe reclamanţi la despăgubiri pentru recoltele neculese de grâu", ci doar a făcut trimitere la decizia nr. 222/29.02.2019 a Curţii de Apel Timişoara.

În realitate, în prezenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, instanţa nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicţională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanţa anterioară.

Sub acest aspect, funcţia lucrului judecat este şi aceea de a uşura sarcina probaţiunii (dezlegările anterioare ale instanţei având, în relaţia dintre părţi, o valoare normativă, în înţeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecăţii) şi respectiv, de a se impune noii judecăţi, care, în justificarea soluţiei trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.

Aşadar, funcţiunea pozitivă a lucrului judecat aduce în cadrul noului proces elemente ce nu pot fi ignorate şi pe care instanţa trebuie să-şi fundamenteze soluţia, fără posibilitatea de a mai face propria verificare jurisdicţională.

Or, în această modalitate a procedat instanţa de apel atunci când a constatat, cu referire la dezlegările din decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Timişoara, că intimata-pârâtă este ţinută să valideze hotărârea Comisiei judeţene şi în ceea ce priveşte suma de 13.149,5 RON reprezentând despăgubiri cuvenite reclamanţilor pentru recoltele neculese de grâu.

De aceea, nu se poate pretinde lipsa unei motivări proprii a soluţiei, aşa cum susţine recurenta, pentru a atrage viciul nemotivării deciziei şi incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Cu referire la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi la decizia CCR nr. 492/2006 recurenta-pârâtă a afirmat posibilitatea limitării onorariului de avocat pentru asigurarea unei echivalenţe între munca prestată şi contravaloarea serviciului, pretinzând totodată, ca în calea de atac a recursului, în principal, să fie respinsă cererea de cheltuieli a reclamanţilor, iar în subsidiar, să fie diminuat cuantumul acestora.

Se constată că, pe de o parte, nu este vorba despre o critică de nelegalitate asupra căreia să se pronunţe instanţa de recurs şi pe de altă parte, că solicitarea de diminuare a cuantumului cheltuielilor pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. este una care ignoră existenţa altor dispoziţii în materie (art. 453 C. proc. civ.) cu privire la ipotezele acordării cheltuielilor de judecată (care sunt supuse analizei instanţei prioritar verificării situaţiilor care justifică diminuarea unor astfel de cheltuieli, astfel cum s-a întâmplat şi în speţă, raportat la soluţia, de respingere, dată ambelor recursuri declarate, principal şi incident).

2) Recursul incident al reclamanţilor.

- Este nefondată critica reclamanţilor formulată cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul inexistenţei "unei motivări proprii a deciziei cu privire la solicitarea de despăgubiri vizând imobilele", instanţa limitându-se la invocarea deciziei nr. 222/2019 a Curţii de Apel Timişoara.

Astfel cum s-a arătat şi în analiza recursului principal al pârâtei, argumentarea soluţiei cu trimitere la dezlegările deciziei sus-menţionate este corectă şi justificată de modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat anterior cu ocazia unei judecăţi ulterioare.

Faptul că instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de declaraţiile martorilor în determinarea întinderii dreptului de proprietate imobiliară, nesocotind dezlegările intrate în autoritate de lucru judecat, cum se susţine, nu este un aspect de nemotivare a hotărârii (cum greşit califică reclamanţii), ci de înţelegere şi aplicare a limitelor autorităţii de lucru judecat.

Această critică, împreună cu cea vizând nesocotirea modalităţii în care instanţa anterioară a dat dezlegare, la speţă, dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi respectiv, art. 5 din Legea nr. 290/2003 referitoare la caracterul special al normelor în materia probaţiunii şi consecinţele produse pe plan probator, sunt încadrabile în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dar au caracter nefondat.

Contrar susţinerii reclamanţilor, decizia anterioară, rezolvând problema întinderii dreptului de proprietate imobiliară, nu a dat îndrumarea de a se lua în considerare, în completarea a ceea ce a stabilit că a aparţinut autorului reclamanţilor, F., declaraţii ale martorilor (pentru ca pe baza acestora, să se poată ajunge la concluzia unei alte întinderi a dreptului).

