Recovery of inflationary update on delayed property restitution compensation; statute of limitations and admissibility of judicial claims under Law No. 9/1998

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea de chemare în judecată, precizată, reînregistrată pe rolul Tribunalul Hunedoara la data de 31.01.2019, sub nr. x/2018*, în baza sentinţei nr. 28/2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, reclamanta A. a solicitat: obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor la actualizarea sumei de 80.570,46 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 549/04.05.2006, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pe perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii - respectiv, data de 04.05.2006 - şi data încasării sumei de 80.570,46 RON, - respectiv, data de 20.12.2014 -, actualizare care este cuantificată la suma de 36.450,07 RON; obligarea pârâtei la compensarea sumei de 4000 RON, reţinută în titlul executoriu reprezentat de sentinţa nr. 6720/30.05.2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, titlu executoriu deţinut de pârâtă împotriva sa; obligarea pârâtei la emiterea şi comunicarea titlului de plată privind actualizarea sumei de 80.570,46 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 549/04.05.2006, pentru suma rămasă după compensare, respectiv, pentru suma de 32.450,07 RON, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, precum şi, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile anterior menţionat, obligarea pârâtei la plata sumei de 100 RON/zi de întârziere, până la emiterea titlului de plată privind actualizarea despăgubirilor; acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea cererii, reclamanta şi-a extins cadrul procesual pasiv, chemând în judecată şi pe Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, care instituie obligaţia acestuia de a achita titlurile de plată emise de către ANRP, precum şi raportat la atribuţiunile sale de a acţiona în numele Statului Român.

2. Sentinţa Tribunalului Hunedoara

Prin sentinţa nr. 1022/08.10.2019, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către pârâta ANRP, precum şi excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a admis, în parte, acţiunea precizată în contradictoriu cu pârâta ANRP; a obligat pârâta la actualizarea sumei de 80.570,46 RON cu indicii de creştere a preţului de consum, pe perioada 04.05.2006-18.12.2014 şi să emită titlu de plată pentru suma rezultată, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a obligat pârâta la plata de penalităţi în sumă de 100 RON/zi, în caz de neexecutare în termenul stabilit a obligaţiei respective; a respins, în rest, acţiunea.

3. Decizia Curţii de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 885/23.07.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a învederat următoarele:

- Instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu referire la actualizarea sumei de 80.570,46 RON pentru perioada 04.05.2006-20.12.2014. Acordarea actualizării poate fi cerută în 3 ani de la data scadentă, respectiv anul 2009 pentru prima tranşă, anul 2010 pentru tranşa a doua, însă acţiunea a fost promovată la 13.04.2018, astfel încât este prescrisă. În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1957 raportat la data scadenţei principale (anul 2009 şi 2010), iar plata a fost efectuată prin executare silită în 2014. În mod greşit s-a stabilit că reclamantei i se cuvine actualizarea sumei începând cu data de 04.05.2006, în condiţiile în care scadenţa sumei a avut loc în 2009 şi 2010, potrivit legii speciale, iar nu la data emiterii hotărârii comisiei nr. 690/11.03.2019. La data achitării creanţei (17.12.2014) reclamanta cunoştea atât întinderea pagubei, cât şi pe cel care a produs-o, astfel încât acţiunea este introdusă cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.. Pe de altă parte, în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2014, constituit la BEJ B., reclamanta nu a solicitat executarea sumei actualizate cu indicele de inflaţie potrivit art. 628 alin. (3) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă solicită a se avea în vedere decizia nr. 21/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că "Cererea de chemare în judecată marchează momentul la care instanţa de judecată se raportează pentru a aprecia dacă scadenţa tranşelor plătite pentru care se calculează distinct dobânzi penalizatoare se înscrie în termenul de prescripţie de trei ani anteriori acestei date, dobânzile putând fi solicitate pentru perioada pentru care nu s-a împlinit prescripţia".

