Classification of cross-border drug transport for personal consumption: concurrence of importation and possession offenses under Law No. 143/2000

Asupra recursului în anulare de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 91/P/2003 din 11 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a trimis în judecată inculpatul M.H., pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

S-a reținut că, la data de 5 februarie 2003, după intrarea în România, conducând un autocamion cu destinația Germania, inculpatul a fost depistat, la punctul vamal Giurgiu-Rutier, având asupra sa cantitatea de 1,35 g opium, ascunsă în trusa de igienă personală.

Prin sentința penală nr. 37 din 12 februarie 2003, Tribunalul Giurgiu, secția penală, a condamnat inculpatul, la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 și 76 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 81 și 82 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei de 3 ani închisoare, pe o durată de 5 ani termen de încercare și a atras atenția inculpatului, asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. pen., a achitat inculpatul pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000;

- în baza art. 117 C. pen., a interzis inculpatului, rămânerea pe teritoriul României, după ce hotărârea penală va deveni definitivă.

Pentru a hotărî în sensul schimbării încadrării juridice a faptei, instanța de fond a apreciat că intrarea propriu zisă în țară are loc după ce se permite de către organele de vamă, trecerea de vamă, și nu în momentul trecerii liniei ideale de hotar dintre România și Bulgaria.

Reținând că inculpatul avea asupra sa numai cantitatea de 1,35 g opium, care nu impunea existența unui mijloc de transport pentru transportarea drogurilor, instanța de fond a apreciat că infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nu există.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere gradul de pericol social al infracțiunii, dar și împrejurările concrete ale săvârșirii faptei și persoana inculpatului, în raport cu care în favoarea sa pot fi reținute circumstanțe atenuante judiciare, iar pedeapsa aplicată își poate realiza scopul și funcțiile, chiar și fără privare de libertate.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, privind greșita schimbare a încadrării juridice și greșita achitare a inculpatului.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 161/A din 18 martie 2003, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14, 17 și 171 teza a II-a C. proc. pen.

Parchetul a susținut că în mod greșit s-a dispus în sensul schimbării încadrării juridice, a achitării inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și reținerii în favoarea inculpatului, a circumstanțelor atenuante judiciare.

Prin decizia nr. 391 din 22 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul și a casat hotărârile pronunțate în cauză, numai cu privire la încadrarea juridică și cuantumul pedepsei aplicate.

În temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu menținerea art. 74 și 76 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul M.H., la un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani și 6 luni și a atras atenția inculpatului, asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a apreciat că în situația în care trecerea peste frontieră a drogurilor se face exclusiv pentru consum propriu, fapta se încadrează în prevederile art. 4 din Legea nr. 143/2000, care absoarbe în conținutul său, și trecerea drogurilor peste frontieră.

Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen.

S-a susținut că faptelor săvârșite de inculpat li s-a dat o greșită încadrare juridică într-o singură infracțiune prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, în loc de infracțiunile prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 4 din același act normativ, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Drept urmare, hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii.

În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice dată faptelor.

Examinând cauza, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 91/P/2003 din 11 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a trimis în judecată, inculpatul menționat, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Prin admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei pronunțate în apel și schimbarea încadrării juridice, inculpatul M.H. a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000.

Prin recursul în anulare se solicită schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin actul de sesizare, în infracțiunile prevăzute de art. 3 alin. (2) și art. 4 din Legea nr. 143/2000 și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea în concurs real a acestora.

Potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere”.

Din economia textului legal menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o activitate de represiune, ci ca o activitate desfășurată pentru tragerea la răspundere, doar a persoanei care a comis o infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

În fine, potrivit art. 52 C. pen., „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”.

Așadar, în raport cu textele legale menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, încât orice persoană să fie trasă la răspundere, corespunzător vinovăției sale, pentru infracțiunea realmente săvârșită.

În acest context, încadrarea juridică legală a faptei reprezintă o condiție sine qua non a realizării scopului procesului penal.

Greșita încadrare juridică aduce grave atingeri intereselor persoanelor și autorității justiției penale.

Drept urmare, numai prin încadrarea juridică corectă se asigură desfășurarea represiunii penale în limitele legii și se garantează respectarea drepturilor și interesele legitime ale persoanelor.

Încadrarea juridică apare ca fiind legală, numai în situația stabilirii concordanței depline între fapta concretă săvârșită de inculpat și norma penală specială care incriminează acea faptă, precum și în raport cu dispozițiile generale aplicabile faptei și făptuitorului.

În cauză, în raport cu situația de fapt reținută necontestat, este supusă examinării, încadrarea juridică a faptei comise de inculpatul menționat, în raport cu dispozițiile art. 2 și 3 din Legea nr. 143/2000, ori art. 4 din același act normativ.

Dispozițiile Legii nr. 143/200, aplicate în cauză de instanțele de judecată, prin hotărârile atacate și cele apreciate, ca aplicabile, de titularul recursului în anulare, au următoarea formulare:

„Art. 2 alin. (1): Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3, la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10, la 20 ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 3 alin. (1): Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 10, la 20 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1), privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15, la 25 ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 4 alin. (1): Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni, la 2 ani sau amendă.

(2) Dacă faptele privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 2 ,la 5 ani”.

Din examinarea dispozițiilor art. 2 și 4 din lege, rezultă un număr comun de operațiuni ce se constituie în modalități de săvârșire al celor două infracțiuni distincte, și anume, „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea”, identitate ce impune stabilirea distincției dintre cele două infracțiuni.

Această distincție este dată de particularizarea acestora, prin scop și modalități de săvârșire, astfel cum rezultă din textul dispozițiilor legale menționate.

În cazul primului text, scopul privește realizarea traficului, ce nu implică întotdeauna un contact nemijlocit sau permanent al făptuitorului, cu substanța stupefiantă traficată, cu consecința menținerii consumului ilicit în anumite limite .

În cazul celei de a doua infracțiuni, scopul îl constituie consumul propriu și presupune întodeauna contactul nemijlocit cu drogurile deținute în acest scop.

În consecință, în raport cu conținutul actelor concrete săvârșite, cele două infracțiuni de sine stătătoare pot fi săvârșite și în concurs real, în măsura în care subiectul activ al infracțiunii de trafic de droguri este, totodată, consumator.

Sunt excluse, însă, aceleași considerente, cu referire la raportul dintre art. 3 și 4 din Legea nr. 143/2000, față de împrejurarea că această din urmă dispoziție legală are ca scop prevenirea și combaterea traficului transfrontalier de droguri, infracțiune cu un potențial de pericol social sporit, dat de internaționalizarea și amploarea traficului de droguri.

În raport cu situația de fapt expusă, stabilită corespunzător materialului probator administrat în cauză, se constată că încadrarea juridică este legală, așa încât în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 din același cod, invocat de titularul recursului în anulare.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 4141 alin. (1), raportat la art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 37 din 12 februarie 2003 a Tribunalului Giurgiu, deciziei penale nr. 161 din 18 martie 2003, a Curții de Apel București, secția a II-a penală și deciziei nr. 391 din 22 ianuarie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpatul M.H.

Suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.