Dimpotrivă, instanţa care a soluţionat litigiul anterior a realizat ea această evaluare, atunci când a reţinut că reclamanţii "au făcut dovada proprietăţii bunurilor autorului, pentru care solicită despăgubiri, prin adeverinţele de arhivă nr. J-1 şi J-1/1 din 31.03.2016, eliberate de Consiliul local Ismail din Ucraina, care atestă că F., în calitate de cap de familie, deţinea în perioada de referinţă, în satul Eschiopolos, o casă la nr. 102, precum şi teren arabil în suprafaţă de 11 ha şi 50 acri, adeverinţe care reprezintă acte doveditoare şi care sunt însoţite de declaraţiile autentificate a doi martori ce confirmă din acest punct de vedere declaraţia autentică a moştenitorului C.".

La fel, în privinţa interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi respectiv, art. 5 din Legea nr. 290/2003, decizia recurată nu face o evaluare proprie, contrară celor stabilite prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Timişoara, referitoare la caracterul special al acestor norme în materia probaţiunii, derogatorii de la dreptul comun, ci dimpotrivă, dă efect dezlegărilor jurisdicţionale anterioare.

Astfel, acest regim probatoriu specific legilor reparatorii a fost avut în vedere de instanţa de recurs, în judecata anterioară, care a cenzurat decizia de invalidare a ANRP, stabilind că dispoziţiile legale menţionate, care dau un anumit înţeles sintagmei de "act doveditor" permit concluzia dovedirii dreptului de proprietate cu privire la o casă de locuit şi la terenul arabil în suprafaţă de 11 ha şi 50 acri".

De aceea, pretinzând o altă interpretare şi aplicare a normelor, pentru a se ajunge la concluzia unei alte întinderi a dreptului de proprietate, reclamanţii sunt cei care tind în realitate la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterioare care pe de o parte, a făcut aplicarea normelor incidente, (nelimitându-se la a indica sediul materiei) şi pe de altă parte a stabilit, tocmai în aplicarea acestor norme (care a presupus, aşa cum au arătat recurenţii, luarea în considerare şi a declaraţiilor de martori) în ce măsură s-a făcut dovada proprietăţii autorului.

- În ce priveşte critica formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, invocând lipsa de temei legal a deciziei atacate, recurenţii reiau aspectele legate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi ale art. 5 din Legea nr. 290/2003, arătând că instanţa "nu poate adăuga la lege, reţinând că declaraţiile martorilor nu pot face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, ci pot doar completa actele care atestă existenţa dreptului de despăgubiri, certificate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Separat de împrejurarea că nu există, în considerentele deciziei, un astfel de argument propriu al instanţei, care să-i fi justificat soluţia şi care să fie supus, ca atare, cenzurii de legalitate, se constată că în realitate, decizia redă conţinutul art. 4 din Legea nr. 164/2014 (potrivit căruia cererile se "analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate").

Or, această dispoziţie legală a fost valorificată în litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 222/2019 a Curţii de Apel Timişoara şi a justificat concluzia unei anumite întinderi a dreptului de proprietate imobiliară.

Aşadar, pe de o parte, nu este vorba despre o completare a dispoziţiilor legale, cum pretind recurenţii, ci de o redare întocmai a normei în conţinutul deciziei, iar pe de altă parte, evaluarea acesteia şi consecinţele aplicării în privinţa pretenţiei reclamanţilor s-au realizat în judecata anterioară, căreia hotărârea instanţei de apel i-a recunoscut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat.

- Celelalte susţineri ale recurenţilor, în legătură cu modalitatea în care instanţa de recurs ar trebui să procedeze la evaluarea despăgubirilor, prin luarea în considerare a declaraţiilor de martori, a declaraţiei antecesorului acestora, ca moştenitor direct al autorului proprietar, a menţiunilor din Registrul Buletine de Înscriere - Biroul Populaţiei pe anii 1942 - 1944 sau a extraselor emise de Consiliul local Ismail, Ucraina nu sunt susceptibile de încadrare în vreo critică de nelegalitate care să facă posibilă judecata în recurs.

Recurenţii nesocotesc flagrant, prin modalitatea în care supun judecăţii astfel de aspecte, dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la obiectul şi scopul recursului, de a supune examinării instanţei conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar nu evaluarea probelor şi situaţiile de fapt, ca în ipoteza unei instanţe devolutive de fond.

Pentru toate considerentele arătate, ambele recursuri au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de reclamanţii A., B., C., D., E. împotriva deciziei nr. 180 din 28 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.