- Referitor la respingerea excepţiei inadmisibilităţii invocate de către ANRP privind actualizarea sumei de 80.570,46 RON cu indicii de creştere a preţului de consum pentru perioada 04.05.2006-18.12.2014 şi la emiterea titlului de plată pentru suma rezultată în termen de 30 de zile de la emiterea hotărârii, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 164/2014 şi a stabilit în sarcina acesteia o obligaţie imposibil de pus în executare, care excedează cadrului legal, ceea ce atrage caracterul inadmisibil al acţiunii. Actualizarea despăgubirilor acordate prin decizia de plată emisă de ANRP se face doar în situaţia sumelor neachitate integral la data intrării în vigoare a legii (18.12.2014). Or, la data de 17.12.2014, a fost efectuată plata sumei de 94.120,10 RON (compusă din 80.570,46 RON-cota de 1/3 din despăgubirile propuse prin Hotărârea nr. 549/04.05.2006, validată prin Decizia nr. 690/11.03.2009, plus suma de 13.549,64 RON-cheltuieli de executare).

- În mod greşit a fost obligată ANRP la plata penalităţilor de 100 RON/zi de întârziere, întrucât nu se poate reţine reaua-credinţă a acestei entităţi, iar în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a formulat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 491 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 164/2014.

A arătat recurentul-pârât că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât în cauză nu există un raport de drept material între pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanta A., respectiv nu este incidentă situaţia în care dosarul acesteia a fost aprobat de către ANRP prin stabilirea cuantumului sumei ce urmează a fi actualizată, pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să efectueze plata.

Ministerul Finanţelor Publice nu este autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 164/2014, să valideze/invalideze în tot sau în parte deciziile emise de entităţile investite de lege care conţin propunerea de acordare a sumelor actualizate şi nici să emită decizia de compensare.

5. Apărări formulate în cauză

Recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost comunicat intimatei-reclamante A. şi intimatului-pârât Ministerul Finanţelor Publice la data de 05.10.2020, (conform dovezilor de comunicare de la dosar ICCJ), iar termenul pentru formularea întâmpinării a expirat la data de 05.11.2020.

La data de 30.10.2020 (data poştei), în termen legal, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă a arătat că a încasat despăgubirile ce i se cuveneau potrivit legii, urmare a executării silite a recurentei, dar fără actualizări, care se cuvin reclamantei datorită faptului că recurenta nu a achitat despăgubirile la termenele prevăzute de lege, ceea ce a determinat angajarea unui avocat şi declanşarea procedurii executării silite.

Referitor la prescripţie, arată că chiar dacă acţiunea a fost înregistrată în anul 2018, în cauză a operat întreruperea cursului prescripţiei reglementată de art. 2537 pct. 4 C. civ., întrucât reclamanta a notificat pârâta ANRP în 2017 în vederea efectuării plăţii, iar răspunsul a fost primit la data de 10.11.2017.

Referitor la faptul că în dosarul de executare nu s-a solicitat actualizarea cu indicele de inflaţie, arată că este atributul exclusiv al creditorului să aleagă formele în care doreşte să execute debitorul, atunci când acesta din urmă este de rea-credinţă şi nu îndeplineşte obligaţiile de plată la timp.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate, arată că doar despăgubirile au fost încasate pe legea veche, actualizările urmând să fie acordate în temeiul legii noi şi invocă cauza Faimblat împotriva României, care, în esenţă, constată încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă se restricţionează dreptul de acces la instanţă prin obligarea justiţiabilului de a accesa, în prealabil, o cale administrativă.

Referitor la obligaţia statuată de cele două instanţe în sensul plăţii penalităţilor de întârziere în cuantum de 100 RON/zi, această solicitare este întemeiată şi îşi are temeiul în dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art. 18 alin. (5).

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 11.11.2020 (conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ), iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare s-a împlinit la data de 23.11.2020,zi lucrătoare de luni, prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Recursul incident al pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a fost comunicat intimatei-reclamante A. la data de 20.11.2020, iar recurentei-pârâte la data de 24.11.2020 .

Termenul pentru formularea întâmpinării la recursul incident a expirat la data de 21.12.2020, zi lucrătoare de luni (pentru intimata-reclamantă A.), respectiv la data de 28.12.2020, zi lucrătoare de luni, prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (2) C. proc. civ. (pentru recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor).

La data de 02.12.2020 (data poştei), în termen legal, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate, raportat la împrejurarea că recursul poate fi declarat împotriva considerentelor doar pe cale principală, iar nu şi incidentală. A solicitat judecata în lipsă şi obligarea recurenţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4760 RON, onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar.

Recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare la recursul incident.

6. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 11.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de partea pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Printr-o primă critică de nelegalitate, partea pârâtă pretinde că în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care era incidentă raportului obligaţional dedus judecăţii atât în raport de normele de drept prevăzute de Decretul nr. 167/1958, cât şi de cele ale noului C. civ.

În susţinerea criticii, partea pârâtă învederează că prima tranşă din creanţa principală datorată părţii reclamante trebuia plătită în anul 2009 iar cea de-a doua tranşă în anul 2010, caz în care, dreptul la acţiune pentru actualizarea respectivei creanţe era prescris anterior datei de 13.04.2018, la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 relative la întreruperea cursului prescripţiei. Apreciază că şi în cazul în care se reţine că prescripţia ar fi început să curgă de la data plăţii despăgubirii, 17.12.2014, termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 2517 C. civ. era, de asemenea, împlinit anterior datei de 13.04.2018.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că despăgubirea (creanţa principală) cuvenită părţii reclamante a fost stabilită prin hotărârea nr. 549/4.05.2006 a Comisiei Bucureşti de aplicare a Legii nr. 9/1998, care a fost validată cu depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 9/1998, prin decizia nr. 690/11.03.2009 emisă de partea pârâtă, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

Potrivit considerentelor de fapt ale cauzei, despăgubirea nu a fost însă plătită părţii reclamante în două tranşe anuale, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 9/1998 şi art. 5 din H.G. nr. 286/2004 (acestea din urmă abrogate prin O.U.G. nr. 10/2013), în forma în vigoare la acea dată, anume pe parcursul a doi ani consecutivi, 2009 - 2010, cu actualizarea sumei plătite în cea de-a doua tranşă, ci a fost plătită, în integralitate, în urma finalizării unei proceduri execuţionale silite, la data de 17.12.2014.

În atare condiţii factuale, critica părţii pârâte potrivit căreia prescripţia dreptului la acţiunea prin care se pretinde actualizarea creanţei principale se impunea a fi analizată în raport de termenele de plată (scadenţele) aferente celor două tranşe anuale în care creanţa principală ar fi trebuit plătită potrivit legii în vigoare la acea dată, anume prin raportare la anul 2009 (în care era scadentă prima tranşă) şi la anul 2010 (în care era scadentă cea de-a doua tranşă, actualizată), nu are niciun fundament juridic.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel, constatând că plata creanţei principale s-a realizat la data de 17.12.2014, a statuat că prescripţia dreptului la acţiune se justifică a fi verificată în raport de această dată, şi nu de data la care ar fi trebuit plătită, întrucât abia la această dată, 17.12.2014, partea reclamantă a cunoscut întinderea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neactualizarea creanţei principale plătite cu întârziere.

Împrejurarea că partea reclamantă avea posibilitatea de a cere actualizarea creanţei principale în cadrul dosarului execuţional nr. x/20414 al BEJ B., în temeiul dispoziţiilor art. 628 alin. (3) C. proc. civ., invocată de partea pârâtă în susţinerea acestei criticii de nelegalitate nu prezintă relevanţă juridică, cât timp o atare omisiune nu pune în discuţie prescripţia dreptului la acţiune exercitat pe cale separată, printr-o cerere de chemare în judecată distinctă, formulată în interiorul termenului de prescripţie.

Cât priveşte termenul de prescripţie, potrivit constatărilor instanţelor de fond, acesta nu s-a împlinit la data de 17.12.2017, întrucât a fost întrerupt prin notificarea prin care partea reclamantă a cerut părţii pârâte actualizarea creanţei principale, stabilirea cuantumului creanţei accesorii, compensarea debitelor datorate reciproc şi, totodată, plata sumelor cuvenite cu titlu de actualizare în urma compensării, notificare care a fost înregistrată sub nr. x/2017 şi soluţionată, în interiorul termenului de prescripţie, prin adresa nr. x/10.11.2017 emisă de partea pârâtă.

În raport de momentul de debut al termenului de prescripţie, 17.12.2014, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ. (care a intrat în vigoare la 01.10.2011), regulile aplicabile prescripţiei sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 2517 şi urm. din acest act normativ, astfel cum a reţinut instanţa de apel şi cum pretinde şi partea pârâtă prin recurs.

Cât priveşte trimiterea de către instanţa de apel, în considerentele hotărârii recurate, la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, se constată că aceasta s-a impus pentru evidenţierea argumentelor pentru care s-a apreciat a fi greşit raţionamentului invocat de partea pârâtă în susţinerea excepţiei prescripţiei, potrivit căruia prescripţie ar fi început să curgă din anul 2009 (pentru prima tranşă din despăgubire) şi, respectiv, din anul 2010 (pentru cea de-a doua tranşă), adică anterior datei de 01.10.2011, când au intrat în vigoare dispoziţiile noului C. civ., caz în care prescripţia ar fi fost suspusă regulilor prevăzute de acest act normativ.

În atare condiţii, critica prin care partea pârâtă pretinde că instanţa de apel ar fi soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de normele de drept prevăzute de Decretul nr. 167/1958, pe care ea însăşi le-a invocat în susţinerea excepţiei, se dovedeşte a fi nefondată.

Nefondată se dovedeşte a fi şi critica prin care partea pârâtă pretinde că dreptul la acţiune al părţii reclamante ar fi prescris şi în considerarea dispoziţiilor noului C. civ., apreciate a fi incidente în condiţiile reţinerii datei de 17.12.2014 (data plăţii) ca semnificând momentul de început al termenului de prescripţie.

Concluzia se impune întrucât, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, notificarea transmisă de către partea reclamantă în interiorul termenului de prescripţie, prin care a solicitat actualizarea creanţei şi care a fost soluţionată de partea pârâtă prin adresa nr. x/10.11.2017, urmată fiind de înregistrarea cererii de în judecată la data de 13 aprilie 2018 (în interiorul unui termen de 6 luni) produce efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei în aplicarea dispoziţiilor art. 2540 din noul C. civ.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, critica părţii pârâte privind soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se dovedeşte a fi nefondată.

Subsumat aceluiaşi motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde şi că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi primită în considerarea dezlegărilor date prin decizia nr. 21/2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dispoziţiilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 1523 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 287/2009 C. civ. raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii şi art. 1088 din C. civ. de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 43/2002, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobate prin Legea nr. 43/2012, şi ale art. 1535 din C. civ.

Mai întâi, este de observat că pretinzând nesocotirea de către instanţa de apel a dezlegărilor date prin decizia nr. 21/2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept menţionată, partea pârâtă omite că o astfel de apărare nu a fost invocată la judecata în apel şi că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni de drept.

În atare condiţii, partea pârâtă nu poate imputa instanţei de apel, pe calea recursului, o atare omisiune care, în realitate, îi este imputabilă, întrucât recursul nu este o nouă judecată în fond ci trebuie să se fundamenteze doar pe susţinerile părţilor la judecata în fond şi pe considerentele hotărârii date de instanţa de apel.

Apoi, este de observat că prin decizia instanţei supreme, chestiunea de drept analizată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept viza plata drepturilor salariale şi a unor sume de bani datorate de stat cu acest titlu şi pentru care, prin acte normative speciale, s-au instituit termene pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii pentru care, prin decizia nr. 2/2014 a Completului pentru recursul interesul legii, s-a statuat asupra condiţiilor privind plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale, chestiune de drept care nu are legătură cu chestiunile litigioase ce fac obiectul procesului pendinte.

Printr-o altă critică de nelegalitate, partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a greşit atunci când a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii deduse judecăţii, deşi aceasta era lipsită de temei legal, dispoziţiile Legii nr. 164/2014 (privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative), în raport de conţinutului normelor tranzitorii, neputând fi invocate în acest sens.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă pretinde că Legea nr. 164/2014, care a intrat în vigoare la data de 18.12.2014, a reglementat o procedură nouă de soluţionare a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 9/1998 şi, deopotrivă, o procedură nouă de plată a despăgubirilor în cadrul căreia despăgubirile pot fi actualizate, proceduri administrative care însă sunt diferite de cele statuate prin actele normative anterioare, în cadrul cărora nu era permisă actualizarea despăgubirilor acordate persoanelor îndreptăţite, cum este şi cazul despăgubirii plătite părţii reclamante la data de 17.12.2014.

Critica nu este fondată.

Pretinzând că pretenţia dedusă judecăţii nu ar avea temei juridic în dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014, prin care se prevede obligativitatea actualizării cu indicele preţurilor de consum a despăgubirilor plătite potrivit legilor de speciale de reparaţie indicate în cuprinsul acestui act normativ, printre care şi Legea nr. 9/1998, partea pârâtă ignoră faptul că obligaţia de actualizare a unor astfel de despăgubiri nu este una nouă ci era instituită în sarcina sa şi anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, prin dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, republicată în data de 9.11.1999, s-a statuat cu privire la îndreptăţirea Guvernului de a stabili modalitatea de plată şi de eşalonare a despăgubirilor (compensaţiilor) stabilite în temeiul acestui act normativ. Totodată, s-a prevăzut că despăgubirile se plătesc în anul în care au fost stabilite, la nivelul la care au fost validate de comisia centrală şi că, în cazul în care se achită în anul următor, direcţiile generale ale finanţelor publice (respectiv, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/2007) sunt obligate să actualizeze despăgubirile în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Naţional de Statistică înaintea plăţii, faţă de luna decembrie a anului anterior.

Măsura este justificată de necesitatea ca sumele efectiv plătite să corespundă valorii reale a bunurilor raportat la momentul validării şi, deopotrivă, la momentul plăţii despăgubirilor, în aplicarea principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de persoanele prejudiciate, astfel cum, de altminteri, s-a reţinut şi prin decizia nr. XXI/19.03.2007 a Secţiilor Unite ale ÎCCJ emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998.

În acest context al analizei este de menţionat că norma de drept prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, sub imperiul căreia a fost stabilită despăgubirea cuvenită părţii reclamante, prevedea expres că plata eşalonată nu putea depăşi 2 ani consecutivi.

Or, potrivit constatărilor de fapt ale cauzei, despăgubirea cuvenită părţii reclamante, deşi a fost stabilită la data de 4 mai 2006, prin hotărârea nr. 549 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 9/1998, a fost validată cu mult peste termenul de termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 8 alin. (2) din lege, anume la data de 11.03.2009, prin decizia nr. 690 emisă de partea pârâtă, şi a fost plătită de aceasta la data de 17.12.2014, după aproximativ 8 ani de la momentul la care ar fi trebuit să fie plătită, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, în forma în vigoare în anul 2009.

Ca atare, împrejurarea că plata creanţei principale s-a făcut de partea pârâtă la data de 17.12.2014 (anterior intrării în vigoare, la data de 18.12.2014, a Legii nr. 164/2014), nu o exonerează pe aceasta de obligaţia de actualizare a acestei creanţe în intervalul de timp cuprins între data la care trebuia plătită, potrivit legii, şi data la care a fost efectiv plătită.

Aceasta, întrucât, la data de 17.12.2014, obligaţia de actualizare a despăgubirii acordate în temeiul Legii nr. 9/1998 avea temei de drept dispoziţiile art. 8 alin. (2) din această lege, nefiind o obligaţie nouă, reglementată pentru prima oară în data de 18.12.2014, prin Legea nr. 164/2014, astfel cum eronat se pretinde prin recurs.

De altminteri, prin legea nouă, nr. 164/2014, aşa cum rezultă din titlul său, au fost adoptate măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, tocmai în considerarea întârzierilor constate în finalizarea procedurilor administrative având ca obiect astfel de cereri.

În atare condiţii, reţinând şi că indicarea de către instanţa de apel a normelor de drept din Legea nr. 164/2014 ca temei de drept al obligaţiei de actualizarea despăgubirilor (aplicabile din data de 18.12.2014), în locul celor care statuau în acelaşi sens prin legea anterioară, nr. 9/1998, nu este de natură a crea părţii pârâte vreo vătămare care să justifice casarea deciziei recurate, instanţa de recurs constată că nu poate primi critica prin care partea pârâtă pretinde greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, fundamentată pe inexistenţa unui temei de drept al pretenţei de actualizare a despăgubirii stabilite în favoarea părţii reclamante în temeiul Legii nr. 9/1998 .

Printr-o ultimă critică de nelegalitate, partea pârâtă a pretins şi că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce priveşte obligarea sa, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţilor de întârziere, întrucât în cauză nu s-a probat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, anume nesoluţionarea în termen ori refuzul nejustificat de soluţionare a cererii părţii reclamante.

Critica nu poate fi primită.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., statuează, prin alin. (1), că obiect al recursului îl constituie hotărârea dată în apel şi, prin alin. (3), că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Rezultă că, întemeiate fiind pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., criticile de nelegalitate trebuie să se fundamenteze pe considerentele hotărârii recurate prin care au fost analizate şi soluţionate chestiunile litigioase care făcut obiectul motivelor de apel.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de actualizare a sumei de 80.570,46 RON cu indicii de creştere a preţului de consum pe perioada 04.05.2006-18.12.2014 şi de emitere a unui titlu de plată pentru suma rezultată, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti din procesul pendinte, rezultă că a fost stabilită în sarcina părţii pârâte prin hotărârea primei instanţe.

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, în ceea ce priveşte obligaţia la plata penalităţilor de întârziere, prin apel, partea pârâtă s-a rezumat a susţine inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din Legea 554/2004 în mod declarativ, fără însă a dezvolta o critică de nelegalitate concretă la adresa soluţiei primei instanţe, care să fundamenteze analizarea de către instanţa de apel a conduitei sale din perspectiva cerinţelor normei de drept pretins încălcate de prima instanţă.

Or, în lipsa unei analize a instanţei de apel în ceea ce priveşte această chestiune litigioasă, critica formulată prin recurs privind greşita obligare la plata penalităţilor de întârziere se dovedeşte a fi formulată omisso medio şi, pe cale de consecinţă, ea nu poate fi analizată de instanţa de recurs.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de partea pârâtă, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

Analizând recursul incident declarat de partea pârâtă Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 491 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate, partea pârâtă menţionată pretinde că a fost respinsă greşit excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, dată fiind inexistenţa unui raport de drept material în care să fie implicată cu partea reclamanta, cu menţiunea că nu era dată nici ipoteza potrivit căreia dosarul constituit potrivit Legii nr. 9/1998, la cererea părţii reclamante, ar fi fost aprobat de către ANRP Bucureşti, prin stabilirea unei sume ce urmează a fi actualizată şi pentru care i-ar incumba obligaţia de plată.

Partea pârâtă a pretins, de asemenea, că nu are calitatea de autoritatea administrativă competentă să valideze/invalideze, în tot sau în parte, deciziile emise de entităţile investite de lege care conţin propuneri de acordare a sumelor actualizate ori să emită decizii de compensare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 164/2014.

Critica este nefondată.

Calitatea procesuală pasivă a părţii pârâte Ministerul Finanţelor Publice a fost analizată şi reţinută în prezenta cauză în considerarea atribuţiei stabilite în sarcina sa de a gestiona fondurile prevăzute în bugetul de stat cu destinaţia de despăgubiri (compensaţii) ce se impun a fi plătite persoanelor îndreptăţite în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 9/1998.

Consecvent reglementării iniţiale, statuate prin dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 9/1998, legiuitorul a prevăzut şi ulterior, prin dispoziţiile art. 6 alin. (8) din O.U.G. nr. 25/2007, că sumele pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 9/1998 şi ale Legii nr. 290/2003 sunt prevăzute în bugetul Ministerul Finanţelor Publice şi că respectivele sume urmează a fi repartizate de către acest minister părţii pârâte ANRP Bucureşti, în vederea aplicării legilor de reparaţie menţionate, anume pentru plata despăgubirilor băneşti, inclusiv a celor rezultate în urma actualizării creanţelor plătite cu întârziere.

Mai mult, astfel s-a reţinut şi în considerentele hotărârii recurate, obligaţia de plată a sumelor stabilite prin titlurile de plată emise în temeiul Legii nr. 9/1998 este în sarcina Ministerului Finanţelor Publice şi potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea 164/2014.

În consecinţă, în considerarea atribuţiilor ce îi sunt conferite în actele normative succesive prin care s-au reglementat procedurile administrative în cadrul cărora sunt stabilite şi plătite despăgubirile cuvenite cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, în temeiul Legii nr. 9/1998, instanţa de apel a statuat corect cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestei părţi pârâte în prezenta cauză, care are ca obiect emiterea unui titlu de despăgubire în condiţiile legii de reparaţie menţionate.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de partea pârâtă Ministerul Finanţelor Publice, urmează a fi respins, ca nefondat.

Constatând că partea pârâtă, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, a pierdut procesul, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligată să plătească părţii reclamante suma de 4760 RON, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara împotriva deciziei nr. 885 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata sumei de 4760 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 iunie 2021.